Ispite puternice asupra familiei preotului

La întâlnirea cu preoţii din Ţara Făgăraşului, cu prilejul conferinţei despre Taina Căsătoriei, Înaltul nostru a atras atenţia asupra familiei preotului. Profund dezamăgit şi îndurerat de anumite situaţii existe în eparhie, ne-a atras atenţia asupra luptei deosebite cu diavolul pe care o au de înfruntat preotul şi preoteasa, pentru că ispitele care vin asupra lor sunt foarte puternice (dacă doboară familia preotului, se destramă o comunitate întreagă). Un apel la seriozitate, viaţă curată, rugăciune şi trăire:

„Luaţi-o în serios! Nu oferiţi pildă credincioşilor cu familia voastră? N-aţi făcut nimic! Dărâmaţi tot ce construiţi! (…)

Sunt foarte multe probleme… Să fim atenţi. Să nu ne speriem; cu cât sunt mai mulţi demoni împrejur cu atât e mai mult har al lui Dumnezeu care să ne ajute. Gândiţi-vă că atunci când voi vă rugaţi, vă rugaţi pentru alţii şi Dumnezeu primeşte rugăciunea voastră. Cu atât mai mult o primeşte pentru voi! Când sunteţi la Sfânta Liturghie, când sunteţi la Epicleză şi vă rugaţi, punând capul pe Sfânta Masă, gândiţi-vă atunci la familia voastră! Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă! Ştiu că sunt nevrednic, dar ajută-mă, pe mine şi pe ai mei!”. Este cea mai simplă rugăciune, a omului nevoiaş. Şi mai spuneţi atunci: „Doamne, vreau să fiu al Tău! Ajută-mă să fiu al Tău! Nu mă lăsa să mă duc aiurea, să calc alături… Pentru că nu mă distrug numai pe mine, ci îi distrug şi pe alţii! Şi mă duc în iad împreună cu ei, cu ei în braţe…”. Căci nu e vorba numai de tine, aşa ar fi simplu: atâta ai făcut şi gata. Dar ceilalţi?” (ÎPS Laurenţiu Streza)

Preoteasa Natalia

Convingerile se formeaza prin exemple (Pr. Teofil)

Răspunzând la comentariul Mariei de la interviul de aici, mi-am adus aminte de ce mi-a spus cândva o preoteasă, despre puterea exemplului personal. La câţiva ani după venirea lor în parohie, o doamnă din corul bisericii i-a spus: „Doamna preoteasă, să ştiţi că înainte să veniţi dumneavoastră, noi mai dădeam cu ruj pe buze când veneam la biserică. (Preoteasa nu ştia acest lucru, pentru că nu remarcase, nu le judecase după rujul de pe buze.) Dar văzând că dumneavoastră nu vă machiaţi niciodată, am renunţat şi noi.”

Pzb. Natalia

Despre cealaltă faţă a exemplului personal ne-a spus Părintele Matei aici:

Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta.

Şi Părintele Teofil, aici:

A venit cineva la mine la mănăstire, cîndva, s-a spovedit la mine, am constatat că era o femeie cînd i-am pus epitrahirul, că nu are batic pe cap şi am zis: „Dragă, îţi mai lipseşte ceva. Ar fi bine, totdeauna la slujbă, să ai batic pe cap.” Şi, mă rog, n-a zis nimic, dar a venit după vreo doi ani cu un grup, de la Cluj era grupul. Şi zice: „Părinte, eu, să ştiţi că atunci cînd mi-aţi spus dumneavoastră că să am un batic pe cap măcar la slujbă, mi-am luat batic pe cap. Dar, cînd m-am dus la biserică, şi m-am dus de mai multe ori, că-s în corul bisericii, este şi o preoteasă în corul bisericii, iar ea e fără batic. Şi atunci m-am gîndit: Dacă nu-i preoteasa cu batic, ce să-mi mai iau şi eu batic?”
Oamenii nu-s oameni de convingere. Dacă ar fi oameni de convingere nu s-ar uita la ăla de lîngă el, şi atunci ar trebui să-i dai şi posibilitatea să-şi formeze o convingere prin exemplul tău, prin exemplul familiei tale, prin exemplul copiilor tăi, că dacă nu-i dai, omul se clatină repede, renunţă.

O preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Părinte, cum ar trebui să fie o preoteasă?
Mă gândesc că în primul rând o preoteasă ar trebui să aibă o vocaţie de preoteasă, în sensul că dacă preotul trebuie să aibă vocaţie, şi preoteasa, soţia lui, ar trebui. De ce? Pentru că de cele mai multe ori viaţa părintelui nu e în familie cât e în parohie. Iar preoteasa trebuie să reuşească să înţeleagă aceasta, că preotul este şi al soţiei, dar şi al parohiei, poate mai mult al parohiei decât al soţiei. Viitoarea preoteasă se căsătoreşte cu un om care nu este un om obişnuit, ci un om ales de Dumnezeu nu atât pentru ea, cât pentru comunitatea în care vieţuiesc împreună.
Apoi bineînţeles că preoteasa trebuie să se deosebească, aşa cum şi părintele trebuie să se deosebească. Hai să începem de la port. Părintele trebuie să fie deosebit de oamenii obişnuiţi. De exemplu dacă nu este în reverendă, ci în pantaloni scurţi şi maieu sau tricou, printre oameni, în sat sau în oraş, nu ai de unde să îţi dai seama că acela este preotul, nu un om obişnuit din sat. Asta se întâmplă de exemplu şi când vin la mănăstire, iar noi de multe ori suntem puşi în dificultate dacă nu-i cunoaştem. Pentru că nu-i respectăm ca pe nişte preoţi, ci ne adresăm ca unor oameni obişnuiţi, care nu ţin cont că mănăstirea este un loc unde ar trebui să se umble altfel decât în casă, unde există mai multă intimitate. Dar nu aceasta este important… Important este faptul că dacă un preot nu-şi ţine vestimentaţia lui preoţească, atunci poţi să îl consideri un om obişnuit. Or un preot nu este un om obişnuit, nu este nici pentru lumea aceasta, nu este nici pentru lumea cealaltă un om obişnuit.
La fel şi preoteasa, şi mă gândesc la portul ei… Ar trebui să se orienteze după ce zice Sf. Apostol Pavel, să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I Timotei 2, 9). Iar aici, la port, se includ şi celelalte, de exemplu să fie curată, să nu folosească fel de fel de vopsele, pe unghii, pe ochi, pe buze, parfumată şi pudrată şi „cremată”.

Apoi, de la vestimentaţie, o preoteasă trebuie să se gândească că ea este ca şi preotul, în ochii tuturor. Asta este foarte important să ştie! Zice Sf. Apostol Pavel: NOI (nu zice neapărat noi apostolii, ci noi, cei care suntem puşi în slujba lui Hristos), deci noi (şi preoţii şi preotesele) ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor, şi oamenilor [I Cor. 4, 9]. Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta. Pentru că tot ce spune Sf. Apostol Pavel despre preot trebuie avut în vedere şi de către preoteasă şi întreaga familie.
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.

Trebuie să aibă, şi preotul şi preoteasa, mare grijă la comportament. Zice Sf. Apostol Pavel: să nu iasă din gura voastră vorbe de ruşine. Iar dacă acest lucru se întâmplă în cazul preotului şi preotesei, se ajunge la mari sminteli. Bineînţeles că şi ei sunt oameni, care provin din nişte familii, iar dacă în familia respectivă era obişnuit să se pomenească cel rău, şi preotul şi preoteasa pomenesc. Poate nu la orice vorbă, dar la necaz sau la vreo supărare pomenesc, pentru ei e ceva obişnuit. Şi atunci oamenii „învaţă” lucrul acesta. Noi suntem învăţători şi fără să ne dăm seama, şi dacă nu suntem atenţi la ce vorbim, la ce scoatem din gură, atunci s-ar putea să fim nişte învăţători spre pierzarea celorlalţi.

De aceea spun eu că ar trebui să existe o vocaţie, pentru că toate acestea intră în vocaţie. Bineînţeles că toate acestea poate să le urmărească şi un om obişnuit, care îşi orientează însă viaţa după Scriptură, care vrea să aibă o viaţă duhovnicească, să se ridice mai presus de firea căzută a omului. Şi atunci trebuie să fie cuviincios, să aibă o ţinută decentă, să fie curat, să nu scoată cuvinte nepotrivite din gură, dar de fapt trebuie să nu le mai aibă în minte ca să ajungă să nu le mai scoată pe gură.

Deci primul lucru pe care trebuie să îl ştie o preoteasă, sau o viitoare preoteasă, este că soţul ei nu este un om obişnuit, de pe lumea asta. Aşa încât nu se poate comporta cu el ca şi cu un om obişnuit, de asta trebuie să ţină cont cel mai mult. Dacă are în vedere lucrul acesta, celelalte pot să spun că se rânduiesc. Dar dacă crede că soţul ei este ca şi altul, care nu este preot, şi face comparaţie, că ăla aduce mai mulţi bani, că ăla câştigă mai bine, că celălalt nu ştiu ce… atunci toate se dărâmă. Îl dărâmi şi pe preot şi te dărâmi şi pe tine, ca şi preoteasă, dărâmi şi familia şi până la urmă şi parohia. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta, că preotul este un om afierosit, un om legat, adică un om care nu poate să îşi permită orice. La părintele Teofil în sat a venit un student teolog, să peţească o fată. Şi tatăl fetei a zis: „Eu nu-mi dau fata după un om legat! Că dacă se întâmplă ca tu să mori, ce face ea? Că ea, ca preoteasă, nu se mai poate recăsători!” Vedeţi, aşa a fost conştiinţa mai demult! „Ce face ea atunci? Rămâne o fată legată!” Bineînţeles că băiatul a zis: „Dar ce vă gândiţi la aşa ceva, Doamne fereşte etc”. Până la urmă se vede că tatăl n-a putut să se opună, le-a dat voie şi s-au căsătorit. Dar preotul, căci între timp se preoţise, a murit de tânăr, iar soţia lui, fata omului, a rămas văduvă, tânără. Şi a ajuns la vorba tatălui ei, că este un om legat, care nu mai poate să facă nimic decât să-şi ducă văduvia şi dacă vrea şi dacă nu vrea, adică şi dacă poate şi dacă nu poate. Aşa era pe vremea aceea, adică nu „Ei, dacă nu pot lasă, mă recăsătoresc”. Nu. Eşti un om legat şi nu mai poţi face altceva, asta e singura cale, pe care ai ales-o şi pe care trebuie să mergi.
Or acum nu se mai ţine cont, pentru că nici preoţii nu mai ţin cont. În general viitorii preoţi îşi caută fete frumoase, dacă se poate „miss” şi mai nu ştiu cum, cele mai subţirele şi trase prin inele…; iar când ajunge să fie preot, şi să se lovească de greutăţile parohiei, bagă de seamă că soţia nu-l ajută, ba mai mult, îl încurcă. Şi din pricina asta ies neajunsuri şi necazuri şi nemulţumiri şi se chinuie unul pe celălalt. Iar pentru preot căsătoria e unică, nu mai există o a doua variantă.

Părinte, ce trebuie să caute la o fată un teolog, atunci când vrea să se căsătorească?
Să fie o fată care poate să îl ajute în misiunea preoţească. O fată care ştie că viitorul ei soţ va fi preot. Nu inginer, nu patron, nu director sau altceva, ci preot, care nu este un om obişnuit, şi nici ea nu va fi un om obişnuit. Să nu ceară să o ducă la plimbări, să nu ceară să o scoată la restaurant sau nu ştiu unde, pentru că nu se potriveşte.
Numai că de multe ori acest lucru nu se întâmplă, pentru că la restaurant merge şi viitorul preot, şi poate chiar acolo se şi întâlnesc. Şi ajung apoi în parohie, el nu mai are timp şi ea cere, pentru că aşa a fost obişnuită, iar fiinţa omului este aşa cum a fost alcătuită în timp.
Zicea un părinte pensionar şi văduv că greul dintr-o parohie nu îl duce atât de mult preotul cât preoteasa. Pentru că şi ea participă la ceea ce are preotul de făcut. De exemplu faptul că lipseşte mult de acasă, acest greu îl simte mai mult preoteasa decât preotul, care în acest timp vorbeşte cu oamenii. Preoteasa însă stând acasă şi neştiind ce se întâmplă, îi este şi mai greu decât lui. Şi acesta este un greu pe care trebuie să îl ducă, şi tot ea trebuie să aibă înţelepciunea să primească toate acestea, să rabde, să aştepte, să accepte.

În concluzie, aşa cum spunea Părintele Teofil despre Părintele Arsenie, că avea o cultură perfectă şi încă ceva, cred că o preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva. Om obişnuit nu în sensul de om care s-a deformat, ci în sensul de om aşezat şi liniştit, care poate să fie cumsecade şi cum trebuie orice-ar fi şi s-ar întâmpla în societatea asta, dar şi încă ceva.

Interviu realizat de pzb. Natalia Corlean

 

Notă ulterioară: Din anul 2009, părintele Matei este starețul Mănăstirii Duminica Tuturor Sfiniților de la Șinca Nouă. 

Preoteasa este jumătate de preot (II)

"Preotul este inima care bate pentru mântuirea credincioşilor, care suferă pentru grijile, neputinţele şi căderile lor, care se roagă lui Dumnezeu pentru întreaga lume.

Ce este preoteasa? Este jumătatea acestei inimi. Face preoteasa Sfânta Liturghie? Nu. Spovedeşte preoteasa? Nu. Măcar o sfeştanie face? Nici atât.

Atunci cum este ea jumătate de preot?

Pe omul pe care diavolii nu îl pot birui prin gânduri păcătoase, încearcă să îl biruie ispitindu-l prin cei de aproape ai săi. Prin cine să atace diavolii pe preotul care luptă împotriva lor? Prin preoteasă... (Viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis ne oferă imaginea tristă a unei preotese care îşi prigoneşte soţul în fel şi chip…)

Dacă preoteasa îşi iubeşte bărbatul şi se teme de Dumnezeu, atunci are grijă ca nu cumva să îi fie părintelui pricină de sminteală: să nu îl supere, să nu îl mâhnească, să nu îl ispitească să calce posturile...

Ar fi multe de spus aici. Oricum, direcţia pe care am pornit nu este cea bună. Preoteasa nu trebuie definită în funcţie de răul pe care nu trebuie să îl facă, ci în funcţie de binele pe care trebuie să îl facă. Ea trebuie să îi fie sprijin în toate. Ea nu este o anexă a bărbatului ei, o hidră cu care el trebuie să se lupte până la sfârşitul vieţii. Preoteasa trebuie să fie un suflet cald şi iubitor, un suflet jertfelnic.

Cel care se pregăteşte să devină preot nu trebuie să caute o soţie care să aibă cât mai puţine defecte, astfel încât să îl stânjenească cât mai puţin în slujirea sa. Ci trebuie să caute o soţie încununată cu cât mai multe virtuţi, care să îşi folosească talanţii pentru a-l sprijini cu toată fiinţa ei. Iată care preoteasă este jumătate de preot! Aceasta, şi nu alta."

Danion Vasile, "Noi sfinţi preoţi de mir"