„Port cu mine pacea, bucuriile, cunoștințele și recunoștința din tot ce am trăit zilele acestea împreună”. Întâlnirea preoteselor la Mannheim

 Statutul de preoteasă este unul plin de provocări, care cel mai adesea nu sunt înțelese decât de cele care se află în această slujire. De aceea, întâlnirile între preotese sunt surse extraordinare de întărire pe Cale, infuzii de putere, nădejde și curaj. Așa a fost și întâlnirea preoteselor din Arhiepiscopia Germaniei, Austriei și Luxemburgului care a avut loc în Germania, la Mannheim, în 8-10 noiembrie 2024 și i-a avut invitați speciali pe părintele arhidiacon Sorin Mihalache și soția lui, Georgiana. Pe lângă bucuria comuniunii cu alte preotese, în întâlnirile regionale participantele se bucură și de împărtășirea provocărilor și soluțiilor specifice aceluiași spațiu cultural, în cazul acesta cel german.

 

Bucuria (re)întâlnirii

Clopoțelul de adunare a fost stabilit pentru vineri seara. Cu multă emoție, preotesele s-au adunat la biserica ortodoxă din Mannheim, având parte de găzduirea plină de ospitalitate a doamnei preotese Claudia Podașcă, a mamei acesteia, doamna preoteasă Maria, precum și a părintelui Cristian Podașcă, parohul bisericii.

Extrem de importantă a fost și atenția acordată întâlnirii de către cei doi ierarhi ai arhiepiscopiei, Înaltpreasfințitul Serafim și Preasfințitul Sofian. Cuvintele lor pline de prețuire, adresate în deschiderea evenimentului, au fost primite cu recunoștință. ÎPS Serafim a reamintit cuvântul părintelui mitropolit Teofan al Moldovei de anul trecut: preoteasa este cea care, slujind 100% lui Dumnezeu, poate sluji simultan și 100% familiei, și 100% serviciului. PS Sofian a pus la inima celor prezente exemplul Sfintei Gorgonia, despre care fratele ei, Sf. Grigorie de Nazianz, spunea că slujea în familie de parcă nu ar fi avut vreun răgaz pentru rugăciune; și se ruga de parcă ar fi uitat cu totul de grijile lumii.

În continuare, cei doi invitați speciali ai întâlnirii, părintele arhidiacon Sorin Mihalache și soția lui, Georgiana, au organizat o sesiune de prezentare în care participantele și-au exprimat și așteptările, alegând subiectele puse la dispoziție pentru atelierul de a doua zi.

 

Pași spre o viață mai atentă

Ziua principală de lucru, desfășurată la un centru de conferințe, a venit cu workshopul „O viață mai atentă”. După fiecare sesiune de lucru în grupuri, cei doi invitați au oferit îndrumări esențiale pentru sporirea atenției și trăirea unei vieți conștiente în scopul slujirii aproapelui. Iată câteva idei care au fost reținute ca marcante în feedbackurile finale:

·           Asertivitatea înseamnă să fii autentic, să ai puterea de a refuza, chiar dacă asta te scade în ochii celuilalt, să fii sincer și deschis, să recunoști ceea ce gândești.

·           Reziliența înseamnă a rezista indiferent de intemperii. Este conduita creștinului care are nădejde în Dumnezeu. Este cea care stă în spatele marilor biografii și al marilor realizări.

·           Dacă nu ești asertiv, nu poți fi rezilient. Dacă nu poți niciodată să refuzi, nu vei putea duce sarcinile cu adevărat importante.

·           Plusul este cruce +. Iar plusul fără verticală este minus -.

·           Omul este prosocial, interacțiunea cu ceilalți oameni îl crește, îl întărește. Omul este făcut să fie îmbrățișare, iar gestul îmbrățișării are multiple efecte terapeutice.

·           E necesar să învățăm cultura pauzei. 3 minute de pauză (în care te poți ruga, respira și detașa de ritmul alert) au un impact puternic asupra eficienței următoarelor 30 de minute de lucru.

·           „A răbda fără tulburare cele ce vin asupra noastră – naște blândețea” (Filocalia 8, Calist și Ignatie). Răbdarea virtuoasă este cea fără tulburare. Dacă e cu tulburare, e doar o amânare a exploziei.

·           Dorința de control este un mare dușman al omului și este generatoare a stresului, care ne îmbolnăvește.

·           Omul în viață are câteva figuri de atașament, de unde primește sprijin și se încarcă. În copilărie, principala figură de atașament este în general mama, iar pentru un adult poate fi soțul/soția, prietenii, părinții. Să nu uităm însă că figuri de atașament pot fi și Domnul, Maica Domnului, sfinții și părintele duhovnic. Astfel noi putem să ne întărim în greutăți fără să depindem de ajutorul omenesc. Să nu uităm că, pentru a ne dărui, avem nevoie să ne încărcăm și noi rezervorul personal, care nu este sursă inepuizabilă. Singurul Izvor veșnic este Domnul. Doar conectându-ne la El putem fi izvoare de folos pentru cei din jurul nostru.

·           „Orice faci, să iei aminte la starea lăuntrică. Pentru că starea lăuntrică e de patru ori mai importantă decât ceea ce faci.” (Ava Dorotei)

·           Oboseala este dușmanul nr. 1 pentru luciditate, rugăciune, dragoste, discernământ. Studiile arată că nesomnul este modificator de comportament și ne face mai egoiști. Odihna se face fie prin somn, fie activ, prin activități odihnitoare. Dar nu prin divertisment, care nu odihnește, ci doar distrează.

·           Oamenii se schimbă în 10-15 ani din momentul în care se apucă de lucru. Deci educația se face cu multă răbdare și perseverență. Pentru copii, intervalele de educație se stabilesc pe 10 ani; societatea virusează zilnic mesajele noastre, de aceea avem nevoie de mult timp pentru a reuși să le transmitem valorile.

·           Progresul în viața duhovnicească presupune mai multe aspecte: încordare și nevoință, vulnerabilitate, jertfă, odihnă și echilibru, dorință și uimire, sărbătorire.

·           Psalmul 22 – efect terapeutic pentru creșterea nădejdii, eliberarea din povara grijilor care ne blochează creșterea duhovnicească.

 

Discuțiile pe grupuri au fost prilej de împărtășire a problemelor și provocărilor, dar și de întărire, pentru că ascultarea și suportul celorlalți ne fac mai puternici.

Spiritul de comuniune a continuat și în timpul plimbării de vizitare a orașului, într-un scurt traseu care a vizat Turnul de Apă (simbol al orașului), Universitatea din Mannheim (una din cele mai mari clădiri baroce din Europa, situată într-un palat impunător, având 450 de încăperi) și Conservatorul, unde Mozart a fost respins în 1777.

Ziua s-a încheiat cu ultima sesiune, urmată de concluzii și feedbackurile finale.

 

Comuniunea deplină în Liturghie

Ultima zi a adus comuniunea deplină în Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta a fost oficiată de Preasfințitul Sofian împreună cu un sobor de preoți în frumoasa biserică ortodoxă din Mannheim, împodobită atât cu o pictură impresionantă, cât și cu slujitori jertfitori și o comunitate râvnitoare. Răspunsurile la strană au fost date de doamnele preotese gazdă împreună cu câțiva tineri din ATORG.

Daruri de prețuire au fost oferite părintelui diacon Sorin Mihalache și soției sale, precum și celor care s-au ocupat cu multă dăruire de găzduirea evenimentului.

După prânz, drumurile au început să se îndrepte către casă, către întoarcerea în comunitățile parohiale. Greul și nostalgia despărțirii au fost depășite însă de bucuria întâlnirii, de foloasele și inspirația primită, de întărirea prieteniilor și de nădejdea în Domnul și în suportul reciproc.

 

Ecouri în inimi

·           „Îmi dați putere și încredere că împreună vom reuși să facem ceva frumos și să ne sprijinim reciproc. Fiecare poate oferi și poate primi ceva.”

·           „Ajunsă deja acasă, port cu mine pacea, bucuriile, cunoștințele și recunoștința din tot ce am trăit zilele acestea împreună.”

·           „Sunt recunoscătoare tuturor din inimă pentru bunătatea voastră, care ne-a încălzit și luminat sufletele! A meritat tot efortul!”

·           „Am fost pentru prima dată la o întâlnire cu voi și vă mulțumesc din toată inima pentru darurile neprețuite pe care mi le-ați oferit! Am cunoscut OAMENI care sunt, prin natura lor, LUMINOȘI, CALZI, alinători de suflete prin simpla prezență, cu o energie care îmi pare inepuizabilă și am înțeles exact ce îi susține, ce îi mobilizează și de unde își încarcă  bateriile.”

·           „Mi-ați umplut inima de  multă bucurie, dragoste si de recunoștință! Vă mulțumesc din tot sufletul ca mi-ați oferit onoarea să vă cunosc și să  petrecem câteva zile minunate împreună.”

·           „Vă mulțumesc pentru dragostea și căldura pe care am primit-o zilele acestea.  Această întâlnire e o adevărată încărcare emoțională, care îmi dă putere să duc cu bucurie binecuvântarea de a fi preoteasă. Vă aduc recunoștință fiecăreia în parte pentru deschidere și împărtășirile voastre. Comunitatea noastră ,,Maria  Stăniloae" are un rol important în viața mea,  simt că fac parte dintr-o familie mare și frumoasă.”

·           „Vă mulțumesc tuturor, pentru că am simțit că ați avut inima deschisă și ați împărtășit fiecare crâmpeie din viața voastră emoțională si spirituală, crâmpeie care ne-au îmbogățit prin comuniune. Vă doresc să puneți în practică ceea ce v-ați propus la workshop și să rămâneți perseverente și atunci când vă va fi greu!”

·           „Slavă lui Dumnezeu! M-am bucurat mult că am putut să petrecem acest timp de calitate împreună! Nu am realizat cât de dor mi-a fost să vă revăd! Căldura acestei întâlniri o voi pune la suflet!”

·           „Pentru mine această întâlnire a fost ziditoare şi revigorantă, într-un moment în care aveam mare nevoie de căldură şi împărtășire. Poveștile de viață ale fiecăreia dintre voi mă fascinează şi îmi dau puterea să continui...”

·           „Mulțumesc pentru această doză de dragoste și putere ce am simțit că am primit-o de la fiecare dintre voi! Să ne ajute Domnul pe toate să punem în lucrare ceea ce ne-am propus!”

 

Întâlnirea preoteselor de la Mannheim a fost organizată de Grupul de Preotese „Maria Stăniloae”. Acesta a luat ființă în 2022, este coordonat de doamna preoteasă Adina Gilla din Tübingen și își propune să organizeze întâlniri pentru doamnele preotese din Arhiepiscopia Germaniei, Austriei și Luxemburgului, dar și a familiilor lor, având ca obiective formarea continuă, comuniunea și sprijinul reciproc, spre folosul comunităților în care slujesc.

A consemnat Natalia Corlean

Articol publicat pe Doxologia.ro.

 

Preoteasa, o viață de dăruire asumată #secventetrinitas

 

 

 

Despre slujirea preoteselor în diaspora, dar nu numai. Și chipuri de preotese: Bianca Deaconu (de la Munchen) și Adina Gilla (de la Tubingen, coordonatoarea grupului).

Grupul de preotese „Maria Stăniloae” din reportajul de mai sus s-a reunit la Zell am See în perioada 17-19 noiembrie 2023. Acest eveniment organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, sub genericul  „O călătorie în culisele vieții emoționale” a constituit prima întrunire în format fizic a preoteselor din Grupul „Maria Stăniloae“, la care au participat peste 50 de preotese şi părinţi slujitori.

Detalii și imagini, aici.

Matushka Viktoria Mogilnaya: ”Femeia adevărată este femeia creștină”

Matushka Viktoria Mogilnaya:

Pentru mine, femeia adevărată este femeia creștină, cea care cu toate ale ei urcă până la Cer. 

În Biserică, atât fetele, cât și femeile care sunt naturale, devin de o sută de ori mai frumoase pentru că frumusețea lor trupească este sporită de frumusețea duhovnicească: puritatea, fecioria, smerenia și modestia le sunt mai folositoare decât orice alte produse ”fermecate”.

Sursa: Orthodox Christianity

Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia… Convertirea minunată a unui cuplu din America

Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia… 

Convertirea minunată a unui cuplu din America

El Copil fiind am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii acestei părți a familiei mele sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era și șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și o socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateist convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut cu aproape nicio influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune Hanuka în ebraică atunci când aprindeam menora. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent sunt singurul dintre ei care crede într-un soi de divinitate. De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Nu l-am întâlnit decât când era pe patul de moarte, pe când eram în liceu. Din cauza acestui amestec de religii, am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. Mergeam din când în când la o biserică luterană, în copilărie, dar asta nu era o parte importantă a vieții noastre. Credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El.

Criză Părinții mei au divorțat când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam. Pe când aveam 14 ani m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană. Și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem însă că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez. Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum, este că odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez! (așa credeam).

Entuziasm După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme, și credeam că simțim pe Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină. După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor la biserica mea. Dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze după s-a pocăit și L-a recunoscut în deplinătatea facultăților mintale pe Hristos ca Domn și Mântuitor.

Îndoială și descoperire Însă în tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația ateistă cu care am crescut m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Însă, din fericire, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante precum Apărarea lui Hristos, a lui Lee Strobel, și lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă de sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută? Acest gând mi s-a strecurat în minte încet-încet. Într-o zi, ca o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă, și ea era deschisă numai jumătate de an, pentru grecii din orașul New York care veneau în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate. Nu după mult timp mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (Coptă, Armeană etc.). Am văzut că deși bisericile Ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică). Imaginați-vă un proces – doi martori, care nu sunt prieteni, chiar sunt ostili unul altuia câteodată, spun că același lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili. Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Bisericile Ortodoxe și monofizite sunt atât apropiate ca doctrină fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă acestea, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!

Ortodoxie și protestantism Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu: obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și a cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau în acea perioadă. Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc pe vreun Sfânt Părinte; ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă citesc scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107) văd că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul real și Sângele real ale lui Hristos. Iar dacă citesc Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386) văd credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea. Protestanții mai spun și că putem avea încredere numai în Biblie pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373) a fost Noul Testament pus în forma finală, conținând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Biblia provine din tradiție, de ce protestanții condamnă tradiția? Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă în Vechiul Testament Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă draperii pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8), și să facă Chivotul Legii, care avea imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles că evreii știau că cinstind Chivotul dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele. În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni.

Ortodox La începutul anului doi de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că din cauza aceasta unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea. Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon în 2011 și preot în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.

Ea Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot aveam păreri greșite. Acum când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea. Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă. În facultate am condus un cerc de studiere a bibliei, eram unul dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica mea și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce îmi luam masterul în istorie. Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. Era de fapt un eveniment de o zi în care mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei. În acel semestru am luat un curs intensiv cu lecturi despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit și cu un alt student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem probleme de teologie ceea ce m-a făcut să încep strâng dovezi despre cum Ortodoxia nu era așa de corectă ca și penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra că penticostalismul este corect. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam să mai accept marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și ceea ce Biserica Primară credea. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, având în continuare aceeași boală. Dacă chiar vrei ca Dumnezeu să te vindece, și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo? Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau destule argumente bune despre cum nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. Explica de asemenea că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult. Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca aceasta să fie și mai tensionată este că pe când am decis să mă convertesc am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc așa încât să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod clar îmi era greu să explic. A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este destul de slabă în comparație cu cea a penticostalilor. În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam să-mi dau seama. În bisericile penticostale, fiecare se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca pe bolnavi. Fiecare se simte bine când știe că este așa de important. Pe când în Ortodoxie numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”. De asemenea, penticostalii adesea pun preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite – nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală. O altă diferență interesantă este cum penticostalii și ortodocșii văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult dar te va osândi la un veșnic iad dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi iadul este a fi despărțit de Dumnezeu, și îl alegem noi, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre. De când locuim pe lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Diferențele doctrinare dintre protestanți sunt confuze, dar ele sunt explicate în Ortodoxie. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia. O iubesc atât de mult.

Material publicat în  revista „Cuvinte către tineri”, anul 2014, editată de Mănăstirea Putna 

SursA: http://ortodox.md/articole/au-descoperit-si-au-indragit-ortodoxia-convertirea-minunata-a-unui-cuplu-din-america/

Matuşka Anna: Sfaturi (care nu au fost cerute) pentru soţiile de preot

Dragele noastre,

Postez mai jos sfaturi folositoare pentru orice preoteasă, sfaturi pe care Matuşka (Preoteasa)Anna din America ni le dăruieşte din experienţa bogată pe care o are după 10 ani de slujire împreună cu Părintele Benedict.

Trebuie, însă, să menţionez că unele dintre situaţiile care sunt descrise de ea nu se întîlnesc în România. Totuşi, pentru a reda cît mai bine realitatea la care se face referire, le-am tradus şi pe acelea.

Sursa Foto: Praying With My Feet

 Sfaturi (care nu au fost cerute) pentru soţiile de preot

Sunt pe cale să încep o discuţie despre lucruri pe care se presupune că nimeni nu ar trebui să le discute! Probabil că voi ajunge să am probleme pentru aceasta într-o formă sau alta, dar voi risca. Sunt preoteasă de 10 ani, de un timp destul de îndelungat, dar am făcut destule greşeli. Poate sunt şi alte doamne preotese care vor învăţa din ele.


Teme pe care soţiile de preot NU trebuie să le discute în public:

1. Salariul. Tot timpul va suna ca şi cînd te plîngi. Chiar dacă vei spune ceva pozitiv, ca de pildă: "Ooo! Nu pot să cred cît suntem de binecuvîntaţi că primim acest salariu!", întotdeauna va fi interpretat astfel: "Am plătit arahide la fosta noastră parohie" şi se vor întoarce la vechea parohie. Credeţi că nu o vor face? Ha-ha-ha...

2. Postul. Pe lîngă admirabila politică: "ţine-ţi ochii în propria farfurie", trebuie ca întotdeauna să te îndemni ca răspunsurile la aceste probleme practice despre post să le găsească la Părintele: "Cred că ar fi mai potrivit să discuţi cu Părintele X." Altfel, Părintele va auzi următoarele: "Ei bine, doamna preoteasă a spus că e bine să mănînc asta"  în legătură cu ceea ce reprezintă "asta". ( Aceasta include şi sfaturi despre post pe care NU trebuie să le dai femeilor însărcinate sau mamelor care alăptează.)

3. Plîngeri despre consiliul parohial, cor/strană, programul de la şcoala Bisericii, peluza/parcul din jurul Bisericii, casa parohială, aranjarea florilor, procesul de curăţare etc. Trebuie să explic asta? Oricine trebuie să evite să se plîngă în orice caz, deoarece întotdeauna plîngerile se vor întoarce şi te "vor înţepa". Şi apoi îl "vor înţepa" pe Părintele.

4. Oferirea de sfaturi generale în legătură cu: comportamentul în Biserică* , participarea la slujbe, frecvenţa la Împărtăşanie, postul, vocaţiile preoţeşti etc. Şi aici vorbesc despre sfaturile cerute. Sfaturile necerute păstrează-le pentru tine! (Nu cum fac eu aici... (:).

5. Bîrfă de orice fel. Nu poţi ca 99% din timp să te scuzi pentru ceea ce nu ai spus. E o practică duhovnicească greşită şi va aduce doar pagube parohiei. Şi ai văzut pe cineva să se schimbe în bine din cauză că a fost bârfit? Nu.

6. Politicile Bisericii. La această temă mă refer la lucruri care se petrec mai ales în afara parohiei. Cearta jurisdicţională, care ar trebui (sau nu ar trebui) să fie următorul episcop / mitropolit (n.tr: Această situaţie este întîlnită mai ales în spaţiul american sau în Europa Occidentală.), în opinia ta de expert... – toate aceste subiecte sunt ca un obiect foarte fierbinte pe care nu ar trebui să îl atingi. 
Aminteşte-ţi că orice spui despre un episcop sau un alt preot poate ajunge înapoi la ei si nu numai că vei fi foarte ruşinată de situaţia pe care tu însăţi ai creat-o, dar, de asemenea, poţi să îi faci rău soţului tău. Nu uita că suntem învăţaţi să  ne rugăm pentru ierarhii noştri şi nu să îi criticăm. Nu vei fi cu siguranţă aproape niciodată în situaţia ca arhiepiscopul N. să te sune şi să îţi ceară părerea. Ai încredere în mine: nimănui nu îi pasă ce crezi tu. (:

7. Relaţia ta cu Părintele. Dacă ai probleme legate de tema aceasta, discută-le cu părintele duhovnic, NU cu parohia. Un corolar la acest lucru este (şi asta e valabil pentru orice cuplu): NICIODATĂ nu critica/ umili soţul/ soţia în public.

Inutil să spun că acest lucru include comentarii la ora de cafea, email-uri cu credincioşii (întotdeauna închipuie-ţi, atunci când scrii, că acel e-mail va fi citit de toată lumea – aşa eşti mult mai în siguranţă!), posturi pe blog şi comentariile de pe blogurile altor oameni şi de pe forumuri (dacă nu eşti anonim). Unii oameni în mod neintenţionat te vor pune în încurcătură supundându-te la un adevărat interogatoriu, dar alte ori (şi da, acest lucru mi s-a întâmplat), oamenii îţi vor întinde - în mod deliberat - o capcană cu scopul de a te face să cazi în ea. Oricît de greu este să recunoaştem, vei întâlni oameni care nu te vor agrea şi cărora le face plăcere să te vadă căzând. Nu intra în panică, fii însă foarte atentă/precaută. La începutul slujirii ca preoteasă am fost foarte naivă, încrezătoare... apoi m-am înţelepţit. Nimeni nu te poate forţa să vorbeşti despre ceva ce nu ai nevoie/ nu vrei să vorbeşti.

Poate vor mai fi şi alte postări ca aceasta.  De pildă, ce faci cînd oamenii din parohie îţi cer sfatul? Aruncă cei doi bănuţi în caseta de comentarii. (:

* Dacă cineva te solicită pentru ca să îi dai unele sfaturi utile despre comportamentul copilului/copiilor, atunci, prin toate mijloacele, ajută-l! Dacă este doar un mod de a se plînge, atunci ar fi mult mai bine să îţi ţii gura, decît să spui: "Păi dacă i-aţi aduce la biserică ceva mai des decât o dată la două luni, s-ar putea să se comporte mai bine!".

Traducere din limba engleză: preoteasa Eufemia.

Îi mulţumim Matuşkăi Anna pentru sfaturi şi pentru că a fost de acord cu traducerea acestor rînduri în limba română. Aşteptăm cu interes şi celelalte postări.

De asemenea, din propria mea experienţă de preoteasă, aş mai adăuga două cazuri la cele enumerate de Matuşka Anna, şi anume:

·       Numele soţului tău trebuie să fie: Părintele. Din ziua în care soţul tău este hirotonit, trebuie să i te adresezi respectuos şi să vezi în el un alt om, pe Părintele. De cîte ori vei vorbi despre el cu credincioşii din parohie, cu o prietenă, cu mama sau cu doctorul, trebuie să îl numeşti Părintele.

·       NU face pe peţitoarea. (: Oricît de mult te-ar ruga cineva sau oricît de mult ai dori să ajuţi o persoană care e îndrăgostită de cineva din Biserică să intermediezi relaţia dintre ei, NU o fă! Rişti să superi pe toată lumea. Aşa că cel mai bine e să Îl rogi pe Domnul să facă în aşa fel încît cei doi "să se vadă" sau să relaţioneze.

Dacă această postare v-a fost de folos, vă rugăm să aruncaţi şi voi cei doi bănuţi în cutia pentru comentarii cu alte sfaturi, care credeţi că sunt de ajutor pentru doamnele preotese.

Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji

–  Viaţa în familie: o continuă încercare de echilibrare între a petrece timp împreună  şi a acorda atenţia cuvenită parohiei –

Care sunt problemele unei preotese în America?

 Matushka Mary: Mă aştept ca problemele noastre să fie asemănătoarea cu cele ale unei preotese din Rusia sau din oricare altă ţară ortodoxă. Munca unui preot este extenuantă în orice ţară, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual. Preoteasa îşi face griji pentru sănătatea soţului, pentru faptul că nu doarme suficient. Îmi amintesc o anecdotă despre preoteasa Sfântului Ioan din Kronstadt, care mergea la distanţe foarte mari ca să fie sigură că el nu va fi deranjat în timpul scurtei sale odihne zilnice. Cred că această povestioară trebuie să rezoneze cu orice soţie de preot într-o oarecare măsură. Este o continuă încercare de echilibrare în familiile de clerici, între a petrece timp împreună şi a acorda atenţia cuvenită necesităţilor parohiei.

În principiu, grijile noastre sunt grijile oricăruia din Biserică. Preotul le păstrează în inima sa, iar preoteasa i se alătură având grijă de orice problemă pe care enoriaşii i-o împărtăşesc. De cele mai multe ori, tot ce putem face este să ne rugăm pentru cei în suferinţă şi să le oferim compasiune. Câteodată Domnul răspunde la rugăciuni în modul în care ne dorim, şi asta ne bucură; dar alteori El ne răspunde numai prin propria Sa Cruce, suferind împreună cu noi în marea Lui dragoste, iar rezolvarea vine doar prin Înviere.

Matushka Katherine: Aş spune că multe din grijile unei preotese de aici sunt aceleaşi cu ale unei preotese din orice altă parte. Pot să vorbesc doar din propria mea experienţă, iar întristările care îmi vin în minte sunt  mai degrabă cele ale unei mame care nu reuşeşte să ajungă la slujbele bisericeşti atât de mult pe cât ar vrea. Fie ajung cu întârziere, astfel încât copiii mei să se comporte aşa cum trebuie, fie nu mergem deloc pentru că este prea mult sau prea târziu pentru ei. Când însă vin la biserică, îi disciplinez şi învăţ pe copiii noştri cum să se comporte în biserică. Ocaziile de a mă ruga în linişte sunt puţine şi rare. În casă la noi, timpul de rugăciune al părintelui Eugene este sfânt, în timp ce rugăciunile mele sunt mai mult pe fugă, inima mea strigându-L pe Domnul, mulţumindu-I sau cerându-I ceva mai mult în trecere. Întotdeauna l-am invidiat pe soţul meu pentru timpul petrecut în altar, care nu include doar slujbele – el ajunge devreme, ca să se pregătească, şi pleacă târziu, după ce ajută la curăţenie şi pregătirea slujbei următoare. El de asemenea călătoreşte în interesul Bisericii şi, deşi mi-e greu să am grijă singură de trei copii, îl sprijin de fiecare dată.  Călătoriile au întotdeauna motive atât de frumoase şi sunt nişte experienţe minunate pentru el.

Un alt punct pe care aş vrea să-l ating este dezamăgirea mea că societatea Ortodoxă  devine din ce în ce mai „diluată” şi mai de-sensibilizată în ceea ce priveşte lumea spirituală. Tocmai am terminat de citit biografia fratelui bunicului meu, Pr. Seraphim  Slobodskoy (autor al cărţii „Legea Domnului”), şi am fost izbită de energia şi realizările imigranţilor care au venit în America fără nimic, reuşind încă să şi clădească biserici şi să formeze parohii. Astăzi, noi reuşim cu greu să menţinem ceea ce a fost început pentru noi nu cu mult timp în urmă. Oamenii nu mai sunt aşa de legaţi de parohiile lor cum erau cândva, şi nu mulţi îşi doresc să-şi dedice timpul şi energia Bisericii.

Dacă cumva aţi fost în Rusia, credeţi că sunteţi diferită de o matushka de acolo?

Matushka Mary: Am nişte amintiri foarte frumoase din timpul petrecut acolo. Am stat un an în Siberia într-un  schimb studenţesc de experienţă, dar asta s-a întâmplat cu mai bine de zece ani în urmă, iar lucrurile în Rusia sunt într-o continuă schimbare. Mi-ar plăcea să ştiu cum e viaţa preoteselor de acolo acum. Nu ştiu în care măsură impresiile mele au fost exacte, sau cât de diferită era viaţa în alte părţi ale ţării. Am avut ocazia să cunosc două din preotesele de acolo, când au venit să o viziteze pe evlavioasa mea gazdă; de asemenea, am aflat câte ceva despre vieţile lor din conversaţiile mele cu preoţii. Clerul de acolo a fost foarte amabil cu mine, permiţându-mi să cânt în cor în weekend-uri, şi chiar invitându-mă să mă alătur lor la prânz, după slujbele duminicale.

Impresia mea a fost că viaţa preoteselor de acolo era extrem de dificilă. Soţii lor nu aveau uneori suficient timp nici măcar pentru a dormi. Unul dintre preoţi mi-a povestit că nu era neobişnuit pentru el să boteze o sută de copii într-o săptămână. Şi cred că situaţia lor financiară era foarte dificilă. O preoteasă mi-a arătat o mostră dintr-o frumoasă dantelă pe care ea şi copiii ei o făceau spre a o vinde în piaţa în aer liber. Vânzătorii din piaţă trebuiau să stea şi să îndure zile lungi şi friguroase, însă ea nu mi-a spus decât ce mulţumită era deoarece copiii ei reuşiseră să înveţe un meşteşug atât de greu. O altă preoteasă despre care am auzit îşi petrecea în mare parte timpul muncind la creşterea şi întreţinerea produselor agricole, la casa lor departe de oraş.  Chiar şi când familiile de preoţi aveau o situaţie financiară sigură, le era probabil totuşi greu  să crească copii mici în Biserică. În vremea aceea, majoritatea clericilor pe care îi ştiam aveau copii mici. Preoţi bătrâni erau mai rar, din motive evidente. Înăuntru, bisericile erau deseori atât de aglomerate, încât reuşeam cu greu să-mi mişc braţul ca să îmi fac cruce. Să ajungi la biserică având copii mici cu tramvaiul sau autobuzul atunci când este frig putea fi de asemenea o provocare.

Viaţa mea de aici este diferită în multe privinţe. Noi locuim, la fel ca mulţi alţi preoţi din America, într-o casă aflată, convenabil, chiar lângă biserică. Deşi nu stăm bine din punct de vedere financiar după standardele americane, îmi permit să rămân acasă cu cei doi copii ai mei, şi niciodată nu îmi fac griji dacă vom avea suficientă mâncare sau nu. De asemenea, este mult mai uşor pentru mine să aduc copiii la biserică în timpul slujbelor mai lungi. Biserica este destul de plină, dar nici pe departe atât de aglomerată precum am experimentat în Rusia. Pot cu uşurinţă să intru sau să ies când plânge copilul. Este suficient spaţiu pentru femei însărcinate, mame cu copii sau pentru copii mici, ca să stea jos atunci când este nevoie. Avem chiar şi un coşuleţ  lângă măsuţa cu lumânări, cu mici albume foto cu iconiţe şi Biblii pentru copii, ca mamele să le folosească atunci când copiii lor îşi păstrează cu greu atenţia.

După slujbe, stau de obicei lângă uşă şi vorbesc cu cât de mulţi enoriaşi reuşesc în calea lor spre ieşire. Întotdeauna încerc să-i fac pe oameni să se simtă bineveniţi şi să le răspund la orice întrebări ar avea. Multe preotese din America procedează aşa. Cred că micile dimensiuni ale parohiilor americane ne ajută să petrecem mai mult timp cu fiecare membru în parte. Probabil, cu cât se vor construi mai multe biserici şi se vor hirotoni mai mulţi preoţi în Rusia, cu atât diferenţele dintre noi vor fi mai puţine.

Matushka Katherine: Am fost în Rusia de câteva ori, dar nu recent, şi nu ca soţie de diacon. Prima mea excursie în Rusia a fost la vârsta de şaisprezece ani, în 1993. Ultima călătorie a avut loc în 2004, când eram însărcinată cu primul nostru copil. Contactul meu cu soţiile de clerici a fost limitat. De fapt, deşi am întâlnit  câţiva preoţi şi diaconi, nu am cunoscut niciuna din soţiile lor. Eu sunt probabil mult diferită faţă de o preoteasă din Rusia.  Sunt mult mai vorbăreaţă, râd prea zgomotos, mă îmbrac prea laic şi probabil nu accept voia Domnului cu la fel de multă smerenie. Sunt slabă; eu nu am împărtăşit greutăţile şi responsabilităţile unei matushka din Rusia.

(va urma)

Traducere de Petruţa Suciu, după

Clergy Wives on Sharing the Grace and Cross of Ordination

Episoadele acestui interviu: 

• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?
•   Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici  
• Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor