„Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!”

Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

„Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

- În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie.
Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane.
…Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

- V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap?
- Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

- …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui?
- Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

- Şi Ionuţ, copilul cel mai mic?
- Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

- Au fost momente în care v-aţi simţit singură?
- Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat…
Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

- Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă?
- Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

- Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult?
- Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

- Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate?
- Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

- Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile?
- Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

- De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc?
- Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

- Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi?
- În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

- Sunt oameni care v-au necăjit?
- Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

- Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă?
- Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei…
Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică.
În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.
Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

- Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor?
- Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale.
Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

- Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?
- L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

- Ce înseamnă fericirea?
- Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da.

SursA: familiaortodoxa

Vlădica Ioan Maximovici: Îndrumări către cler şi cîntăreţii bisericeşti

SursA FotO: orthphoto.net

Se cuvine să ţinem minte întotdeauna şi să înţelegem: cîntarea bisericească este o rugăciune şi cîntarea rugăciunilor trebuie să se facă cu evlavie, pentru însufleţirea spre rugăciune a celor aflaţi în biserică. Nu sunt îngăduite intonările şi cîntatul doar pentru îndulcirea auzului şi care, prin conţinut sau prin modul de execuţie, nu îndeamnă la rugăciune, precum şi dacă sunt necorespunzătoare slujbei respective sau evenimentului celebrat de Biserică, zilei sau canonului bisericesc. De asemenea, comportamentul cîntăreţilor trebuie să fie cucernic şi potrivit înaltei chemări a cîntăreţilor bisericeşti, care îşi unesc vocile lor cu vocile îngerilor.
Grija pentru aceste lucruri stă în sarcina conducătorilor corului şi a preotului care săvîrşeşte dumnezeiasca slujbă, ale cărui indicaţii trebuie îndeplinite întocmai.

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 275

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Camelia Elena Niţă

un articol apărut în Ziarul Lumina:

Povestea mamei cu 10 copii

Raluca Brodner

Dacă aş fi întâlnit-o pe stradă, cu siguranţă, nu mi-ar fi fost indiferentă. Puţini sunt oamenii care, fără să te ştie de undeva, te privesc direct în faţă, cu ochi buni. Dacă nu aş fi cunoscut-o şi nu mi-ar fi vorbit ca unei vechi prietene, nici măcar nu aş fi bănuit cât este de puternică, responsabilă, iubitoare şi darnică. Pe aceia dintre noi care refuză să creadă că mai există oameni capabili de gesturi nobile, lipsite de interes, îi asigur că fac o mare greşeală. Un astfel de om este Camelia Elena Niţă, preoteasă, mamă a doi copii şi instructor-educator la Centrul de plasament în regim de urgenţă "Pinocchio" din Bucureşti.

• 

Aparent fragilă, mereu cu zâmbetul pe buze şi foarte atentă la nevoile celor din jur. Acestea au fost primele impresii pe care mi le-am formulat repede în minte, în timp ce o urmăream îndeaproape, în lumina de paloarea unui suferind hepatic, pe coridoarele Centrului de plasament în regim de urgenţă Pinocchio, din sectorul 1 al capitalei.

Silueta feminină, de înălţime medie, păşeşte cu o cadenţă corespunzătoare sunetului scos de tocurile pantofilor negri, fini. Din reflex, mai mult dintr-un sentiment matern, deschide ambele mâini şi le închide imediat ce prinde palmele mici ale copiilor, care îi ies în întâmpinare. "Încet, încet, e loc pentru toată lumea. Păstrăm liniştea", îşi domoleşte protectoarea micuţii, mai ales când aceştia năvălesc, deodată, din toate părţile.

"Mami" pentru doi copii acasă şi pentru alţi zece la "Pinocchio"

Copiii îi spun "mami". Şi nu sunt doar unu, doi sau trei, ci sunt zeci de pitici care o numesc astfel. Nu este mama biologică a niciunuia dintre ei, însă, după cum se comportă, îşi merită, fără îndoială, titlul de mamă. La început, când micuţii au strigat-o "mami, mami", Camelia Niţă, instructor-educator la "Pinocchio", nu a reacţionat nicicum. Şi asta pentru că mami era obişnuită doar cu timbrul vocii copiilor săi, de-acasă, Ciprian şi Ana-Maria. Cu timpul, însă, aceeaşi mami s-a obişnuit cu noii săi copii. Şi-a dat seama cât de mult le lipsesc acestor orfelini propriile mame, aşa că, de patru ani încoace, doamna Camelia este cu adevărat mamă pentru zeci şi zeci de copii ai nimănui. "Copiii aceştia sunt doza mea zilnică de hrană spirituală. Eu nu mai pot trăi fără ei. Cu timpul, şi-au dat seama şi cei de-acasă că aşa simt şi că aşa este cel mai bine pentru mine, pentru noi. Nu fac deosebire între copiii mei şi copiii de aici. În fiecare îl văd pe fiul meu sau o văd pe fiica mea", spune instructorul-educator, în timp ce caută în geantă după o minge mică, albă, ca urmare a rugăminţilor stăruitoare ale lui Ionuţ. Se ştie, în poşeta mamei Elena se găsesc mărunţişurile fiecărui copil din grupa pe care o are în grijă. "Sunt mamă cu normă întreagă", se arată amuzată Camelia Niţă. Grupa sa este formată din 10 copii, dintr-un total de 40 de suflete, câte trăiesc la un loc în centrul de plasament.

"Mă împiedicam de scame, când oamenii aveau necazuri"

Crede cu tărie că viaţa sa este un dar oferit de Dumnezeu, şi că este datoare să-l înmulţească, spre bucuria celor necăjiţi.

"Viaţa mea a fost şi este în continuare plină de daruri. Numai bucurii am avut. Tristeţile n-au fost tristeţi, mi

le-am făcut singură. Spre exemplu, tristeţea la mine a însemnat o notă de opt a fiului meu. Eu mă împiedicam de scame, în timp ce oamenii aveau adevărate necazuri. Am doi copii minunaţi şi un mariaj fără cusur. Şi-atunci, cum Îi pot eu mulţumi Bunului Dumnezeu?", se întreabă doamna Camelia. Răspunsul şi-l dă singură, în fiecare zi, de când a ales să fie mami pentru copiii centrului de plasament la care lucrează.

Totul a început într-o seară. Cu un telefon. Era soţul său, care a rugat-o să noteze un număr. L-a notat. A sunat a doua zi şi la capătul celălalt i-a răspuns o angajată a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Sector 1. Asta se întâmpla în 2006, la doi ani după revenirea în Bucureşti.

După o experienţă de 10 ani la catedră, ca profesoară de religie, timp în care i-au trecut prin mână generaţii de elevi sclipitori, Elena Niţă a simţit că vrea să se dăruiască unei categorii defavorizate. Mai precis, să aibă un loc de muncă unde să facă mai mult decât îi cere fişa postului, şi pentru asta să nu primească o plată materială, ci pronie cerească, atât cât este posibil. Pe scurt, aceasta a fost explicaţia oferită la interviul de angajare membrilor comisiei, nedumeriţi, pe bună dreptate, de opţiunea candidatei supercalificate pentru postul scos la concurs. Aceeaşi uimire a provocat-o înainte de interviu, la depunerea dosarului, când o doamnă a sfătuit-o să încerce în altă parte, gândindu-se că nu va rezista într-un asemenea mediu, dur, solicitant. A fost momentul în care replica părintelui Cristian Vasile Niţă, soţul doamnei Camelia, care i-a fost întotdeauna sprijin, a venit prompt: "Aşa ceva nu se poate. Dacă nu ne ducem noi, cine altcineva să meargă? Cineva trebuie să meargă şi acolo."

Furcile caudine

Dacă oamenii au fost relativ uşor de convins, nu la fel s-a întâmplat şi cu, să le spunem, forţele potrivnice. La trei luni după ce i s-a oferit postul, fix la data în care trebuia să dea răspunsul final în privinţa locului de muncă, a leşinat pe stradă, în apropierea centrului. Cauza pierderii conştienţei a fost apariţia bruscă, din senin, a mai multor câini, care au înconjurat-o. Asemenea unor lupi fioroşi, lătrau neîncetat, dar fără a îndrăzni să atace. Două săptămâni de concediu medical au pus-o pe picioare şi nu mică a fost mirarea familiei, dar şi a colegilor, când preoteasa a ales să se întoarcă la copiii ei cei mulţi.

Nu peste mult timp, avea să fie din nou personajul principal al unui incident, deloc fericit. S-a întâmplat ca într-o zi doi copii să se certe pe seama unei rigle de lemn. Unul o voia pentru el, celălalt nu ar fi cedat-o nici în ruptul capului. Încrâncenaţi, copiii trăgeau fiecare de bucata de lemn, cu putere. Când instructorul s-a apropriat de ei să îi despartă, unul dintre copii a scăpat din mâini capătul stinghiei şi …esenţa lemnoasă, dură ca un ciocan, a nimerit chiar în capul doamnei Camelia. Lovitura a fost foarte puternică. Ca şi în cazul primului accident, toată lumea a spus că doamna Niţă nu se va mai întoarce vreodată la zbenguiţii de la centru. S-au înşelat a doua oară.

Pentru încercările prin care a trecut, preoteasa are o explicaţie: "Candidaţi la sfinţenie suntem cu toţii, nu toţi reuşim. Îmi place să compar sufletul mântuit cu aurul pur, care ajunge să fie pur dacă stă în foc, ca să se distrugă toate impurităţile. Iar focul acela nu este uşor de îndurat. Înseamnă viaţa noastră aici. Una peste alta, sunt la locul potrivit".

"În vis, noaptea, sunt cu ei"

Mai spune educatoarea că munca cu prietenii lui Pinocchio a ajutat-o să vadă în orice lucru rău partea bună şi în orice lucru bun partea rea. Ca şi cum incidentele din trecut nu ar fi avut loc, Camelia Niţă îşi consideră locul de muncă o "activitate superbă", chiar dacă unii colegi, care se confruntă zilnic cu aceleaşi probleme ca ale sale, vor considera exagerată declaraţia. Şi adaugă, în semn de convingere: "Dacă îmi iau liber sau merg în concediu, îi visez noaptea. În vis, noaptea, sunt cu ei. Exact cum îmi visez părinţii şi îmi trece dorul, aşa mi se întâmplă şi cu ei."

Mărturiseşte cu sinceritate, privindu-mă în ochi, că nu a plecat până acum şi nici nu va pleca de la centru, pentru că prezenţa sa printre copii a fost răspuns al rugăciunilor sale stăruitoare. Şi, aş mai adăuga eu, şi al rugăciunii doamnei Paraschiva, buna sa colegă şi prietenă. Aceasta din urmă i-a cerut lui Dumnezeu, înainte de venirea la centru a preotesei, să-i trimită un om care să o facă să înţeleagă care este rostul ei în acest cămin, după atâţia ani de experienţă în serviciul de plasament. Dar omul Camelia Niţă nu a câştigat doar prietenia doamnei Paraschiva şi a copiilor, ci pe a tuturor colegilor de muncă, faţă de care se simte foarte ataşată. Împreună au găsit răspunsuri, împreună au găsit energia să se lupte cu greutăţile vieţii.

Derulând anii, experienţa legată de "Pinocchio" a venit într-un moment potrivit. I-a fost de folos activitatea didactică, de un deceniu, la care se adaugă cunoştinţele de psihologie, obţinute ca urmare a absolvirii facultăţii de profil. Nici una din aceste experienţe anterioare nu ar fi ajutat-o astăzi, dacă nu ar fi avut credinţă. Puterea de a merge pe această cale, deloc uşoară, de a fi deschizător de drumuri, a venit de la Dumnezeu. Tot El i-a dat curaj să meargă înainte şi să nu se lase copleşită, până la inerţie sau abandon, atunci când a văzut pentru prima dată aurolac, păduchi, boli de piele şi câte altele. Până să ajungă la Pinocchio, nu ştia care îi sunt resorturile fizice şi sufleteşti. Acum a aflat.

"Exact ca tâlharul de pe Cruce, acest copil vrea să fure Raiul"

Graţie doamnei Niţă, copiii din cămin primesc educaţie religioasă. După ce îi supraveghează la teme, dascălul le vorbeşte de Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu al cărui nume este scris în carioca de copiii cei mari pe pereţii dormitoarelor. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori… Profesoara spune că adolescenţii sunt interesaţi, în mod special, de Viaţa de Apoi. Şi dă exemplul unui băiat de 15 ani, care i-a cerut detalii despre ce trebuie să facă ca să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă toţi oamenii îşi doresc să ajungă acolo, el de ce nu ar face-o? Dacă părinţii l-au abandonat, dacă nu se mai interesează nimeni de el, dacă şcoala la care este nu îi aduce satisfacţia la care se aşteaptă, pentru că este la o şcoală specială, măcar la final să ajungă într-un loc în care să-i fie foarte bine. Aşa gândeşte băiatul. "Exact ca tâlharul de pe Cruce, acest copil vrea să fure Raiul", punctează dascălul.

Mai mult decât simpla teorie, instructorul le vorbeşte copiilor pe înţelesul lor şi le dă exemple practice. Aşa i-a învăţat să împartă totul între ei şi să se aibă ca fraţii, să nu fie pricină de supărare unii pentru alţii, să fie uniţi, şi asta, pentru că, spune Camelia Niţă, esenţa mesajului religios este unul singur: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".

"Am fost educată să fac bine"

În fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, instructorul vine la copiii de la centru. Nu ar spune o dată că lucrează, că se duce la serviciu. În primii ani de liceu, când nu era foarte solicitată la şcoală, o însoţea şi Ana - cea atât de dragă mamei -, care din toamnă va fi studentă.

Doamna preoteasă spune că, aşa cum părintele Niţă consideră că biserica este casa dânsului, "ceea ce mi se pare firesc, dar în acelaşi timp înălţător, Pinocchio este casa mea. Cele două - biserica şi căminul de copii - sprijină casa noastră. Aceasta nu ar fi întreagă fără biserică şi cămin. Mulţi vor case pe orizontală, pe verticală, la noi sunt la distanţe mari, dar formează una singură."

Dar biserica din localitatea Cosâmbeşti, Ialomiţa, cea de-a doua parohie în care părintele a slujit înainte de a veni în Bucureşti, acolo unde copiii i-au crescut odată cu biserica pe care a ridicat-o din temelii? Aceea nu este o altă casă, aceeaşi casă? Cu siguranţă, atâta timp cât preoteasa îi numeşte pe sătenii din comuna ialomiţeană "părinţii pe care nu-i mai avem".

Soţii Niţă coordonează împreună Asociaţia "Faptele Credinţei". Activitatea misionară şi socială a acesteia este dedicată persoanelor defavorizate: copii, bătrâni, familii cu posibilităţi reduse.

Ideea înfiinţării asociaţiei a venit ca urmare a dorinţei familiei preotului de a ajuta un copil diagnosticat cu limfom malign Hodgkin celularitate mixtă faza I. Exemplul carităţii a fost imediat urmat de credincioşii din Parohia Cosâmbeşti, care au avut, fiecare după putere, propria contribuţie. Drept răsplată pentru solidaritatea oamenilor, graţie Celui de Sus, copilul a fost salvat.

"Mama şi bunica mea mi-au fost modelele de trăire moral-religioasă. Am fost educată să fac bine. Măsura binelui făcut este binele din familia noastră. Ce pot să-i ofer eu celuilalt pentru binele pe care mi-l dă Dumnezeu? Nimic", răspunde cu lacrimi în ochi Camelia Niţă.

Copilărie furată

Deodată, o uşă mare se deschide. Ca şi cum un bolovan imens ar fi fost urnit de la gura unei grote, lăsând lumina să fugărească întunericul dinăuntru, tot aşa un soare puternic năvăleşte în coridor şi ne izbeşte pe toţi, drept în ochi. Întru început, cu greu putem desluşi, prin plasa genelor împletite sub ochii strânşi de soare, chipurile celor din încăpere. În scurt timp, vedem totul cât se poate de limpede. O doamnă la un pupitru notează într-un caiet mare răspunsurile unei fete şi a doi băieţi care stau în picioare, sprijiniţi de un perete, în faţa sa. Sunt doar nişte copii, de vârste apropiate; să tot aibă între 9 şi 11 ani. Cu părul vălvoi, murdari, îmbrăcaţi cu haine ponosite, privesc în jur nedumeriţi, cu ochi măriţi, asemenea unor animale hăituite. Aşa arată cei mai mulţi dintre copiii găsiţi pe stradă, nesupravegheaţi, care sunt aduşi, uneori temporar, la "Pinocchio". Suferinzi din cauza paraziţilor, a bolilor de piele, a lipsei de hrană corespunzătoare dar şi a unui cămin, minorii găsesc la aici un acoperiş, un pat, o masă caldă, o vorbă bună. Dacă, în urma anchetei sociale, se ajunge la concluzia că un copil găsit pe stradă nu poate fi întreţinut de familia sa, el este trecut în plasament. La fel se întâmplă şi cu micuţii din afara Bucureştiului ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate. Dar asemenea copii ajung accidental la "Pinocchio". Obişnuiţii centrului sunt fie copii abandonaţi, fie copii ai căror părinţi au fost decăzuţi, temporar, din drepturi. Pe lângă aceştia există şi un număr considerabil de suflete care trăiesc în centru încă de când erau bebeluşi. Chiar dacă până acum nu au avut parte de o existenţă normală, în ciuda necazurilor, aceşti copii sunt puternici, descurcăreţi, sufletişti, dar şi fideli celor cărora reuşesc să le câştige respectul. Elena Niţă este unul dintre acei oameni, puţini, dar buni, din viaţa lor.

Vlădica Ioan Maximovici: Despre oprirea participării la distracţii în ajunul zilelor de duminică şi al sărbătorilor *

SursA FotO: orthphoto.net

Sfînta pravilă ne face cunoscut ca în ajunurile zilelor de sărbătoare creştinii să petreacă în rugăciune şi în cucernicie, pregătindu-se pentru a participa sau a asista la Sfînta Liturghie. Dacă toţi creştinii ortodocşi sunt chemaţi la aceasta, atunci cu atît mai mult cei ce iau parte nemijlocit la dumnezeiasca slujbă. Participarea lor la distracţii în ajunul sărbătorilor este un mare păcat. În legătură cu aceasta, cei care, în ajunul unei duminici sau al unei sărbători, au fost la un bal sau la alte distracţii de acest fel nu au voie, în următoarea zi, să cînte în cor, să ajute în biserică, să intre în altar sau să stea la strană.

* Emis în anul 1964, după ce păstoriţii Fericitului Ioan au fost surprinşi, în ajunul unei duminici, participînd la sărbătoarea americană Hallowen

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 274-275

Vlădica Ioan Maximovici: Despre neîngăduirea atingerii icoanelor cu buzele rujate

SursA FotO: orthphoto.net



Trasăm ca sarcină clerului şi, cu deosebire, parohilor de biserici, să ia aminte ca persoanele cu buzele rujate să nu se atingă de icoane, de cruce şi de niciun obiect sfinţit, lăsînd pe acestea urme de vopsea. Referitor la aceasta, se vor pune afişe la intrarea în biserică şi se va explica la predică, de repetate ori, cît de mare este păcatul persoanelor care, printr-o atingere necurată, pîngăresc un sfînt odor, motiv pentru care persoanele care merg la biserică trebuie să-şi şteargă rujul sau să nu se atingă de nimic şi, în orice caz, să nu se împărtăşească cu Sfintele Taine ale lui Hristos fără a-şi fi spălat bine buzele.

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 275-276

Vlădica Ioan Maximovici: Despre oprirea de a fi naşi de botez a persoanelor heterodoxe

SursA: orthphoto.net

Întrucît la botez naşii sunt garanţii că cel botezat va rămîne în credinţa ortodoxă şi că îşi va asuma obligaţia de a respecta naţii de botez ca atare, ar fi lipsit de sens îngăduirea ca naş a unei persoane de altă credinţă. Doar o persoană ortodoxă poate fi naş. Înscrierea ca naşi a unor persoane neortodoxe este lipsită de valabilitate, iar cel ce a îngăduit aceasta va fi tras la răspundere.

Edictul nr.490, din 8 octombrie 1955

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 269