Preoteasa Ersilia
Sturza (1853-1937), soţia preotului Mihai Sturza din Şepreuş, judeţul Arad, se
află pe lista celor patru cetăţeni de onoare ai comunei (un altul fiind medicul Marius Sturza, cunoscut balneolog, profesor universitar, unul din cei cinci copii ai familiei).
Preoteasa Ersilia
a rămas în memoria comunităţii ca o femeie implicată în viaţa comunităţii,
animată de credinţa în Dumnezeu şi o puternică dragoste de ţară.
Iată motivaţiaacordării titlului de cetăţean de onoare:
„Ersiliei Sturza i se datorează colecta făcută
pentru ostaşii de la Plevna din timpul Războiului de Independenţă din anul
1877, în care intrase România.
După modelul apelului lansat de femeile din Sibiu,
această preoteasă de ţară din Şepreuş a publicat în presa arădeană un apel
intitulat „Adresă filantropică către femeile române", în care arată că
„lupta o ţin românii şi noi suntem române"
„Adresă filantropică către femeile române”, în
care arată că „lupta o ţin românii şi noi suntem române”, îndemnând aşadar „pe
fiecare română adevărată să facă sacrificii şi să ofere după putinţă pentru
ajutorarea bravilor ostaşi din România. ”
Pentru gestul ei, în semn de recunoştinţă, la
aniversarea a 120 de ani de la războiul de independenţă, a fost bătută o
medalie cu chipul Ersiliei Sturza.
În spatele acestui patriotism românesc al
Ersiliei, inoculat în casa părintelui ei, preotul Magdu din Şoimoş, se ascundea
însă şi o mamă care, rămasă în 1891 văduvă, s-a luptat, din puţina-i avere, să-i
ridice şi să le dea o educaţie românească. Fiul ei cel mare, Marius Sturza îşi
amintea, peste ani : „Iubirea de neam şi jertfa pentru neam era temelia pe care
se baza toată educaţia noastră de acasă (... ) mama ne alinta, liniştea, îi
încuraja, când nu mai putea cu cântece şi poveşti din popor”.”
Preoteasa Ersilia
a rămas văduvă la 38 de ani, cu cinci copii. Pentru a le asigura acestora un
acces mai bun la educaţie, se mută la Braşov. A plecat la Domnul la vârsta de
84 de ani, după 45 de ani de văduvie. Iată ce scrie autorul necrologului ei,
care a cunoscut-o în această perioadă:
„Ca văduvă a dus
o viaţăplină de virtuţi creştineşti. Toată
lumea o privea în Braşov pe doamna Sturza ca pe o adevărată mironosiţă, care nu
lipsea nicicând de la serviciile divine şi care ţinea toate posturile cu cea
mai mare stricteţe.
Sufletul ei nobil
şi inima ei plină de bunătate a picurat mângâiere şi ajutor asupra multor
orfani şi oropsiţi. Cel ce scrie acest necrolog s-a împărtăşit intens de
bunătatea răposatei, fapt pentru care îi este profund recunoscător.” (articol
apărut în publicaţia „Biserica şi Şcoala”, Arad, 16 august 1936)
- să îmi înfrânez curiozitatea specific feminină de a ști tot ce face soțul meu (am început să exersez acest lucru încă de când ne-am căsătorit și bine mi-a prins);
- să mă descurc și singură în anumite situații când ar fi fost nevoie de ajutorul lui, sau să am răbdare până va putea rezolva (aici mai am mult de lucru, dar orice progres este important);
- să savurez din plin fiecare clipă petrecută împreună, având în vedere că timpul în care stă acasă e tot mai scurt;
- să mă bucur de lucruri mărunte, aparent simple, cum ar fi: o plimbare în parc, o masă în familie, o ieșire cu prietenii, o carte bună etc.
- să nu iau personal criticile aduse preoților și Bisericii în general;
- să nu mai pun la suflet observațiile răutăcioase și nefondate ale oamenilor;
- și lista poate continua.
De fapt, toate aceste lucruri nu le-am dobândit ca prin magie, doar pentru faptul că soțul meu a devenit preot. Preoția nu-l transformă pe preot dintr-o dată în alt om, și cu atât mai puțin pe preoteasă. Am mai învățat câte ceva pentru că s-a creat contextul favorabil, dar procesul de schimbare a început cu mult timp înainte de a mă căsători, și este unul care va dura toată viața!
Tot timpul voi avea ceva de schimbat/corectat la propria mea persoană. Dacă nu sunt atentă la ce fac și ce ar fi de îndreptat, faptul că sunt preoteasă nu mă ajută cu nimic, ba chiar poate să mă încurce și mai mult. Deoarece răspunderea este mai mare, și implicit, situațiile delicate cărora trebuie să le fac față sunt mai multe. Și doar dacă am echilibru interior și sunt împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu și cu cei din jur pot face față provocărilor și-mi pot împlini chemarea.
Mulți au impresia că odată ce ai devenit preot/preoteasă, ai primit și puterea magică de a le rezolva pe toate și de a face față tuturor situațiilor. Numai că nu este așa. Această putere vine numai din relația strânsă pe care o ai cu Dumnezeu, deschiderea ta și procesul continuu de schimbare a propriei persoane.
Postez mai jos
sfaturi folositoare pentru orice preoteasă, sfaturi pe care Matuşka (Preoteasa)Anna din America ni le dăruieşte din experienţa bogată pe care o are după 10
ani de slujire împreună cu Părintele Benedict.
Trebuie, însă,
să menţionez că unele dintre situaţiile care sunt descrise de ea nu se
întîlnesc în România. Totuşi, pentru a reda cît mai bine realitatea la care se
face referire, le-am tradus şi pe acelea.
Sfaturi (care nu au fost cerute) pentru soţiile de preot
Sunt pe cale să încep o discuţie despre lucruri pe care se presupune că nimeni nu ar trebui să le discute! Probabil că voi ajunge să am probleme pentru aceasta într-o formă sau alta, dar voi risca. Sunt preoteasă de 10 ani, de un timp destul de îndelungat, dar am făcut destule greşeli. Poate sunt şi alte doamne preotese care vor învăţa din ele.
Teme pe care soţiile de preot NU trebuie să le discute în public:
1. Salariul. Tot timpul va suna ca şi cînd te plîngi. Chiar dacă vei spune ceva pozitiv, ca de pildă: "Ooo! Nu pot să cred cît suntem de binecuvîntaţi că primim acest salariu!", întotdeauna va fi interpretat astfel: "Am plătit arahide la fosta noastră parohie" şi se vor întoarce la vechea parohie. Credeţi că nu o vor face? Ha-ha-ha...
2. Postul. Pe lîngă admirabila politică: "ţine-ţi ochii în propria farfurie", trebuie ca întotdeauna să te îndemni ca răspunsurile la aceste probleme practice despre post să le găsească la Părintele: "Cred că ar fi mai potrivit să discuţi cu Părintele X." Altfel, Părintele va auzi următoarele: "Ei bine, doamna preoteasă a spus că e bine să mănînc asta" în legătură cu ceea ce reprezintă "asta". ( Aceasta include şi sfaturi despre post pe care NU trebuie să le dai femeilor însărcinate sau mamelor care alăptează.)
3. Plîngeri despre consiliul parohial, cor/strană, programul de la şcoala Bisericii, peluza/parcul din jurul Bisericii, casa parohială, aranjarea florilor, procesul de curăţare etc. Trebuie să explic asta? Oricine trebuie să evite să se plîngă în orice caz, deoarece întotdeauna plîngerile se vor întoarce şi te "vor înţepa". Şi apoi îl "vor înţepa" pe Părintele.
4. Oferirea de sfaturi generale în legătură cu: comportamentul în Biserică* , participarea la slujbe, frecvenţa la Împărtăşanie, postul, vocaţiile preoţeşti etc. Şi aici vorbesc despre sfaturile cerute. Sfaturile necerute păstrează-le pentru tine! (Nu cum fac eu aici... (:).
5. Bîrfă de orice fel. Nu poţi ca 99% din timp să te scuzi pentru ceea ce nu ai spus. E o practică duhovnicească greşită şi va aduce doar pagube parohiei. Şi ai văzut pe cineva să se schimbe în bine din cauză că a fost bârfit? Nu.
6. Politicile Bisericii. La această temă mă refer la lucruri care se petrec mai ales în afara parohiei. Cearta jurisdicţională, care ar trebui (sau nu ar trebui) să fie următorul episcop / mitropolit (n.tr: Această situaţie este întîlnită mai ales în spaţiul american sau în Europa Occidentală.), în opinia ta de expert... – toate aceste subiecte sunt ca un obiect foarte fierbinte pe care nu ar trebui să îl atingi. Aminteşte-ţi că orice spui despre un episcop sau un alt preot poate ajunge înapoi la ei si nu numai că vei fi foarte ruşinată de situaţia pe care tu însăţi ai creat-o, dar, de asemenea, poţi să îi faci rău soţului tău. Nu uita că suntem învăţaţi să ne rugăm pentru ierarhii noştri şi nu să îi criticăm. Nu vei fi cu siguranţă aproape niciodată în situaţia ca arhiepiscopul N. să te sune şi să îţi ceară părerea. Ai încredere în mine: nimănui nu îi pasă ce crezi tu. (:
7. Relaţia ta cu Părintele. Dacă ai probleme legate de tema aceasta, discută-le cu părintele duhovnic, NU cu parohia. Un corolar la acest lucru este (şi asta e valabil pentru orice cuplu): NICIODATĂ nu critica/ umili soţul/ soţia în public. Inutil să spun că acest lucru include comentarii la ora de cafea, email-uri cu credincioşii (întotdeauna închipuie-ţi, atunci când scrii, că acel e-mail va fi citit de toată lumea – aşa eşti mult mai în siguranţă!), posturi pe blog şi comentariile de pe blogurile altor oameni şi de pe forumuri (dacă nu eşti anonim). Unii oameni în mod neintenţionat te vor pune în încurcătură supundându-te la un adevărat interogatoriu, dar alte ori (şi da, acest lucru mi s-a întâmplat), oamenii îţi vor întinde - în mod deliberat - o capcană cu scopul de a te face să cazi în ea. Oricît de greu este să recunoaştem, vei întâlni oameni care nu te vor agrea şi cărora le face plăcere să te vadă căzând. Nu intra în panică, fii însă foarte atentă/precaută. La începutul slujirii ca preoteasă am fost foarte naivă, încrezătoare... apoi m-am înţelepţit. Nimeni nu te poate forţa să vorbeşti despre ceva ce nu ai nevoie/ nu vrei să vorbeşti.
Poate vor mai fi şi alte postări ca aceasta. De pildă, ce faci cînd oamenii din parohie îţi cer sfatul? Aruncă cei doi bănuţi în caseta de comentarii. (:
* Dacă cineva te solicită pentru ca să îi dai unele sfaturi utile despre comportamentul copilului/copiilor, atunci, prin toate mijloacele, ajută-l! Dacă este doar un mod de a se plînge, atunci ar fi mult mai bine să îţi ţii gura, decît să spui: "Păi dacă i-aţi aduce la biserică ceva mai des decât o dată la două luni, s-ar putea să se comporte mai bine!".
Traducere din limba engleză: preoteasa Eufemia.
Îi mulţumim Matuşkăi
Anna pentru sfaturi şi pentru că a fost de acord cu traducerea acestor rînduri în
limba română. Aşteptăm cu interes şi celelalte postări.
De asemenea,
din propria mea experienţă de preoteasă, aş mai adăuga două cazuri la cele
enumerate de Matuşka Anna, şi anume:
·Numele soţului tău trebuie să fie: Părintele. Din ziua în care soţul tău este hirotonit, trebuie să i te adresezi
respectuos şi să vezi în el un alt om, pe Părintele. De cîte ori vei vorbi
despre el cu credincioşii din parohie, cu o prietenă, cu mama sau cu doctorul,
trebuie să îl numeşti Părintele.
·NU face pe peţitoarea. (: Oricît de mult te-ar ruga cineva sau oricît de mult ai dori să ajuţi o
persoană care e îndrăgostită de cineva din Biserică să intermediezi relaţia
dintre ei, NU o fă! Rişti să superi pe toată lumea. Aşa că cel mai bine e să Îl
rogi pe Domnul să facă în aşa fel încît cei doi "să se vadă" sau să relaţioneze.
Dacă această postare
v-a fost de folos, vă rugăm să aruncaţi şi voi cei doi bănuţi în cutia pentru
comentarii cu alte sfaturi, care credeţi că sunt de ajutor pentru doamnele
preotese.
În cadrul campaniei în care ne-am propus să facem cunoscută Ziua Femeii Creştine vă oferim o felicitare în primul rând ca urare, în al doilea rând ca dar pe care îl puteţi da mai departe. La mulţi ani în Domnul, mamelor creştine!
Ziua Femeii Creştine = Duminica Femeilor Mironosiţe Ziua Mamei Creştine = Bunavestire De ce ar trebui să sărbătorim Ziua Femeii Creştine, şi nu 8 martie?
Mai întâi, Biserica Ortodoxă a stabilit că sărbătoarea femeilor creştine se face în Duminica mironosiţelor. Femeile creştine sunt mironosiţe, nu în sensul peiorativ pe care îl atribuim astăzi cuvântului (prin falsa evlavie, prin ţinuta exterioară ori prin gesturi liturgice exagerate), ci prin slujirea şi dragostea pe care trebuie să le mărturisească faţă de Creatorul şi Mântuitorul lor. Aşa cum femeile mironosiţe L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos în perioada activităţii Sale mesianice, până la moarte şi după Înviere, la fel şi femeile creştine îşi regăsesc menirea adevărată în Biserică, prin slujirea lui Hristos şi a familiilor lor. Nu există pentru femeile creştine o sărbătoare şi o bucurie mai mare decât bucuria pascală ce decurge din această slujire.
În al doilea rând, paradigma femeii creştine este Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, care este în acelaşi timp Fecioară şi Maică. Deci, le ocroteşte şi pe tinerele creştine, dar şi pe mamele creştine. Toate sărbătorile Maicii Domnului reprezintă prilejuri de cinstire şi de dragoste pe care femeile le manifestă faţă de modelul lor feminin. Chiar dacă în tradiţia populară, de sărbătorile Maicii Domnului sunt serbate doar femeile care poartă numele Maria, din punct de vedere teologic şi spiritual Maica Domnului - numită "Eva cea nouă" sau "Maica vieţii noastre" - este sărbătorită de fiecare creştin în parte.
De ziua internaţională a femeii nu se pomenesc nici sfinţenia, nici virtuţile femeii creştine, ci se serbează umanismul descreştinat al zilelor noastre prin educaţia modernă, idolatrizarea omului, divertisment, petreceri, consumism şi erotism. Astfel, se încalcă şi rânduiala Postului Mare. Cu alte cuvinte, în centrul zilei de 8 martie este serbată vechea Evă, cea ruptă şi opusă lui Hristos.
Dacă doriţi să spuneţi şi altora despre toate acestea, puteţi pune în bara blogului dvs. imaginea de mai sus, cu link către această postare: http://slujireapreotesei.blogspot.com/2010/03/eu-sarbatoresc-ziua-femeii-crestine.html
Icoana Bunei Vestiri, Georgia, de prăznuirea vestirii naşterii Mîntuitorului din Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu
Icoana Duminicii Mironosiţelor, SUA, de Duminica a treia după Învierea Domnului Iisus Hristos
Marşul din anul 1975, Sydney, de ziua internaţională a femeii
"În anul 1977 Adunarea Generală a ONU a proclamat printr-o rezoluţie Ziua Naţiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor şi Pace Internaţională. O sărbătoare a femeilor, recunoscută internaţional, dar fără a se preciza o zi anume, a fost hotărâtă încă din 1910, de Internaţionala Socialistă reunită la Copenhaga. După primul război mondial Adunarea Generală a ONU a fixat data de 8 martie ziua internaţională a femeii, femeile au început din nou să demonstreze pentru drepturi egale şi dreptul de vot al femeilor. Următorul pas în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1975, de către ONU, a Anului Internaţional al Femeilor şi declararea perioadei 1976 - 1985 ca Deceniu ONU pentru condiţia femeii. Obiceiuri şi tradiţii De 8 martie toate femeile şi fetele trebuie apreciate într-un mod mai special şi li se dăruiesc cadouri, flori sau alte atenţii. Această zi este special dedicata femeilor. Situaţia de azi În data de 8 martie, ziua internaţională a mamei, este sărbătorită (în unele ţări fiind declarată prin lege zi liberă) în următoarele state: Albania, Algeria, Angola, Armenia, Australia, Azerbaidjan, Bangladesh, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Chile, Columbia, Croaţia, Cuba, Cipru, Danemarca, Eritreea, Finlanda, Georgia, Grecia, Guineea-Bissau, Islanda, India, Italia, Israel, Laos, Letonia, Kazahstan, Kosovo, Kirghizstan, Macedonia, Madagascar, Malta, Mexic, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Siria, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam, Zambia. În China mamele au liber după masă. " SursA: Wikipedia
M-aş bucura dacă informaţiile de mai sus v-au ajutat să înţelegeţi mai bine semnificaţia "religioasă" post-modernă a zilei internaţionale a femeii. Pe mine m-au ajutat să raţionalizez ceea ce inima mea simţea de mai multă vreme, şi anume faptul că nu am nevoie să sărbătoresc ziua de 8 martie. O să vă împărtăşesc motivele mele mai pe îndelete.
Mai întîi, Biserica Ortodoxă a stabilit că sărbătoarea femeilor creştine se face în Duminica mironosiţelor. Femeile creştine sunt mironosiţe, nu în sensul peiorativ pe care îl atribuim astăzi cuvîntului (prin falsa evlavie, prin ţinuta exterioară ori prin gesturi liturgice exagerate), ci prin slujirea şi dragostea pe care trebuie să le mărturisească faţă de Creatorul şi Mîntuitorul lor. Aşa cum femeile mironosiţe L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos în perioada activităţii Sale mesianice, pînă la moarte şi după Înviere, la fel şi femeile creştine îşi regăsesc menirea adevărată în Biserică, prin slujirea lui Hristos şi a familiilor lor. Cred că nu există pentru femeile creştine o sărbătoare şi o bucurie mai mare decît bucuria pascală ce decurge din această slujire.
În al doilea rînd, paradigma femeii creştine este Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, care este în acelaşi timp Fecioară şi Maică. Deci, le ocroteşte şi pe tinerele creştine, dar şi pe mamele creştine. Toate sărbătorile Maicii Domnului reprezintă prilejuri de cinstire şi de dragoste pe care femeile le manifestă faţă de modelul lor feminin. Chiar dacă în tradiţia populară, de sărbătorile Maicii Domnului sînt serbate doar femeile care poartă numele Maria, din punct de vedere teologic şi spiritual Maica Domnului - numită "Eva cea nouă" sau "Maica vieţii noastre" - este sărbătorită de fiecare creştin în parte.
În al treilea rînd, fiecare femeie creştină primeşte la Taina Sfîntului Botez un nume de sfîntă, care devine ocrotitoarea ei. De aceea, are posibilitatea să-şi serbeze şi ziua numelui prin pomenirea sfinţeniei şi a virtuţilor sfinţilor sau a sfintelor ocrotitori. De ziua internaţională a femeii nu se pomenesc nici sfinţenia, nici virtuţile femeii creştine, ci se serbează umanismul descreştinat al zilelor noastre prin educaţia modernă, idolatrizarea omului, divertisment, petreceri, consumism şi erotism. Astfel, se încalcă şi rînduiala Postului Mare. Cu alte cuvinte, în centrul zilei de 8 martie este serbată vechea Evă, cea ruptă şi opusă lui Hristos.
Concluzionînd, consider că pentru femeile creştine ziua de 8 martie nu este o zi de sărbătoare creştină şi nici un prilej de bucurie, ci doar o venerare a umanismului secularizat sau a omului fără Hristos. Cred că şi în acest caz Biserica Ortodoxă trebuie să ofere în mod oficial o alternativă creştină pentru a sărbători femeia creştină.
Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celui care te priveşte. Ne dăm oare seama cât de importantă e privirea pentru celălalt? Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea.. Un zâmbet de al tău poate bucura pe oricine, îi poate lumina ziua oricui. Te-ai gândit vreodată cât de important e să zâmbeşti, să dăruieşti un zâmbet, să înseninezi ziua cuiva?
Trăim vremuri în care foarte rar vedem pe stradă, la muncă sau oriunde mergem, oameni care să zâmbească, să te privească pe tine şi nu prin tine, să iţi întindă o mână de ajutor la nevoie. Din fericire însă, mai există şi oameni care atunci când te privesc sau îţi vorbesc îţi “ating”sufletul, îţi aduc lumina pe chip, te fac să realizezi că nu eşti doar un pion pe tabla vieţii, ci eşti om şi ai în tine o fărâmă de divinitate.
Se spune că sufletul nu are vârstă, ceea ce se pare că e foarte adevărat, pentru că dacă vom încerca într-o zi sa urmărim privirile celor pe care îi întâlnim, indiferent de vârsta acestora, vom observa că ne bucură la fel de mult zâmbetul cald al unui copil, ca şi al unui bătrân. Poate ar fi bine să ne gândim să zâmbim mai mult, mai des, mai cald, să dăruim din bucuria noastră şi celor care au uitat să se mai bucure de lucruri mărunte, pentru că dacă nu ştim să ne bucurăm de lucruri mărunte nu vom fi capabili să ne bucuram nici de cele pe care le vom considera importante. Să încercăm să avem puţină credinţă, să nu ne mai facem atâtea griji şi să spunem: Iubite Doamne, Tu imi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun in mâinile tale!
A început postul Paştelui şi trebuie să ştim că a ţine post înseamnă să da, nu să nu; adică nu înseamnă să nu mănânci, ci să mănânci cumpătat şi ceea ce e rânduit să iţi cureţe trupul şi sufletul, nu înseamnă să nu te bucuri de ceilalţi, ci înseamnă să fii mai bun, să dăruieşti mai mult, să iubeşti cu adevărat pentru că “iubirea este atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţam… Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire.”
(...)Aşadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-şi atragă de partea lui sărăcia, să dispreţuiască viaţa de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos Bisericilor nu numai mai mult decât bogaţii şi demnitarii, ci chiar decât împăraţii. Căci împăraţii şi bogaţii toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori, împlineşte isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Şi pe cât sângele este mai de preţ decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.
5. La fel erau şi aceşti găzduitori ai lui Pavel, Priscilla şi Aquila. Nu aveau mai mult avut decât [necesarul] pentru a trăi, dar aveau o voinţă [ ] mai bogată decât orice avuţie, căci aşteptau în fiecare zi să se dea spre moarte şi trăiau în mijlocul măcelurilor, mărturisind în toată vremea [pe Hristos]366. Pentru aceea înflorea credinţa noastră în acele vremi, pentru că ucenicii şi dascălii erau împreună legaţi unii de alţii [printr-un acelaşi duh de vieţuire]. Şi nu numai despre acestea vorbeşte Pavel, ci şi despre multe altele. Căci, scriindu-le şi evreilor, şi tesalonicenilor, şi galatenilor, dă mărturie tuturor de multele ispite ce au venit asupră-le367, pe care le şi arată în epistole: că au fost alungaţi din patrie şi şi-au pierdut averile, ba s-au primej¬duit pe ei înşişi până la sânge. Şi întreaga lor viaţă pentru ei era o luptă, încât şi mădularele lor nu au pregetat să şi le taie pentru dascălii lor. Galatenilor, de pildă, le scrie: „mărturisesc vouă că, dacă era cu putinţă, ochii i-aţi fi scos şi i-aţi fi dat pentru mine” (Gal 4, 15). Iar când 1-a primit pe Epafras, care a fost printre coloseni368, zice: „A slăbit încât era să moară, dar 1-a miluit Dumnezeu nu numai pe el, ci şi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare” (Filip 2, 27). Şi prin aceste cuvinte arată că cu adevărat 1-ar fi îndurerat moartea ucenicului. Iar virtutea ucenicului iarăşi o dezvăluie tuturor, zicând astfel: „S-a apropiat de moarte, punându-şi în primejdie369 viaţa, ca să plinească lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30).
Cine este mai fericit decât aceia şi cine mai de plâns decât noi, de vreme ce ei şi-au pus şi sângele şi viaţa pentru dascălii lor, iar noi, adeseori, nici măcar o simplă vorbă nu îndrăznim să punem pentru părinţii noştri comuni370, ci, auzind că sunt batjocoriţi şi grăiţi de rău - fie de ai noştri, fie de străini - nu le răspundem celor ce-i grăiesc astfel, nu-i oprim, nici nu-i mustram. Ba, mai mult, chiar noi înşine începem să-i vorbim de rău. Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele şi batjocoriri la adresa mai-marilor noştri din partea celor necredincioşi, câte vede din partea celor ce par a fi credincioşi şi care sunt împreună cu noi [la slujbe]371. Şi ne mai întrebăm de unde este atâta uşurătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm cu atâta vrăjmăşie faţă de părinţii noştri.
Că nu este, nu este nimic care să poată prăpădi şi strica Biserica - ba, mai mult, nu se poate face acest lucru cu uşurinţă din afara [Bisericii] - decât a nu fi legaţi întreolaltă, cu multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi dascălii, părinţii şi fiii [duhovniceşti], mai-marii şi cei conduşi de ei372. Şi e destul ca cineva să-1 grăiască de rău pe un [simplu] frate, ca să nu mai fie lăsat să citească dumnezeieştile Scripturi. „Pentru ce iei în gura ta legământul Meu?” (Ps 49, 16), zice Dumnezeu. Iar după aceea, spunând şi pricina, adaugă: „Şezând, grăieşti împotriva fratelui tău” (Ps 49, 20). Iar tu, osândindu-1 pe părintele tău duhovnicesc, te socoteşti vrednic să te sui pe amvonul373 dinaintea uşilor sfinte? Cum va fi judecat [unul ca acesta]? Căci dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-1 vorbească de rău pe cel care cu mult mai mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti [îi este părinte]?
Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el? Nici că fulger din cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit sora lui Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit necurată şi a cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se fratele ei pentru ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci a fost scoasă din locul acela sfânt. [Şi gândeşte-te] că doar ea a conlucrat la creşterea lui şi [a adus-o] pe mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru început, copilul Moise, de mână barba¬ră; iar după acestea, şi mai mare peste femeile [evreilor] a fost, după cum Moise peste bărbaţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui Dumnezeu, pentru grăirea de rău [ce a făcut-o]. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit prin rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a putut să mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă milostiv pe Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certat aspru.
Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe cei ce conduc şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi adeseori, dacă un păcat este uşor de felul lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai faptul că cel ce 1-a comis îl judecă pe altul.
Sunt neclare cele spuse?374 Să încerc să le fac mai pe înţeles. Să zicem că cineva a păcătuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un altul, care a păcătuit în acelaşi fel. In Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pedepsi nu numai că a păcătuit el, ci şi pentru că a osândit greu pe cel care a păcătuit la fel ca dânsul. Iar că acest lucru este adevărat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut, ba, mai mult, ceea ce v-am spus va rezulta mai limpede din cele ce urmează. Fariseul, deşi nu a păcătuit cu nimic, ba trăia chiar în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă 1-a osândit pe vameş că era răpitor şi lacom şi prea-nelegiuit, şi 1-a judecat aşa de tare, a primit o osândă mai mare decât a aceluia. Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a osândit cu un simplu cuvânt pe altul care a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărădelegile, şi-a atras atâta pedeapsă, noi, care păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom judeca vieţuirea altora, neflind aceia [vinovaţi] la arătare cu ceva, nici făcând ceva în văzul nostru375, ia gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage? Cum nu vom pierde orice iertare? „Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” (Mt 7, 2).
6. Pentru aceea, vă pun înainte şi vă îndemn şi vă rog să ne depărtăm de acest rău obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm cu nimic pe preoţii care aud [că-i vorbim] de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar de ar fi adevărate (fiindcă şi fariseul nu 1-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de folos, deşi adevărate erau cele spuse despre acela); iar pe de altă parte ne aruncăm pe noi înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-şi o rană de moarte, [singur] s-a îndepărtat376. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi necazuri, să ne ţinern cu tărie înfrânarea limbii. Căci dacă grăindu-1 de rău pe un vameş oarecare, nu a scăpat [fariseul] de pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe părinţii noştri [duhovniceşti], ce apărare vom mai avea. Dacă Maria numai o dată 1-a vorbit de rău pe fratele ei [Moise] şi a luat atâta pedeapsă, ce nădejde de mântuire mai avem cand împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe mai-marii noştri? Să nu-mi spuna cineva că acela era Moise. Căci voi putea să-i spun şi eu că aceea era Maria. Iar ca să afli cu limpezime ca chiar dacă preoţii sunt vinovaţi, nici aşa nu-ţi este îngăduit să le judeci vieţuirea, asculta, ce spune Hristos despre căpeteniile iudeilor: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Aşadar., toate câte vă spun vouă să le faceţi, faceţi-le. Dar după faptele lor să nu faceţi” (Mt 23, 2-3). Şi ce poate fi mai rău pentru aceia, că invidia lor i-a stricat pe ucenicii lor? Dar nici chiar aşa nu i-a coborât din vrednicia lor, nici nu i-a făcut dispreţuiţi în ochii celor cârmuiţi de ei. Ba, din contră. Căci dacă cei cârmuiţi ar fi primit această putere, pe toţi i-ar fi dat afară din preoţie şi i-ar fi coborât de la altar. Pentru aceea şi Pavel, ocărând pe arhiereul iudeilor şi zicându-i: „Te va bate Dumnezeu pe tine, perete văruit; tu şezi şi mă judeci” (Fapte 23, 3), când a auzit pe aceia că îi sar împotrivă, spunându-i „pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară?”, voind să arate câtă cinste şi resfect se cuvine a se da condu¬cătorilor, a răspuns: „Nu am ştiut că era arhiereul lui Dum¬nezeu”.
Pentru aceea şi David, prinzându-1 pe călcătorul de lege, Saul, care răsufla în juru-i moartea şi era vrednic [pentru aceasta] de mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat viaţa, dar nici măcar cuvânt impovărător nu a suferit să spună către acela. Şi a zis şi pricina:(,,Pentru că era unsul Domnului” Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea, ci şi din altele se poate vedea cu prisosinţă ca cel carmuit trebuie sa stea cu respect fată de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odinioară chivotul Legii, unii dintre cei cârmuiţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-1 sprijine şi pe loc li s-a dat pedeapsa, căci au fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi 6, 6-7). Şi doară nu au făcut nimic care să nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând să se răstoarne, ei 1-au sprijinit să nu cadă. Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor şi că nu le este îngăduit ca cel aflat într-o stare mai mică şi care se afla în tagma laicilor să îndrepteze cele preoţesti, i-a ucis pe ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a convins ca niciodată să nu se mai apropie de lucrurile afierosite preoţiei. Ca dacă fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să îndrepte relele ce se întâmplă, nici pricina nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi cu lirrnjezmie,nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi amestecaţi unii cu alţii. Şi să nu socoată cineva despre mine că zic acestea ca să-i condamn377 pe preoţi (căci din pricina harului dumnezeiese arată - şi voi ştiţi asta - multă îngăduinţă în toate şi nu dau niciodată nimănui vreo pricină de sminteală), ci le spun ca voi să aflaţi, că şi dacă aţi fi avut părinţi [duhovniceşti] perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu v-ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi. Dacă despre părinţii trupeşti un înţelept zice: „Chiar dacă îi lipseşte priceperea are iertare. Căci ce le-ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult trebuie să păzim această lege faţă de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijeasc de propria vieţuire, ca nu cumva să auzim în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt 7, 3).
Căci faptă de făţarnici este ca în public, când toţi ne văd, să sărutăm mâinile preoţilor şi să ne atingem de genunchii lor,378 şi să-i rugăm să se roage pentru noi, şi când voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei care ne-au pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slujitori, să-i împroşcăm cu mii de ocări orisă îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci dacă, într-adevăr, părintele tău duhovnicesc este rău, cum socoti că este vrednic de încredere şi slujitor al Tainelor acelora înfricoşate379? Iar dacă ţi se pare că este vrednic slujitor al acelor Taine, pentru ce rabzi când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai împotrivă cu cuvântul, nici nu te doare, nici nu te macină înlăuntru blasfemiile lor?380 [Căci dacă le-ai răspunde la acuzaţii], ai lua multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar din partea celor ce osândesc ai primi laudă. Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor lăuda întru totul şi vor accepta [ca un lucru bun] grija ta pentru părinţii [duhovniceşti]. [Iar dacă stăm] şi suferim ocările [împotriva preoţilor], toţi ne vor osândi, până şi cei care îi grăiesc de rău. Căci nimic nu distruge aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi după cum un trup, dacă nu este susţinut cu multă vigoare de legăturile dintre mădulare, face viaţa de netrăit, tot aşa şi Biserica, dacă nu este susţinută prin legătura foarte puternică şi de nedesfăcut a dragostei, naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte [asupra ei] mânia lui Dumnezeu şi devine pricină de multe ispite381. Şi ca să nu se întâmple una ca aceasta, nici să nu-L mâniem pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi răutăţile noastre şi să ne agonisim pedeapsă fără iertare şi [astfel] să ne umplem viaţa de multe necazuri, să ne întoarcem limba către vorba bună şi să ne îngrijim în fiecare zi de viaţa noastrăl şi să nu ne mai îngăduim a judeca viaţa altora, ca şi cum aml şti cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre. Fiindcă aşa vom putea scăpa şi de focul gheenei. Căci după cum cei ce iscodesc relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi cei care se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea altora vor avea multă grijă de greşelile lor. Iar cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor şi le vor osândi în fiecare zi, neîndreptăţindu-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua Judecăţii pe Judecător. Şi acest lucru l-a spus lămurit Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de Domnul” (I Cor 11, 31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea, să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim de viaţa382 noastră; să pedepsim gândurile ce ne conving să păcătuim, să ne străpungem conştiinţa şi să ne cerem socoteală pentru cele înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea şi să facem uşoară povara păcatelor noastre, şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să petrecem viaţa aceasta cu bucurie, şi să avem parte de bunătăţile ce au să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, în vecii vecilor. Amin.
366 Esenţa muceniciei propriu-zise este pregătirea zilnică pentru ea, prin modelarea lăuntrului prin nevoinţă sinceră şi prin pregătirea lăuntrică pentru moarte. Nevoinţă sinceră nu o poate face cineva dacă nu se dă pe sine morţii lăuntrice, căci pentru a renunţa treptat la lumea aceasta trebuie să murim treptat faţă de ea. Iar acest mod de vieţuire nu e specific călugărilor, ci creştinilor, fie căsătoriţi sau necăsătoriţi, prunci, copii, adulţi sau bătrâni. Această nevoinţă constă în a dobândi statornicia voinţei şi a mintii (aceste două aspecte - minte şi voinţă - sunt conţinute în termenul grecesc utilizat), prin transformarea lor treptată, de către harul Duhului Sfânt. Ceea ce se cere din partea noastră este exerciţiul de fiecare clipă al minţii şi al voinţei, supunându-le pe acestea lui Hristos. Aşa ar trebui să vieţuiască în societatea actuală - desigur, fiecare pornind de la situaţia sa concretă - fiecare familie de creştini, pentru a nu fi înghiţiţi de duhul lumii acesteia.
367 Este vorba despre creştinii din prima generaţie.
368 Este vorba despre Epafrodit şi filipeni, nu despre Epafras şi coloseni (deşi, într-adevăr, cel din urmă era trimisul colosenilor, după cum şi Epafrodit al filipenilor).
369 A luat hotărârea de a se primejdui, în urma unui sfat cu sine însuşi, de dragul lui Hristos.
370 Preoţii, episcopii şi părinţii duhovniceşti.
371în general, bine este să nu defăimăm ierarhia Bisericii, şi mai ales în public; dar acest lucru presupune multă luare aminte din partea clericilor şi nu lozinci de genul că ierarhiei nu i se poate cere socoteală.
372 După cum se vede, problema Bisericii nu este dezbinarea -despre care nici n-ar trebui să se pomenească -, ci faptul că nu este îndeajuns de strâns unită în interior, nu unită doar formal. Asemenea şi în căsnicie, problema cea mai importantă nu este de a vieţui în comun, cu înţelegere, după regula bunului simţ şi după principiul „fiecare face ce vrea, rară să-1 deranjeze pe celălalt”, ci întrebarea ce ar trebui să se ridice din străfundurile inimii este: „Cum putem reuşi - soţ şi soţie, împreună - să fim în mod real un singur trup şi un singur cuget în Hristos şi numai în El?” Or, aşa ceva nu se poate dacă nu-L trăim pe Hristos cu smerită înfocare şi luptă crâncenă împotriva egoismului nostru - al fiecăruia în parte - şi apoi, chiar şi împotriva egoismului cuplului. Aquila şi Priscilla erau cu adevărat în acelaşi cuget duhovnicesc şi de aceea, dăruiţi fiind unul altuia în şi prin Hristos, îşi puneau împreună sufletul şi pentru Biserică..de nevoinţă, după chipul celui studiat de Sfântul Ioan în cazul Priscillei şi lui Aquila, este absolut necesar pentru un cuplu creştin. (Pentru câteva repere şi detalii despre ce înseamnă program duhovnicesc, trimitem la cartea părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard - „Rugaţi-vă neîncetat”, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, deoarece este scrisă într-un limbaj accesibil omului de azi. Ea poate va incita pe unii creştini şi la contactul direct cu scrierile patristice, pentru a aprofunda elementele ce ţin de programul duhovnicesc.)
373 Locul de unde se citea atunci Evanghelia în biserică.
374 Probabil, Sfântul Ioan observase nedumerire pe chipurile ascultătorilor săi.
375 De multe ori, greşelile aproapelui, care, chipurile, au fost văzute cu ochii noştri, nu sunt decât închipuirile noastre bazate pe presupuneri, neavâncL noi toate datele de a le judeca. Iar ceea ce lipseşte datelor obiective (căci doar acestea pot fi observabile pentru omul pătimaş - şi aceasta în cazul fericit, când nu le percepem deformat) este împlinit de patimile noastre ce lucrează prin închipuire. Căci intenţiile şi motivaţiile lăuntrice, precum şi împrejurările reale, scapă omului neduhovnicesc; ba, adesea, nici celui duhovnicesc nu-i descoperă Dumnezeu adâncul judecaţilor Sale.
376 Singur s-a scos din întrecere, din lupta pentru mântuire.
377 Ca şi cum i-ar condamna că se află şi între ei răutăţile de care vorbea în fraza anterioară. Căci este o realitate că şi în cele ale preoţiei se pot afla nereguli; iar Sfântul Ioan - chiar el victimă a uneltirilor ierarhilor - nu neagă acest lucru, dar propune un alt mod de raportare decât a-i condamna.
378 Anticii, când implorau mila ori favorurile cuiva (ale zeului sau ale altei persoane), îi atingeau aceluia (sau imaginii ori statuii aceluia) genunchii; această atingere o făceau fie cu mâna, fie cu buzele. Genunchiul este simbolul forţei (nu în sensul că simbolizează prin convenţie forţa, ci chiar ascunde în sine, în mod real, o referinţă la forţă. Pentru ce multele metanii, făcute cu atenţie, duceau pe nevoitor la sporirea smereniei, care înseamnă a ne vedea neputinţa în faţa atotputerniciei Creatorului?). Când ating genunchii cuiva, îl rog să mă facă părtaş puterii lui. De asemenea, plecarea genunchilor arată că ne plecăm celui în faţa căruia stăm.
379Formula desemna întregul ciclu de taine ale iniţierii: Botez, Mirungere şi Euharistie.
380 Ideea generală este că acei creştini nu simt nici un imbold lăuntric de a-i apăra pe preoţi, ci, mai degrabă, manifestă lejeritate şi indiferenţă lăuntrică.
381 Ispite, în interior, faţă de membrii săi, facându-i pe mulţi să o părăsească sau să-şi răcească evlavia, şi în exterior, pentru cei nebotezaţi, care, văzând dezbinările din ea, nu mai doresc să se unească cu dânsa.
„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:
- «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»
Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:
- «Nu te apropia de mine».
Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:
- «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»
Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:
- «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»
Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:
- «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»
Marchian a răspuns:
- «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».
Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:
- «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».
Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]
***
Iată şi o altă atitudine, cea a soţiei Sfântului Mucenic Pavel Rusul:
„Nu te teme soţul meu, nu-ţi pierde curajul în faţa morţii. Stai tare în credinţa lui Hristos. Căci paharul morţii ţine doar o clipită, după care te vei veseli împreună cu mucenicii lui Hristos. Şi eu voi fi fericită, căci voi fi soţie de mucenic...”[2]
[1] David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie – Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 252.
În spatele acestui patriotism românesc al
Ersiliei, inoculat în casa părintelui ei, preotul Magdu din Şoimoş, se ascundea
însă şi o mamă care, rămasă în 1891 văduvă, s-a luptat, din puţina-i avere, să-i
ridice şi să le dea o educaţie românească. Fiul ei cel mare, Marius Sturza îşi
amintea, peste ani : „Iubirea de neam şi jertfa pentru neam era temelia pe care
se baza toată educaţia noastră de acasă (... ) mama ne alinta, liniştea, îi
încuraja, când nu mai putea cu cântece şi poveşti din popor”.”
