Idei pentru a “revigora” o parohie îmbătrânită de la ţară

Anul 2010 este un an benefic absorbţiei de fonduri europene, mai ales că s-au “reportat” cele neabsorbite din 2009. Parohiile, având un statut de organizaţie nonprofit prestatoare de servicii sociale se pot încadra ca eligibile în cadrul acestor proiecte. În urma unor discuţii cu o firmă ce se ocupă de elaborarea şi implementarea unor astfel de proiecte (puteţi găsi astfel de firme pe site-ul www.finantari.ro) am obţinut câteva informaţii pentru ceea ce cred eu că se potriveşte zonei din care provin. Am structurat aceste informaţii în 2 categorii: informaţii despre proiecte şi idei de proiect.

Informaţii despre proiecte:

1. valoarea poate fi cuprinsa între 185.000 şi 1.850.000 lei
2. valoarea construcţiei aferente nu trebuie să depăşească 10% din valoarea proiectului
3. contribuţia proprie (cofinanţarea) este de 2% din valoarea proiectului şi terenul aferent proiectului
4. se poate obţine o prefinanţare de 35% pentru demararea proiectului, iar decontările se fac lunar sau la 3 luni
5. proiectul poate avea o durată între 6 luni şi 2 ani
6. se finanţează construcţia, dotările, taxe aferente proiectului, burse sociale pentru familii sărace, burse de studii pentru copii proveniţi din familii sărace ce vor să înveţe, salariile personalului pe durata proiectului şi tot ce înseamnă cheltuielile aferente proiectului pe durata acestuia, inclusiv promovarea lui.
7. este necesară menţinerea proiectului pe o durată de 2 ani după încetarea finanţării (de preferat ca în cei doi ani în care există susţinere financiară proiectul să înceapă să se autofinanţeze)
8. preotul paroh trebuie să urmeze un curs de Manager de proiect.
9. în cadrul organigramei trebuie să existe un jurist şi un contabil angajat (cheltuielile sunt eligibile)

Idei de proiecte:

1. cantină pentru săraci – proiectată corespunzător poate avea mai multe roluri:
• casă prăznicală
• after-school
• atelier de bucătărie pentru fetele din parohie
• centru de zi (şezătorile de altădată)
• sală de curs şi instruire (agricultură, zootehnie, pomicultura, viticultură, apicultură, instalaţii, construcţii)
• bibliotecă

2. atelier de fete: croitorie, ţesătorie, broderie, tricotaje (avem multe tradiţii care se pierd de la o generaţie la alta şi aşa am reuşi să le dăm şi bătrânilor sentimentul că încă mai sunt utili, iar tinerelor noi preocupări)

3. atelier de fete pentru ajutorarea bătrânilor: spălătorie – călcătorie, brutărie (se pot face diferite acţiuni în Postul Paştilor şi al Crăciunului legate de curăţenie, tot cu dublu rol: ajutarea bătrânilor şi educarea tinerei generaţii)

4. atelier de băieţi: lemnărie, mecanică, confecţii metalice şi tot felul de activităţi necesare în gospodărie

5. sală de calculatoare (poate fi combinată cu biblioteca)

6. ziar sătesc (mai mult o foaie de informare despre activităţile din parohie, despre lucrările agricole şi de zootehnie într-o anumită perioadă, despre activitatea primăriei, reţete culinare, reţete naturiste şi multe altele)

7. atelier de terapie – plante medicinale, meloterapie, art-terapie, masaj etc.

8. cabinet de consultanţă duhovnicească sau psihologică – fiind un proiect aferent parohiei acest lucru îl poate face preotul sau preoteasa (e nevoie de o diplomă de formator)

9. punct farmaceutic şi de prim ajutor (cunoscut fiind că medicii de sat sunt mai greu de găsit)

10. atelier agricol – dotat cu personal aferent şi un set complet de utilaje agricole mai performante ce vor fi folosite pentru a lucra pământul celor cu venituri mici (nu ar mai rămâne teren nelucrat, iar cu produsele obţinute bătrânii îşi pot rotunji veniturile)

11. magazin de promovare şi valorificare a produselor micilor meşteşugari.

12. mic muzeu de promovare a tradiţiilor (icoane, costume populare, obiceiuri)

Cu o promovare adecvată (cheltuielile sunt eligibile indiferent de modalitatea aleasă – pliante, mape de prezentare, fluturaşi, reclame audio, reclame radio locale sau naţionale) se pot atrage mulţi turişti în zonă. Se poate merge pe varianta turism rural – la noi, fiecare casă de lut are “odaia” sau camera de bună, de regulă nefolosită. Începutul e greu, dar oamenii pot fi convinşi şi ajutaţi să îşi amenajeze puţin acea cameră pentru a primi oaspeţi contra cost.

Idei pot fi multe şi variate, iar proiectele pot fi făcute în etape. Din ce mi s-a spus e mai uşor de implementat o variantă simpla (cantina şi spălătoria de exemplu) pentru început, iar din 2 în 2 ani să mai faci câte un nou proiect. Ideea e ca în prima fază să se ştie unde se va ajunge, pentru a lăsa posibilităţi de extindere. Pentru ca costurile construcţiei să fie mici (acel 10%), ea poate fi din lemn (sistemul american cu OSB şi vată minerală).
Pot fi prevăzute şi camere la mansardă (acest lucru se poate face doar din fonduri proprii) cu băi proprii sau comune în vederea organizării de seminarii, întâlniri, schimburi de experienţă sau chiar tabere tematice pentru copii.
Cred eu că asta ar fi o modalitate de a revigora o parohie din mai multe puncte de vedere: cel financiar nu e de neglijat pentru că e o problemă spinoasă pentru bătrâni, cel de promovare a zonei e colateral pentru că avem o ţară şi nişte tradiţii fantastic de frumoase, iar cel mai important e promovarea şi cultivarea valorilor umane atât în cadrul parohiei cât şi în afara ei.

Pzb. Ionela

Chipuri de preotese: Elena Arnăutu (1914-2003)

Preoteasa Elena Arnăutu era o fiică de felcer (medic cu studii medii) din Ibăneşti, un sat din judeţul Botoşani. Era prima dintre cele 4 surori care urma să se mărite şi şi-a rugat părinţii să-i îngăduie să se căsătorească cu un teolog. Fratele ei mai mare, preotul Constantin Butureanu, era pe atunci student la teologie la Cernăuţi şi venea acasă însoţit adesea de colegi. Aceştia ştiau că în casă sunt destule fete de măritat şi sperau şi ei să se căsătorească cu una dintre ele. Pe unul din ei l-a ales preoteasa Elena cu multă grijă; nu era nici frumos din cale afară, nici bogat, ba era chiar orfan de tată - tatăl său fusese un tâmplar modest, care a murit de tânăr. De menţionat ar fi că tâmplarul acesta îşi dorea un băiat cu ardoare, căci avea numai fete, şi când a aflat că s-a născut pe 24 martie micuţul Zaharia, a promis să-l sprijine să fie preot. Nu a mai apucat, dar soţia rămasă văduvă a vândut şi vaca din curte că să-şi trimită băiatul mult aşteptat la Cernăuţi, la teologie.

Odată intrat în preoţie, părintele Zaharia a primit parohie undeva în ţinutul Herta din nord, care este pământ ucrainean acum. Au trăit acolo până când a venit războiul şi au fost refugiaţi. Părintele şi preoteasa Elena au suferit foarte mult în acea perioadă, au plecat împreună cu bunica mea în vârstă de 8 ani pe atunci şi încă 2 copilaşi cu o căruţă, având doar hainele de pe ei şi câteva merinde de drum. Toată agoniseala rămasă de la părinţi, căsuţa încropită, biserica au rămas în urmă, printre ravagiile lăsate de soldaţii ruşi. Pe drum, micuţul Augustin, cel mai mic copil, a murit de aprindere la plămâni.
Bunica mea spune şi acum că nu a cunoscut o femeie care să fi suferit aşa de mult în viaţă precum a fost preoteasa Elena, mama ei. Ca mamă a văzut cu proprii ochi moartea mai multor copii, pentru că micuţul Augustin nu a fost singurul copil pierdut. Au avut în total 8 copii, dintre care au ajuns la maturitate doar 5, printre care bunica şi naşul meu de botez. Un alt copil extraordinar a fost Macarie, un băieţel foarte deştept, iubitor de slujbe şi poet. Cu lacrimi în ochi povestea preoteasa Elena cum i l-a luat Maica Domnului pe Macarie. Copilul a murit la vârstă de aproximativ 10 ani, fiind bolnav de meningită. Se ştie în familie că acest Macarie era cel mai evlavios copil, cel mai predispus să ia calea preoţiei în viitor. Părintele Zaharia a exclamat la moartea lui cuvintele încercatului Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” Până la moartea ei, străbunica a rămas cu regret în suflet că niciun copil nu a devenit preot sau preoteasă, deşi au avut o fată şi 4 băieţi în viaţă.

Străbunica Elena era foarte milostivă. Uneori şi părintele o certa că dădea tot din casă. Ba chiar spunea că dacă un copil pofteşte la ceva şi nu îi dă, descreşte. Aşa era bunătatea ei. Oamenii o iubeau foarte mult. Părintele primise parohie în Darabani, judeţul Botoşani, unde au rămas până la moarte.
Acolo, în căsuţa aceea modestă (foto dreapta), oamenii o vizitau pe văduva Elena, o preţuiau pentru ajutorul pe care îl primiseră de la ei, sau veneau femeile uneori doar să îşi descarce sufletul. Aveau şi foarte mulţi fini, unii dintre ei erau copii ajutaţi şi crescuţi cu dragoste datorită lor. Au şi cununat multe perechi disperate. Străbunica găsea uneori fetelor singure un soţ potrivit. Mama mea a copilărit în vacanţe la aceşti oameni minunaţi şi mi-a povestit în detaliu multe. Cel mai impresionant detaliu este că oamenii îşi cinsteau păstorul aşa de mult, încât atunci când mama şi unchiul veneau în biserică le sărutau mâna, fiindcă aşa credeau ei că trebuie, erau simpli şi smeriţi şi considerau că tot ce are părintele, copii şi nepoţi, trebuie cinstiţi. Mama regretă acum că atunci nu a preţuit evlavia lor, neînţelegând de ce fac asta.

Şi eu în copilărie o vizităm pe străbunica şi vreau să spun că m-a iubit foarte mult, îi spuneam MAMĂ, aşa cum îi spuneau şi bunica şi mama. Îi scriam poezii şi scrisori şi mult se mai bucura. Toate femeile din parohie care o mai vizitau citeau acele nevinovate poezioare copilăreşti şi eu nici nu înţelegeam pe atunci dragostea ei.
Când străbunica a adormit, în 2003, am plâns, am lăcrimat, dar am simţit o pace lăuntrică deosebită, nu am simţit durere, ci doar dor, un dor real, căci niciodată în viaţa mea nu am mai întâlnit o astfel de preoteasă. Când mergeam la ea, o vedeam stând în camera de rugăciune a părintelui Zaharia, înconjurată de cărţi de rugăciuni; fiind imobilizată la pat şedea îndelung şi citea rugăciuni, purta o basma neagră şi eu credeam, copilă fiind, că aşa trebuie să arate preotesele, că nişte măicuţe. Nu ştiam că ea era aşa pentru că era văduvă şi era şi în vârstă, abia pozele din tinereţe o înfăţişau în frumuseţea ei firească, cu un chip demn, luminos şi decent. Ţin minte că de fiecare dată când intram să o vizităm îi sărutam mâna cu evlavie, de parcă am fi intrat în chilia unei stareţe.
Sentimentul acesta de epocă dispărută nu l-am mai regăsit nicăieri. Am simţit aceeaşi bucurie numai în preajma monahiilor, a stareţelor. Am asociat dintotdeauna chipul ei cu un chip de monahie, pentru că văduvia i se făcuse ei mânăstire. Dar cunosc din povestirile mamei şi ale bunicii şi chipul ei din tinereţe, chipul ei de mamă şi soţie iubitoare. Îl iubea foarte mult pe părintele Zaharia, cu o iubire curată, dezinteresată, pentru că nu ar fi putut aştepta de la el nici bogăţie, nici faimă, nici altceva decât un soţ, un preot în casă şi în familie, un tată. Căci i se adresa întotdeauna numindu-l tăticule, nicidecum nu îi spunea Zaharia. Când o necăjea cineva, în ultimii ani din viaţă spunea cu glas stins: Mă duc la tăticul meu curând... Pe nepoţi, pe mama şi pe unchiul îi punea să postească, să se roage, de mici. În fiecare zi le spunea să-şi facă acatistul, să vină la biserică în sărbători. Părintele era iubitor, dar şi aspru. Dacă nu te vedea în biserică atunci când ieşea la vohodul mare, era grav. Eu din păcate nu l-am cunoscut, dar el m-a cunoscut pe mine. Aveam câteva luni şi eram tare bolnavă, mi-a citit nişte rugăciuni. După care a plecat la Domnul, fiind la rândul său foarte bolnav.


Am rămas cu gândul suspendat la ei, nu pot concepe viaţa de preoteasă altfel decât mi-a imprimat-o străbunica. Ea mi-a zis doar atât, în ultimele luni de viaţă: Eu m-am măritat cu tăticul pentru că era preot. Ea îl vedea preot înainte de fi preot. Nu mi-a spus să mă fac preoteasă ca ea, dar mi-a sădit în suflet o moştenire care mă mănâncă şi mă hrăneşte pe dinăuntru mereu. Am aflat de la o fiică duhovnicească de-a lor că ar fi mustrat-o în vis pentru trândăvie, asta acum câţiva ani. Nu ştiu dacă trebuie dată importanţă acestor lucruri, dar cert este că acea femeie mustrată cu blândeţe a mărturisit: doamna preoteasă m-a certat că ţin candela murdară şi nu o aprind, şi că am adormit şi copila trebuie luată de la şcoală. Nu ştim în ce fel lucrează Dumnezeu, dar cred şi mă rog ca aceşti oameni care mi-au fost părinţi, chiar şi de grad mai îndepărtat, să se fi mântuit şi să se odihnească în pace în rai.

Alexandra

„Mai bine fără preoţie în rai decât cu preoţie în chinuri şi aici şi dincolo“

„Părintele Arsenie Papacioc spunea, referindu-se la preoţie, că două sunt darurile minunate pe care Dumnezeu le-a făcut către neamul omenesc: Maica Domnului şi preoţia.

Cu adevărat, după cum arată şi site-ul acesta, preoţia nu este numai a preotului, a bărbatului, pentru că soţia acestuia are o răspundere la fel de mare; şi, aş spune, chiar întreaga familie a preotului, incluzând aici copiii lui, părinţii şi chiar fraţii lui de sânge. Dintre toţi, soţia preotului face „corp comun” în Slujire cu părintele. Trăirea ei nu poate fi decât prin preoţie. Preotul binecuvântează, iar soţia acestuia întăreşte binecuvântarea. Preotul este casă, dar soţia lui este temelia; dacă temelia nu este potrivită pentru dimensiunea casei, clădirea se surpă! Cea mai mare greşeală ce o poate săvârşi preotul este să nesocotească Harul pe care l-a primit, pentru că acest Har este Însuşi Duhul Sfânt. Soţia lui, un trup fiind cu bărbatul ei, poartă acelaşi Har, deci aceeaşi răspundere şi are promisă aceeaşi răsplătire. Canoanele interzic unui preot să se căsătorească dacă a primit hirotonia înainte de căsătorie, iar celui ce vrea să aibă familie, dar vrea să fie preot, I se cere să se căsătorească mai întâi.

Candidatul la hirotonie trebuie să ţină seama că alegerea unei soţii nu pentru preoţie poate devină impediment la hirotonie. Femeia ce doreşte căsătoria cu un viitor preot trebuie să fie capabilă de jertfă Slujirii. Părintele episcop ce m-a hirotonit mi-a zis, cu o zi înainte de hirotonie: „Preoţia este spre mântuire, dar poate fi şi spre pierdere, de voi depinde de acum!” Am mers la soţia mea şi i-am transmis aceste cuvinte, cerându-I să ne gândim încă o data bine dacă suntem pe drumul cel bun, şi ea mi-a spus: ”poate că da, poate că nu, Domnul ştie, aşa că hai să-L întrebăm!”. Şi am făcut rugăciune împreună rugându-L să ne întărească. Am simţit atunci că pe ea mi-a dat-o El, ca dar pentru hirotonia ce am primit-o a doua zi. Înainte de hirotonie trăisem cu soţia mea 18 ani. Din acest motiv pentru mine este doar teorie starea candidatului la preoţie ce trebuie să se căsătorească. Mie îmi vine mult mai uşor să sfătuiesc pe cel ce vrea să devină preot să aştepte după căsătorie câţiva ani, pentru că mai bine fără preoţie în rai decât cu preoţie în chinuri şi aici şi dincolo. Viaţa preotului trebuie să fie lină, liniştită duhovniceşte. Asta nu înseamnă fără griji ori necazuri, dar raportarea familiei preotului la acestea nu poate fi însoţită de tulburare interioară mare, pentru că asta ar fi un păcat, iar pe preot îl face nepotrivit pentru Sfântă Jertfă.

Stăpânirea de sine în familie nu există încă de la început. În familiile creştine ea apare odată cu creşterea noului trup format. Când unui copil i se da o sarcină prea grea, cresc şansele ca el să fie ispitit spre neascultare. Dracul ştie acestea şi va lupta preoţia proaspăt lucrătoare într-o familie tânără, atacând familia spre dezbinare; şi lupta este mare! Şi vine cel mai des asupra femeii.

Bine este ca preotesele tinere să facă prietenie cu preotese mai în vârstă în slujire, dovedite prin viaţa lor că sunt cinstite. Tot omul vorbeşte din plinătatea duhului lui; deci dacă te faci prieten cu cel ce are duhul lumii vei auzi cuvântul lumii! Am să povestesc o întâmplare pe care soţia mea mi-a mărturisit-o, un fapt banal de altfel, dar care arată importanţa cuvântului şi comportării preotesei:
Mă aflam în vizită la un frate preot, pentru mine însă părinte, cu aproape 20 de ani de preoţie, eu fiind preot de doar şase luni. De faţă era şi soţia părintelui C. şi soţia mea. În timpul acelei vizite m-a impresionat în mod deosebit atât vorba şi purtarea părintelui, care se întorsese de la Ierusalim şi avea multe de povestit, cât şi starea soţiei dânsului. Ca vârstă eram cu toţii apropiaţi, însă preoţia îşi pusese amprenta peste ei în chip minunat. Când am ajuns acasă, soţia mea mi-a mărturisit ce a impresionat-o cel mai mult: faptul că preoteasă părintelui C., în tot timpul vizitei, nu i-a spus niciodată pe nume părintelui. Era impresionată de respectul arătat chiar şi atunci când, fiind doar ele împreună, vorbea despre părintele numindu-l nu pe nume, ci „părintele”. Cred că aşa trebuie să fie preoteasă, mi-a zis soţia mea, să-l vadă pe soţul ei ca pe preot mai întâi şi apoi… tot ca pe preot.

Vă mulţumesc pentru acest site şi fie că Domnul nostru Iisus Hristos să binecuvânteze lucrarea voastră!
În încheiere voi prelua două pilde din înţelepciunea lui Dumnezeu, din cartea Pildelor lui Solomon, spre luare aminte:

• Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când femeia-soţie doreşte un suflet de mare preţ. (6.26 )
• O casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi, iar o femeie înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu. (19.14)“

Pr. Gheorghe Iftimi,
Techirghiol, CT

via email

Parintele Staniloae: 'Sotia mea se roaga mai mult decat mine'

"Doamna Maria, sotia Parintelui Staniloae, era o femeie deosebita. Poate ca pe langa rugaciunea Parintelui Staniloae, lucrul care a contat cel mai mult a fost rugaciunea doamnei Maria, care era o postitoare si o femeie de evlavie profunda. Era o femeie care se ruga foarte mult, care l-a ajutat foarte mult pe Parintele profesor, care se ocupa de toate problemele administrative ale casei, pentru ca dansul sa se dedice scrisului. Dansul se destepta la orele cinci dimineata si pana la orele noua -zece scria. Dupa aceea, primea foarte multe vizite, incat era impresionant cum putea un om care scrie atat de mult sa primeasca atatea vizite in chilioara dansului, acolo, pe strada Cernica 6.
Eu va spun acest lucru pentru ca la Proscomidie, de fiecare data cand pomenesc pe Parintele Dumitru Staniloae pomenesc si pe preoteasa Maria. E foarte important sa se stie acest lucru pentru ca atat in viata preotului, cat si in viata profesorului si teologului, conteaza foarte mult daca familia il ajuta sau nu il ajuta, daca este o familie de rugaciune sau nu este, daca sotia este sau nu o persoana a rugaciunii. In cazul Parintelui Staniloae, chiar dansul spunea "sotia mea se roaga mai mult decat mine". Iar ea raspundea: "Zice Dumitru asa, dar dansul si cand scrie, se roaga". Era intre ei o comuniune spirituala foarte profunda, intarita de rugaciune".

Sursa: "Parintele Dumitru Staniloae in constiinta contemporanilor
Marturii, evocari, amintiri - Marturia unui discipol - PF Daniel"

A consemnat
Preoteasa Adina-Maria

Zâmbetul tău poate lumina ziua oricui

Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celui care te priveşte. Ne dăm oare seama cât de importantă e privirea pentru celălalt? Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea..
Un zâmbet de al tău poate bucura pe oricine, îi poate lumina ziua oricui. Te-ai gândit vreodată cât de important e să zâmbeşti, să dăruieşti un zâmbet, să înseninezi ziua cuiva?

Trăim vremuri în care foarte rar vedem pe stradă, la muncă sau oriunde mergem, oameni care să zâmbească, să te privească pe tine şi nu prin tine, să iţi întindă o mână de ajutor la nevoie.
Din fericire însă, mai există şi oameni care atunci când te privesc sau îţi vorbesc îţi “ating”sufletul, îţi aduc lumina pe chip, te fac să realizezi că nu eşti doar un pion pe tabla vieţii, ci eşti om şi ai în tine o fărâmă de divinitate.

Se spune că sufletul nu are vârstă, ceea ce se pare că e foarte adevărat, pentru că dacă vom încerca într-o zi sa urmărim privirile celor pe care îi întâlnim, indiferent de vârsta acestora, vom observa că ne bucură la fel de mult zâmbetul cald al unui copil, ca şi al unui bătrân.
Poate ar fi bine să ne gândim să zâmbim mai mult, mai des, mai cald, să dăruim din bucuria noastră şi celor care au uitat să se mai bucure de lucruri mărunte, pentru că dacă nu ştim să ne bucurăm de lucruri mărunte nu vom fi capabili să ne bucuram nici de cele pe care le vom considera importante. Să încercăm să avem puţină credinţă, să nu ne mai facem atâtea griji şi să spunem: Iubite Doamne, Tu imi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun in mâinile tale!

A început postul Paştelui şi trebuie să ştim că a ţine post înseamnă să da, nu să nu; adică nu înseamnă să nu mănânci, ci să mănânci cumpătat şi ceea ce e rânduit să iţi cureţe trupul şi sufletul, nu înseamnă să nu te bucuri de ceilalţi, ci înseamnă să fii mai bun, să dăruieşti mai mult, să iubeşti cu adevărat pentru că “iubirea este atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţam… Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire.”

Monica

tacuti insa multumiti sufleteste ca am putut darui din putinul nostru...

Va promiteam ca va voi impartasi cate ceva din experienta traita de doamnele din parohia noastra in Postului Craciunului, in urma vizitei facute la un azil de batrani din judet. Profesor fiind am propus in mai multe randuri elevilor mei vizite cu scop filantropic la batrani si copii. Ne-am organizat foarte bine; elevii au fost profund impresionati de bucuria traita de batranii si copiii pe care i-au vizitat si carora le-au oferit mangaiere, hrana, haine, medicamente. Impreuna cu parintele Cristian (sotul meu) ne-am gandit sa organizam in fiecare post asemenea actiuni si in parohia noastra . Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu.

Credinciosii din parohie au raspuns cu dragoste apelului nostru. Bune gospodine, doamnele au pregatit o oala mare de sarmale, au copt cozonaci de post, au prajit soia, i-au adaugat si un sos care te imbaia cu mirosul ademenitor, i-au alaturat si o salata de cartofi cu masline si o iahnie de fasole cum numai ele stiu sa faca. Si pentru ca stim ca batraneii iubesc dulciurile au gatit pentru ei si o bunatate de prajitura cu mere. Si cum puteam sa uit de fructe? Portocale dulci si zemoase si-au facut si ele loc langa aceste bunatati.

Ora de plecare: 9 dimineata din fata bisericii noastre, Sf. Cuvioasa Parascheva. O rugaciune inainte de plecare si binecuvantarea parintelui ne-au fost de ajuns pentru a porni la drum: 50 de km aveam de parcurs. Stiam ca batraneii ne asteptau, anuntasem cu ceva vreme inainte ca vom sosi pe 20 decembrie. Inghesuiti intr-un microbuz si doua masini mici am pornit... Iata-ne ajunsi, simteam priviri indreptate spre noi si eram nerabdatori sa-i cunoastem. Parintele-asistent social ne-a binecuvantat si am intrat cu totii in Sf. Biserica. Dupa Parastas si o rugaciune de multumire ne-am indreptat spre azil.

Si fiindca se apropia ora mesei, ne-am zis ca trebuie mai intai sa punem masa mare. Batraneii au coborat la masa, fiecare avea locul sau, farfuria sa...darul sau...In privirea lor regaseam pe bunicii nostri, plecati dintre noi dincolo...zambetul lor ne mangaia sufletul... Bogdaproste... bogdaproste... lacrimi de bucurie, de mangaiere...

I-am ajutat sa urce in camera lor, fiecare avea coltisorul sau de rugaciune, de amintiri. "Uite, aici e nepotelul meu, si aici nepotica mea... fiul meu...Nu i-am mai vazut de ceva vreme, sa fi fost vreo 5 ani, sau 7... cine mai stie... Eu sunt aici, aici e casa mea... de fapt am avut o casa pe care mi-au luat-o... aici e casa mea, aici imi este locul... " lacrimi de dor, mare dor... dor de nepoti si de copii... ii poarta in suflet... mare dor... Ne-au depanat amintiri, le-am strans mâna... le-am impartit daruri, am plans impreuna cu ei, ne-am bucurat cu ei... le-am promis ca vom mai veni . La intoarcere, toti eram tacuti insa multumiti sufleteste ca am putut darui din putinul nostru si am primit mangaiere... ar fi putut fi bunicii nostri, parintii nostri, noi insine peste ani...
Multumim Tie, Doamne, pentru tot.

Cu pace in Hristos, prezb. Aura

Mesaje de la cititori

Ne bucuram nespus de mult de ideea aceasta deosebita de a putea accesa acest blog. Ar fi minunat ca sa existe din când in când si o intrevedere a d-nelor preotese, sa se organizeze intr-o asociatie cu scop filantropic. Dumnezeu sa va ajute!

Si pentru ca ne indreptam spre Postul Pastilor as indemna sa ne ingrijim si de milostenie. Creştinul este permanent chemat să-i urmeze lui Hristos în iubire, slujind lui Dumnezeu în rugăciune, post şi fapte bune. O iubire care cere creştinului trăiri şi fapte veritabile, zămislite în adâncul sufletului, dar niciodată închise acolo, ci mereu şi mereu dăruite palpabil semenilor săi. Grija faţă de aproapele implica Daruire. Sa daruim si noi din putinul nostru si sa bucuram pe cei aflati in suferinta, in nevoi, in singuratate.
Filantropia incepe in Biserica, preoteasa este al doilea filantrop dupa preot. Slujire minunata!

PS.
Intr-un alt email va voi marturisi cate ceva din experienta minunata a d-nelor din parohia noastra implicate in postul Craciunului intr-o actiune cu caracter filantropic la un azil de batrani din judet. Vom continua cu ajutorul lui Dumnezeu si postul acesta sa daruim mangaiere unui camin de copii cu nevoie speciale. Asa se ne ajute Bunul Dumnezeu!

Cu pace in Hristos, prezb. Aura