„De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?”
Îmi amintesc de o lecţie pe care tata mi-a dat-o şi mi-a rămas întipărită în minte pentru tot restul vieţii. Când eram mici – eu aveam 11 ani, iar fratele meu 9 – oboseam repede. Una era în biserică – acolo nu ne permiteam vreun lucru ieşit din comun, şi alta aici, ni se părea că suntem acasă. Noi – nu pot spune că întotdeauna – dar totuşi ne permiteam să ieşim din când în când afară. Ba ni se făcea sete, ba, iertaţi-mi expresia, aveam nevoie să mergem la toaletă. Se întâmpla să inventăm tot felul de motive care să ne permită să ieşim. Şi iată că o dată tata ne-a chemat pe mine şi pe fratele meu la el şi ne-a spus: „Ce se întâmplă dacă directorul şcolii te cheamă la el în birou? Îţi vei permite şi atunci să pleci când îţi abate?” „În niciun caz. Nu se poate să fac una ca asta.” „Bine. Iartă-mă că sunt nevoit să te mai întreb, îţi vei permite să te ceri în faţa lui să mergi la toaletă?” „Nu, tata, nu voi face aceasta.” „Atunci de ce îţi permiţi în biserică? Dumnezeu este aici prezent! Poate fi El oare comparat cu directorul şcolii? De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?” Aceasta este lecţia pe care mi-a dat-o tata. De abia atunci am înţeles ce avea tata în vedere. Într-adevăr îmi era greu să stau în picioare toată slujba, dar înţelegeam întotdeauna ce ne spunea tata. Îmi dădeam seama de anumite lucruri, dar a existat mereu un fel de libertate. Iar tata m-a dezvăţat pentru tot restul vieţii să mai plec în timpul slujbei. El avea un sentiment adânc de evlavie şi se străduia să ni-l împărtăşească şi nouă şi tuturor fiilor lui duhovniceşti.
Noi trăiam cu viaţa Bisericii în sensul deplin al acestui cuvânt. Acasă se ţineau slujbe, deşi acestea nu erau singurele la care participam. Noi mergeam întotdeauna la Biserica Sfântul Ilie din Obândensk, la Vecernii tata era prezent acolo. Când am mai crescut puţin, plecam uneori la Biserică ca să ascultăm Sfânta Liturghie şi să participăm la Sfintele Taine. Toţi aveam un singur părinte duhovnic la care ne spovedeam şi ne împărtăşeam. La fel, toţi fraţii mei s-au cununat pe faţă. Slavă lui Dumnezeu, noi nu ne-am abătut niciodată cu nimic de la credinţa în Biserica Ortodoxă Rusă.
Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică
În familia noastră copiii şi-au împărţit profesiile în medici şi geologi. Tata a fost geolog, iar mama a visat în tinereţe să devină medic, dar a început războiul. Institutul de medicină a fost evacuat în alt oraş, iar mama a intrat la institutul pedagogic, la facultatea de chimie şi biologie. Un timp ea a lucrat ca zoolog, dar când ne-am născut noi ea s-a dedicat în întregime educaţiei noastre, deşi dorinţa de a deveni medic i-a rămas până la moarte. Noi am transpus în viaţă dorinţele părinţilor noştri. Fratele cel mai mare a devenit geolog, al doilea frate este medic, sora mea este şi ea medic, cel de-al treilea frate este geolog, eu şi fratele meu mai mic suntem de profesie medici. Toţi fraţii mei au studii superioare, afară de mine. Eu am absolvit doar liceul, iar Dumnezeu a binevoit să nu termin institutul – m-a adus la Mănăstirea Zaciatievsk.
Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică, aşa cum am apucat încă din copilărie. Fratele meu cel mai mare, care este geolog, este membru al comitetului parohial la Biserica Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din Butova, unde în 1937 au fost condamnate prin împuşcare 23 de persoane, printre care se număra şi bunicul nostru – părintele Vladimir Ambramţurov. Cel de-al doilea frate a devenit preot. Acum el este parohul Bisericii Sfânta Treime din Greaseh şi preot la penitenciarul de pe Krasnopresensk. El are patru copii, care îl ajută mult în activitatea lui. Sora mea s-a căsătorit cu un preot şi împreună cu el participă activ la viaţa Bisericii. Ea are cinci copii care îi ajută în toate: ajută în altar, citesc şi cântă la strană. Cel de-al treilea frate, doctor în geologie, nu demult a fost ridicat la treapta preoţiei şi a fost numit paroh la Biserica din Butov. Fratele mai mic lucrează la spitalul de psihiatrie şi participă şi el activ la viaţa Bisericii. El a organizat la Moscova prima bibliotecă pe lângă Biserica Sfântul Ilie din Obâdensk, tot el conduce editura Mănăstirii Zaciatievsk, şi ajută financiar biserica din Butov.
Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodatăTata i-a botezat şi i-a cununat pe mulţi chiar la noi acasă, în mica noastră biserică. Treptat, numărul enoriaşilor lui a crescut şi se pare că, la începutul anilor ’90, tata nu putea să se mai ascundă în apartamentul nostru. Aşa cum grindina nu se poate ascunde pe vârful muntelui, tot aşa şi tata nu putea să rămână neobservat şi neştiut de nimeni în micul nostru apartament. Se pare că Dumnezeu l-a descoperit lumii ca să slujească deschis. În optsprezece ani cât a slujit ca preot clandestin, el a continuat să se ocupe mai departe de activitatea lui ştiinţifică, şi-a susţinut doctoratul şi a fost numit profesor. El considera aceasta ca o ascultare şi îşi împlinea sârguincios activitatea. Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată, el era mereu preocupat de ceva: de cercetări ştiinţifice sau învăţa ceva nou. Neavând studii teologice, el a fost teolog prin excelenţă.
Când tata a devenit preot, treptat, relaţiile lui cu colegii de la serviciu s-au schimbat. Până a deveni preot, el era iubit de toată lumea. A fost invitat la un alt institut pe post de director, ceea ce desigur nu s-a întâmplat, deoarece el nu era membru de partid. După hirotonirea sa, el a fost destituit din postul de şef de secţie şi transferat la un alt sector. Tata înţelegea că duşmanul neamului omenesc nu-l va lăsa în pace, pentru că slujeşte ca preot clandestin, pentru că are grijă de fiii lui duhovniceşti.
Iar numărul ucenicilor lui creştea în fiecare zi. Îmi amintesc de perioada Postului cel Mare sau a Postului Crăciunului. Tata se întorcea de la serviciu foarte obosit. Uneori se întâmpla să vină la noi una din fiicele lui duhovniceşti. El stătea cu ea până târziu. O spovedea, discuta cu ea, uneori chiar şi până după miezul nopţii. Atunci ea rămânea la noi peste noapte. Dimineaţa tata pleca la serviciu. Mama ne spunea deseori că preotul obişnuit are numai crucea preoţiei. La timpul cuvenit el spovedeşte, împărtăşeşte, pe când tatăl nostru întâi de toate este la serviciu, şi numai după aceea, când toţi se odihnesc, se ocupă de activitatea pastorală. Tata obişnuia să ne spună că uşa preotului este ca şi cea a medicului. Ea trebuie să fie deschisă pentru oricine care îi trece pragul. Fără să se cruţe, el continua să spovedească, să împărtăşească şi să-i scoată pe fiii săi duhovniceşti din mulţimea păcatelor.
În 1990 tata s-a pensionat, deşi a rămas în continuare profesor-consultant. În acelaşi an el s-a adresat Prea Fericirii Sale Patriarhul Alexie II cu rugămintea să-i permită să slujească deschis. Înainte de moartea sa, mitropolitul Ioan Vendland i-a dat părintelui Gleb un act prin care se dovedea că a primit harul preoţiei şi fără de care el nu ar fi putut sluji niciodată deschis. Prea Fericitul i-a dat aprobarea. La început, el a slujit în Biserica Sfântul Ilie de pe Obâdensk, al cărei enoriaş a fost mulţi ani. Tot în aceeaşi perioadă, tata conducea secţia învăţământului religios şi de catehizare la Patriarhia Moscovei.
Dragoste pentru deţinuţi
În 1991 tata a fost primul preot care a venit la închisoare din Butârsk. Prima întâlnire cu deţinuţii a fost emoţionantă: părintele Gleb a venit acolo cu unul din fii lui duhovniceşti, care, după aceea, ne-a povestit că au fost întâmpinaţi de un zid, în spatele căruia se zăreau doar feţe posomorâte şi împietrite. Dintr-o dată preotul a început să vorbească. După nici cinci minute aceste feţe impenetrabile s-au aprins de viaţă, aceste feţe robite de păcate ale unor oameni rătăciţi. Tata mergea acolo des. Prin străduinţele lui în închisoarea din Butârsk a fost înfiinţată o biserică în cinstea Acoperământului Maicii Domnului; peste un timp închisoarea a început să fie vizitată de încă câţiva preoţi şi mireni. Preoţii nu reuşeau să facă faţă la toate, pentru că în rândul deţinuţilor au apărut foarte mulţi doritori să primească Botezul, să se spovedească sau pur şi simplu să stea de vorbă. Înainte de a fi botezaţi, ei trebuiau să fie catehizaţi. De această latură se ocupau şi continuă să se ocupe mirenii-catehizatori. Ei vin în închisori, discută cu deţinuţii, îi convertesc şi îi pregătesc pentru primirea Tainei Botezului. Numai după aceea ei sunt preluaţi mai departe de preoţi care au datoria să-i spovedească şi să-i împărtăşească. De câteva ori tata a avut ocazia să cunune în închisoare. Nu o dată a intrat în celulele celor condamnaţi la moarte. Una din aceste persoane a rămas zguduită, când tata s-a aşezat lângă el. „Cum, părinte, nu vă temeţi să staţi lângă mine?” „Nu, nu mi-e frică” „Ca să vezi”, a continuat condamnatul, „este uimitor!”. Condamnaţii şi deţinuţii au avut o atitudine omenească faţă de propria lor persoană. Ei au putut simţi ce înseamnă dragostea preoţească.
Tata spunea că cei din închisoare se spovedesc cu adevărat, că nicăieri el nu a întâlnit o spovedanie atât de sinceră ca în închisoare. Pentru că acolo trăirile sunt cu adevărat intense, iar conştientizarea păcatului săvârşit este atât de bine realizată, încât de cele mai multe ori căinţa şi venirea lor la Hristos poate fi comparată cu căinţa tâlharului de pe cruce.
Părintele Gleb se străduia întotdeauna să găsească o soluţie pentru ca să se interzică condamnările la moarte. A încercat să convoace câteva şedinţe, cu scopul ca guvernul să hotărască interzicerea condamnărilor la moarte. Obişnuia să spună că noi de multe ori condamnăm un om la moarte şi omorâm pe altul.
Tata a fost un om energic, care nu ştia ce înseamnă liniştea. El aproape că nu stătea acasă, iar multor preoţi nici nu le venea să creadă când auzeau că tata are 70 de ani. El îi vizita pe deţinuţi, se ocupa de organizarea simpozioanelor, conferinţelor, congreselor care aveau ca temă învăţământul religios. Tata era foarte îngrijorat de starea poporului nostru. El spunea că oamenii sunt într-o stare de letargie duhovnicească şi depunea eforturi considerabile pentru deschiderea şcolilor duminicale, a gimnaziilor şi a liceelor. El a fost unul din fondatorii institutului teologic Sfântul Tihon, conceput la început pentru cursuri de catehizare (tata a fost primul rector), cu anii el transformându-se în Institut Teologic.
S-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică
Tata s-a dedicat în întregime slujirii Bisericii. Într-o vreme îl supăra inima. A stat chiar şi la secţia de reanimare, suferise un preinfarct. Toţi îl sfătuiau să se îngrijească, dar foarte curând tata s-a externat şi şi-a reînceput activitatea, ignorând în totalitate starea sănătăţii. Mama a spus odată: „Va sluji cât îl vor ţine puterile. Ce e de făcut? Cine ştie cât ne-a mai rămas de trăit? Trebuie până la urmă să ne dedicăm Bisericii”. Tata a slujit Biserica până aproape de ceasul morţii.
Boala a venit pe neaşteptate. Medicii au dat verdictul: cancer la intestinul gros. La început, ne-au spus că nu este metastază. S-a hotărât ca operaţia să decurgă în două etape. S-a făcut prima operaţie. Peste trei săptămâni tata a fost externat. El a început din nou să slujească, să meargă la biserică. Era foarte slăbit. Slujea tot mai rar. La început, unul din noi îl însoţea pretutindeni, dar treptat puterile au început să-i revină, se simţea din ce în ce mai bine. Toţi credeam că el se va însănătoşi în curând. Într-adevăr, el se simţea tot mai bine şi se pregătea pentru a doua operaţie. Tata era nerăbdător: în noiembrie 1994 se preconiza un Sinod, care se convocase pentru probleme legate de învăţământul religios, iar el se pregătea să ţină un discurs. În august el îşi punea problema dacă va reuşi să fie în formă până în noiembrie. A început să adune actele necesare înainte de a fi din nou internat la spital.
Chiar şi acolo el nu a încetat să se ocupe de activitatea lui. Vecinii lui de salon ne spunea că părintele nu a încetat să lucreze până în ultima clipă. El repeta întruna: „Trebuie să fac cât mai multe şi mă tem că nu voi reuşi”. Avea foarte multe idei legate de Biserică, pe care încerca să le transpună în viaţă.
În tot acest timp, a îndeplinit încă o misiune, cea de scriitor bisericesc.
Scria de mult timp şi mult. Dar revenea la unele din articolele sale, adăuga sau scotea câte ceva. Manuscrisele lui alcătuiesc o arhivă voluminoasă, fiecare text este scris în câteva variante. Tata a binecuvântat-o pe M.A. Jurinskaia să-i pregătească textele pentru a fi publicate. De ce anume a ales-o tocmai pe ea, vă voi spune mai departe.
Toţi credeam că este vorba de o simplă operaţie, că ea va trece cu bine şi nu trebuie decât să avem răbdare. Nimeni nu credea că poate să fie şi altfel. Iar mie mi se părea că tata era foarte optimist. Numai mama simţea altceva şi ne spunea: „În timpul operaţiei orice se poate întâmpla. Mai bine să nu ne facem niciun plan despre ce va fi după operaţie. Să aşteptăm.” Peste o săptămână de la operaţie au apărut fistule, boala a trecut în metastază. Pântecele lui era numai răni. Aceste chinuri erau îngrozitoare, deşi tata se străduia să nu arate. Eu sunt de profesie medic şi treizeci de ani i-am petrecut în spitalul de copii, la secţia de reanimare. În toţi aceşti ani am văzut multe, dar recunosc că îmi era greu când trebuia să îngrijesc aceste răni. Făceam eforturi disperate ca tata să nu poată ghici starea mea după expresia feţei. Chinurile erau mari, dar în ciuda lor, el s-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică. După doua-trei săptămâni slăbise mult, nu mai putea nici să scrie, aproape că nu mai vorbea. Când venea la el cel de-al doilea frate al meu (care este acum preot), tata îi transmitea în şoaptă toate gândurile sale.
„Transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai”
De aceste ultime zile din viaţa lui se leagă următorul episod. Când tata era deja bolnav, i s-a propus să publice un articol despre giulgiul din Torino în revista „Alfa şi Omega”. Aceasta era una dintre temele lui preferate, la care a lucrat cel mai mult, reuşind să publice câteva articole. Aşa cum el era foarte slăbit, i s-a propus să facă o listă a tuturor publicaţiilor lui, urmând ca mai târziu să finiseze manuscrisul. Tata a acceptat şi a colaborat foarte activ cu redacţia. Manuscrisul circula din mână în mână şi noi nu o dată ne întrebam de ce cheltuieşte el atâta timp şi puteri. El însă a luat în serios toată această muncă şi se pare că era foarte mulţumit.
Articolul a fost propus pentru publicare („Alfa şi Omega”, nr. 2, 1994). Tata îşi trăia ultimele zile şi revista încă nu ieşise din tipografie. El i-a rugat pe redactori să-i dea câteva exemplare. În general, ele nu se fac decât pentru o sumă colosală, dar când la tipografie s-a aflat pentru cine, nu au întârziat să facă câteva exemplare gratuite. Tata le împărţea cu cea mai mare dragoste rudelor şi prietenilor, deşi nu ştiu de unde lua atâtea puteri. Redactorului care a pregătit acest articol pentru publicare, tata i-a încredinţat şi publicarea celorlalte cărţi ale lui.
Soarta de mai departe a acestui articol a fost următoarea: în următorul an, de Paşte, Editura „Mănăstirea Zaciatievsk” l-a publicat separat, cu titlul „Giulgiul Domnului nostru Iisus Hristos. Până în prezent a apărut a doua şi a treia ediţie, îmbunătăţite cu ilustraţii noi. Unele reviste şi ziare o publicau în întregime sau doar câteva fragmente, aşa încât tirajul acestei lucrări numără peste 150.000 de exemplare.
Încă înainte de a fi internat, tata a pregătit o mapă care conţinea numeroase documente despre închisoare, care urma să ajungă prin mine la Prea Fericirea Sa. Eu am transmis-o mitropolitului Arsenie, iar vlădica mi-a promis că o va duce personal Patriarhului. Şi acum parcă îl văd pe tata cum mă întreba de fiecare dată când veneam la el la spital: „Ai fost la Patriarhie? Ce au spus?” Din păcate nu reuşeam nicidecum să ajung la mitropolitul Arsenie. Ba era plecat, ba interveneau nişte probleme. Când veneam la tata mă străduiam să ocolesc acest subiect, dar de fiecare dată el mă întreba „Ce se mai aude? Ce ţi-a spus mitropolitul? Ce mai fac deţinuţii mei?” Iar eu răspundeam „Nu reuşesc nicidecum să stau cu el de vorbă. I-am dat mapa şi aştept răspunsul Patriarhului, dar nu reuşesc să stau de vorbă cu mitropolitul”. Tata ofta din greu şi se întrista. Eram conştientă că această problemă nu-i dă pace. Era atât de îngrijorat încât nici nu putea să-şi suporte boala în linişte. Am hotărât să merg eu singură la Patriarhie. Ştiam că mitropolitul lipseşte din oraş, dar speram să aflu câte ceva. În aceeaşi zi Patriarhul a sosit exact când mă aflam şi eu acolo şi astfel am putut să-i spun problema mea. Prea Fericitul m-a ascultat cu atenţie, iar la urmă mi-a spus: „Spune-i tatei că noi nu vom lăsa închisoarea în voia sorţii. Şi mai transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai.” Erau zilele în care tata se simţea tot mai rău. I-am spus patriarhului că tata este pe patul de moarte. El însă, Dumnezeu să-l miluiască, a rămas atât de mişcat de această noutate, încât... i-a scris câteva cuvinte, mi-a dat o prescură mare, o iconiţă şi un mare buchet de flori... Toate acestea trebuia să i le transmit tatei. Imediat ce i-am povestit despre vizita mea la Patriarhie, el s-a liniştit. Aveam impresia că i s-a luat o piatră de pe inimă. Am înţeles cât de mult îl frământa pe tata această problemă şi nu-i permitea să moară împăcat.
Îl mai preocupa şi activitatea de mai departe a sectorului de catehizare şi a învăţământului religios. Despre această problemă el îmi vorbea puţin pentru că ştia că nu prea am legătură cu ea, dar înţelegeam că şi această problemă îi dădea multă bătaie de cap. Pentru a-i uşura întrucâtva grijile, am venit la părintele Ioan Economţev, care era şeful tatei. L-am rugat dacă poate să vină la părintele Gleb. Părintele Ioan nu a întârziat să vină. Nici nu ştiu de unde a strâns tata atâtea puteri – timp de o oră şi jumătate el a vorbit într-una. „A vorbit” este prea mult spus, tata mai mult şoptea. Cu toate acestea, în tot acest timp el i-a expus părintelui Ioan teoriile sale. Aceasta s-a întâmplat tot în perioada când a primit şi binecuvântarea patriarhului. Se părea că tata a dus la bun sfârşit tot ce avea în gând să facă şi s-a liniştit. Aceasta am realizat nu numai eu, ci şi întreaga familie.
Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii
Aceste ultime zile din viaţa lui au fost cu totul deosebite. Tata era atât de vesel, iar faţa lui strălucea de bucurie. Deşi era foarte slăbit, până în ultima clipă s-a străduit să ne liniştească, toţi ştiam că în curând el nu va mai fi printre noi. Tata înţelegea şi el acest lucru, dar îi era milă de noi. Când, cu două săptămâni înainte să moară, el i-a spus fratelui meu mai mic ce să facă atunci când va muri, acela a izbucnit în plâns. Se vedea că tatei îi era milă de noi, de aceea a evitat de fiecare dată să mai vorbească despre moarte în prezenţa noastră. Le spunea numai preoţilor care veneau la el. Preotului care a venit la el înainte de moarte, tata i-a spus „Eu mor. Ne despărţim până la Învierea cea de obşte. Hristos a înviat!” Acestea au fost aproape ultimele lui cuvinte.
Tata îşi făcea multe probleme pentru mănăstire, mai ales în ultimele zile, se interesa de toate evenimentele, greutăţile cu care mă confruntam şi se străduia să mă ajute în orice chip. Cu trei zile înainte de moarte am venit la el la spital împreună cu părintele Nicolae. Tata era foarte slăbit şi nu mai putea vorbi. În glumă părintele i-a zis: „Părinte Gleb, fiica dumneavoastră a hotărât să pună totul la punct. Surorile au greşit cu ceva şi ea a hotărât să le înveţe minte”. Tata m-a privit insistent şi a şoptit: „Este bine să le înveţi minte, dar nu uita, s-o faci cu dragoste.” Mi-am amintit de anii de copilărie cânt tata mă dojenea, dar cu dragoste.
Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Până în prezent menţin legătura cu surorile medicale din spitalul în care a fost internat tata şi de fiecare dată mă minunez de urma pe care a lăsat-o el în inimile şi sufletele acestor persoane. Şeful secţiei, medicii şi surorile medicale îl pomenesc pe tata la rugăciuni. Datorită lui mulţi din ei au început să frecventeze bisericile şi mănăstirile. Vin şi aici la mănăstire şi mă ajută în multe.
În ultimele zile el era foarte calm, vesel, luminos. Era plăcut să stai lângă el. Aproape nu mai vorbea, dar în toate se simţea că nu era nevoie de cuvinte. Tata stătea culcat cu ochii deschişi. Noi ştiam că el nu doarme, ci se roagă sau se gândeşte, trece prin prisma inimii întreaga sa viaţă. Numai câteva clipe petrecute lângă el te făceau să înţelegi multe. Sufletul ţi se umplea de linişte şi pace, deşi toţi ştiam că în curând el va muri. De fiecare dată când veneam la el la spital, ne întrebam: „Îl vom mai găsi oare în viaţă?”
A doua zi tata urma să fie operat din nou. Toţi eram îngrijoraţi ca tata să nu moară în timpul operaţiei. Pentru mine acesta era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla. În dimineaţa acelei zile, în timp ce ieşeam pe poarta mănăstirii ca să ajung la el la spital, mă frământa gândul: „Cum se simte oare tata? Trebuie să-l pregătesc cât mai repede pentru operaţie.” Când am intrat în salon, am rămas zguduită: tata stătea culcat şi dormea ca un copilaş. Îţi dădea impresia că îi era indiferent de ce urma să i se întâmple. Avea atâta smerenie şi lepădare în voia lui Dumnezeu! A venit una din surorile medicale şi mi-a spus: „Cât este de liniştit înainte de operaţie. De obicei, pacienţii sunt foarte neliniştiţi şi nu pot dormi. Treziţi-l, trebuie să-l pregătim pentru operaţie.” Noi l-am trezit, dar el ne-a întrebat: „Trebuie să mă duceţi în sala de operaţii? Ei bine, atunci să mergem.” Mă minunam cât de liniştit putea fi.
Se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ De abia cu câteva zile înainte de moarte, am realizat că el moare cu adevărat. În acea zi m-a întrebat pe neaşteptate: „Ştii cine sunt?” L-am privit uluită şi i-am spus: „Cine?” Cu smerenie adâncă şi cu un sentiment de bucurie el a răspuns: „Eu sunt un preot păcătos, care se târăşte în propria lui mizerie.” Ştim că se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ. Aceasta era nu numai smerenie, ci şi o împăcare cu Pronia Dumnezeiască, acceptarea planului lui Dumnezeu. El ne spunea că trebuie să suferim, pentru că, spovedind condamnaţi la moarte, criminali, el îi dezlega de păcate grele, prin urmare, trebuia să se cureţe şi el de păcatele pe care le luase asupra sa. Tata şi-a asumat pe deplin crucea şi L-a urmat pe Hristos.
Slavă lui Dumnezeu! Tata nu a murit pe masa de operaţie. El a fost transferat la secţia de reanimare. La scurt timp, el şi-a revenit, a stat de vorbă cu medicii şi chiar a glumit cu ei. Dintr-o dată starea lui s-a agravat brusc şi, deşi medicii au încercat să facă tot posibilul, el a murit. „Nu vă faceţi griji. Eu mă simt bine!”, acestea au fost ultimele lui cuvinte.
Slujba de înmormântare a avut loc la Mănăstirea Vâsoko-Petrovsk, unde tata slujise în ultima vreme. Cu binecuvântarea Prea Fericirii Sale, a slujit Prea Sfinţitul Serghie, arhiepiscop de Solnecinogorsk, iar Patriarhul ne-a transmis condoleanţe. Aceasta era în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Kazan. Patriarhul îl aprecia şi îl respecta foarte mult pe tata, iar el, la rândul lui, nu numai că îl respecta ca pe Întâi Stătătorul Bisericii Ruse, dar îl iubea mult pentru virtuţile lui creştineşti.
La mănăstire s-au adunat peste 50 de preoţi. Slujba a fost solemnă. Adevărul e că am participat pentru prima dată în viaţă la o astfel de slujbă. Niciodată nu m-am gândit că o înmormântare se poate transforma într-o solemnitate. Mi se părea că este o mare sărbătoare şi toţi aceşti preoţi s-au adunat ca să-l conducă pe tata spre împărăţia Cerurilor. Desigur, era şi o mare durere. Acest lucru nu-l voi nega, dar totodată simţeam şi un fel de bucurie.
Când m-am întors la mănăstire după înmormântare, am început să citesc predicile tatei care fuseseră publicate de fiii lui duhovniceşti chiar cu câteva zile înainte de moartea lui. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost explicarea ecteniei care se rosteşte pentru cei morţi. Noi ne rugăm pentru sfârşit bun creştinesc şi pentru ca să ne învrednicim prin pocăinţă să încredinţăm sufletul nostru lui Dumnezeu, pentru că, atunci când moare un om drept, în faţa noastră se deschide Împărăţia Cerurilor şi astfel înţelegem că Biserica este formată din credincioşii de pe pământ şi din cei din sălaşurile raiului. Când am citit aceste cuvinte, am înţeles cine a fost tata. Datorită morţii lui în faţa mea s-a deschis Împărăţia Cerurilor. Am căpătat astfel nu numai credinţă, ci şi experienţa vieţii de după moarte. Dacă înainte credeam că există o altă viaţă, o altă lume şi că viaţa noastră aici pe pământ este trecătoare, prin experienţa căpătată am înţeles că moartea nu este decât o trecere din această viaţă la cea veşnică. În primele zile, când cineva îmi spunea: „Tatăl tău a decedat”, simţeam că aceste cuvinte nu se potrivesc pentru a defini trecerea lui în viaţa veşnică. Nu întâmplător la înmormântarea lui, mulţi cântau „Hristos a înviat!”. Aceasta este o mărturie că există şi o altă viaţă.
Toţi suntem călători pe acest pământ. Viaţa de aici este temporară. Pentru a moşteni viaţa veşnică trebuie să depunem mult efort. Tata şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu, Bisericii şi ţării. Oricare au fost funcţiile la care a fost înaintat, el se considera întotdeauna un om de rând – soldat de rând, preot de rând, savant de rând, om de rând. Dar eu ştiu că el nu a fost aşa...
Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996
Transcriere de Andreea Tatiana
(subtitlurile aparţin SP)
