O idee minunată - un prim pas spre comuniune, prietenie şi împărtăşire; mult mai uşor de organizat decât o sinaxă :).

Pelerinaj cu preoţi şi preotese la mănăstirile din zona Iaşilor

Pelerinajul este formula cea mai potrivită şi mai frumoasă prin care poţi deschide inimile, redescoperi şi sesiza profunzimea credinţei; moment de hotărâri sincere în împlinirea Cuvântului dumnezeiesc, mijloc de afirmare a credinţei, mijloc de comuniune şi de întărire a unităţii dintre oameni.
Acestea sunt sentimentele pe care le-am trăit în cele două zile de pelerinaj cu preoţii şi preotesele la mănăstirile din zona Iaşilor.

Pelerinajul a început pe 22 octombrie  şi s-a finalizat pe 23 octombrie a.c. S-a desfăşurat cu binecuvântarea ierarhului nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan.
Pe drumurile ce duc spre mănăstirile noastre, oaze de linişte şi bucurii duhovniceşti, am pornit 26 de preoţi de mir, 23 de preotese, o maică stareţă şi doi părinţi monahi care ne-au îmbrăţişat în toată această călătorie ziditoare.

Ne-am plecat genunchii împreună, ne-am rugat, am cântat lui Hristos, ne-am bucurat şi am revenit la casele noastre şi la bisericile unde slujim mai întăriţi, mai folosiţi duhovniceşte şi mult mai uniţi.
Psalmistul David - Psalmul 132, 3 - ne încredinţează ca acolo unde este unitate, Dumnezeu dăruieşte binecuvântare şi viaţă şi această mărturisire naşte în noi nădejdea şi dorinţa de a rămâne pe Cale.
Mulţumim tuturor părinţilor, maicii stareţe, părinţilor monahi şi doamnelor preotese pentru aceste zile frumoase şi binecuvântate de Bunul şi Milostivul Dumnezeu.

23 octombrie 2012
Pr. Valentin Tofan

Întâlnire cu preotesele văduve la Braşov

Fundaţia "Sfinţii Constantin şi Elena - Valea Cetăţii - Braşov", prin grija ce o acordă persoanelor vârstnice, şi-a îndreptat atenţia către doamnele preotese văduve din Braşov şi împrejurimi. Joi, 18 octombrie, fundaţia a organizat o întâlnire cu preotese văduve, cu vârsta cuprinsă între 57 şi 91 de ani, la Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", unde s-a săvârşit slujba Parastasului pentru preoţii adormiţi. Au fost pomeniţi 81 de preoţi trecuţi în lumea drepţilor, conform celor precizate de pr. paroh Corneliu Gârbacea. S-au săvârşit, apoi, pentru preotese, rugăciunea de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu şi rugăciunea pentru cererea celor de trebuinţă şi de folos. Preotesele au primit flori, cărţi cu conţinut religios, iconiţe şi milostenie de la parastas. La slujbă au participat şi membrii familiilor, credincioşi şi voluntari ai fundaţiei. Parohia "Valea Cetăţii" Braşov împreună cu câţiva sponsori au oferit, apoi, preoteselor o masă de prânz, precum şi produse de patiserie, după cum a mai spus pr. paroh Corneliu Gârbacea.
Oana Rusu, Ziarul Lumina

Întâlnire a preoteselor din diaspora - Roma şi Lazio

Miercuri, 17 octombrie 2012, a avut loc întâlnirea Preasfințitului Părinte Episcop Siluan cu preotesele din Roma și Lazio, găzduită de părintele Sebastian Cosma și preoteasa Lucia, de la parohia Sfântul Prooroc Ieremia din Guidonia.
La întâlnire s-a vorbit despre modul în care preoteasa se face părtașă la harul și la slujirea preoției soțului ei și despre mijloacele pe care ea le are la îndemână pentru a-și împlini mântuitor slujirea.
S-a vorbit de asemenea despre necesitatea unei comunicări/consultări între preotese privind educația și cateheza copiilor și tinerilor, precum și asistența spirituală a familiei creștine, în condițiile vieții de astăzi. S-a convenit ca întâlnirea să se repete în fiecare trimestru.
La întâlnire au participat 22 de preotese din cele trei protopopiate din Lazio. O întâlnire similară este programată în ziua de 8 decembrie 2012 la Canicatti, cu preotesele din Sicilia.
(Pr. Ioan Lupasteanu )

Sursa: Episcopia Italiei

Despre dependenţe şi familia preotului

Timp de două zile am participat la o conferinţă internaţională ortodoxă despre adicţii. O idee pe care vreau să v-o împărtăşesc, pusă în atenţia noastră de către Părintele Vasilios Thermos:

Studiile arată că misiunea preoţească presupune unul dintre cei mai mari coeficienţi de stres. Asta înseamnă că preotul este foarte vulnerabil în faţa dependenţelor, iar realitatea confirmă acest lucru. (Dependenţa cunoaşte o paletă largă, de la alcool la internet, televizor, mâncare sau muncă - aşa numitul workaholic)
Pentru a depăşi această vulnerabilitate, preotul ar trebui să aibă una din cele mai bune căsnicii, care să îi ofere susţinerea necesară.

 În cadrul aceleiaşi conferinţe au fost evocate anumite situaţii care pot duce treptat la căderea în alcoolism:
- servirea deasă a preotului cu alcool, de către enoriaşi care consideră o jignire să nu serveşti de la ei - având în vedere desele vizite pastorale, riscul este foarte mare
- consumul mare de alcool al enoriaşilor, mai ales în mediul rural, face ca aceştia să exercite o presiune foarte mare asupra preotului - mai ales la parastase, cununii etc.

Pentru dependenţa de alcool, există la noi două centre de mare nădejde:
Centrul Sf. Nicolae din Iaşi
Programul Sf. Dimitrie Basarabov din Cluj

Diverse materiale pentru dependenţi, dar şi pentru cei co-dependenţi (care trăiesc sau au trăit în preajma unor persoane dependente) găsiţi o pagină a Centrului de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli din Iaşi.

Preoteasa Natalia

Sfântul Sfinţit Mucenic Ilie Cetveruhin şi preoteasa sa, Evghenia

+ 16 februarie 1934 

Prigoana dusă împotriva Bisericii în vremea de trsită amintire a stăpânirii comuniste a înmulţit ceata cerească a Sfinţilor mărturisitori şi mucenici. Astfel, deşi au căutat să nimicească însăşi credinţa, cei- fără- de- Dumnezeu n- au făcut decât să întărească Ortodoxia, căci “sângele mucenicilor este sămânţa Bisericii”. Unul dintre aceşti noi mucenici, la fel de slăviţi în pătimirile lor ca şi cei din vremea Romei păgâne este preotul rus Ilie Cetveruhin, care a dat mărturia cea bună pentru Hristos împreună cu soţia sa.

Viaţa Părintelui Ilie este strâns legată de viaţa virtuoasei sale soţii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu şi care a împărţit cu el toate mâhnirile şi bucuriile.
Evghenia era o tânără cu mare dragoste de Dumnezeu, care se gândea să se facă monahie, însă, la sfatul Stareţului Varnava de la Schitul Ghet­simani[1], a început să-şi caute un soţ evlavios.
Ilie era un student strălucit la Universitate, iar părinţii lui aveau mari planuri cu el. Dar atunci când a cunoscut-o pe Evghenia, a început să citească împreună cu ea, însetat, cărţi duhovniceşti. Apoi a părăsit universitatea şi cari­era strălucită, şi s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Serghie” de la Lavra Sfintei Treimi.
Familia Evgheniei trăia sub povăţuirea du­hov­nicească a sfinţilor Stareţi, pe care ma­ma ei îi cerceta adesea. Văzând această vie­ţuire înal­tă, tânărul Ilie şi-a dorit să aibă şi el un Stareţ care să-l povăţuiască. Evghenia l-a sfătuit să meargă la Schitul Ghetsimani, la Stareţul Varnava. A doua zi, tânărul seminarist a şi ajuns acolo. Stareţul l-a primit cu blândeţe, l-a poftit să şadă, i-a adus samovarul şi l-a servit cu ceai, în timp ce îi spunea mereu:
- Mucenicul meu! Mărturisitorul meu!
La sfârşit, i-a dat câteva sfaturi şi l-a lăsat să plece. Seminaristul s-a întors vesel la arhondaric. În sfârşit, găsise un povăţuitor duhovnicesc căruia îi putea încredinţa toată viaţa sa! Seara a mers la biserică şi, cu uimire, a auzit pomenindu-se numele Ieromonahului Varnava la morţi. Cât de mare i-a fost uimirea, dar şi mâhnirea, când a aflat că, la câteva ceasuri după plecarea sa, Stareţul Varnava murise! S-a întors tulburat acasă.
Dar Domnul nu i-a lăsat neîmplinită dorinţa adâncă a sufletului său plin de credinţă, căci, după puţină vreme, colegii i-au propus să meargă cu ei la Sihăstria Zosima, care nu era departe de Lavra Sfintei Treimi, ca să-l vadă pe pustnicul Alexie. Ilie a primit cu bucurie. Stareţul i-a primit cu inima deschisă şi, în scurtă vreme, a devenit povăţuitorul duhovnicesc al lui Ilie şi al logodnicii lui.
Când i-a văzut pentru prima oară împreună, Stareţul a exclamat: „Ce înalt este el şi ce mică este ea!”. Într-adevăr, Ilie era foarte înalt şi pu­ternic, un adevărat cavaler, în timp ce Evghenia era o fată mică şi sensibilă. Cu binecuvântarea Sta­reţului Alexie, se întâlneau de două ori pe lună la casa Evgheniei, şi tot de două ori pe lună, Ilie putea să-i scrie câte o scrisoare, pe care trebuia să o citească mai întâi mama Evgheniei. Astfel au trecut câţiva ani… Ilie a terminat cu succes Seminarul şi a început să studieze la Academia Teologică.
Pe atunci, Evghenia avea 25 de ani – nu prea tânără, potrivit concepţiilor acelei epoci. Familia Evgheniei trăia sub povăţuirea duhovnicească a unui Stareţ din Moscova, care recomanda gră­birea căsătoriei tinerilor. Ilie a ascultat de Stareţ şi a mers la părinţii Evgheniei, dar atunci s-a ivit o piedică neaşteptată: tatăl ei a refuzat categoric să i-o dea pe Evghenia de soţie, deoarece nu avea posibilitatea să o întreţină. Atunci Ilie s-a mâniat şi a plecat trântind uşa în urma lui. Însă mama Evgheniei l-a convins s-o ceară din nou de la tatăl acesteia, sfătuindu-l să accentueze de mai multe ori tatălui Evgheniei că vor putea să trăiască susţinându-se singuri. În realitate, însă, toţi banii pe care îi aveau erau o sumă mică, pe care o adunase Evghenia din lecţiile de muzică pe care le dădea unor copii şi pe care o pusese deoparte, cu binecuvântarea mamei sale, drept zestre. În cele din urmă, tatăl ei a fost de acord. Au făcut o cununie liniştită şi smerită, după care au plecat îndată în călătorie de nuntă. Au mers la Sihăstria Zosima ca să se pregătească pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, lângă iubitul lor Stareţ.
Toţi membrii familiei Evgheniei îl cinsteau mult pe Stareţul Alexie. Una din rudele ei, care mai târziu s-a făcut monah, mergea adeseori la Sihăstria Zosima şi acolo avea mereu acelaşi vis. Se făcea că era o sărbătoare mare, iar întemeietorul mă­năs­tirii de acolo, pustnicul Zosima, stătea în faţa uşilor împărăteşti şi miruia pe fie­care care venea. După miruire se întorcea şi, îmbrăcat în veş­minte de un alb strălucitor, in­tra în sfântul altar prin uşile împărăteşti. Visul acesta, mai ales că se repeta de atâtea ori şi pentru că intrau în sfântul altar şi femei, i-a pricinuit mare nedumerire acelui tânăr. În cele din urmă, după ce a văzut acest vis a şasea oară, a mers la Stareţul Alexie. Stareţul nu i-a descoperit tâlcuirea visului, ci numai a întrebat dacă au fost mulţi oameni.
- Erau mulţi, Părinte, o mare mulţime.
- Frumos... Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!, a repetat cu bucurie Stareţul.
Tinerii au rămas o lună la mă­năs­tire. Apoi s-au întors la Moscova şi au închiriat un apartament în Serghiev Po­sad, lângă Mănăstirea Sfân­tului Serghie. Trăiau foarte sărac – însă, aşa cum făgăduiseră tatălui Evgheniei, se întreţineau numai din banii lor. Evghenia spunea adeseori că în toată viaţa lor nu au fost datori nici măcar cu un ban.
Trăiau într-o asemenea sărăcie, încât Ev­ghenia era nevoită să pună în sobă numai şase lemne ca să încălzească apartamentul – care, desigur, nu erau suficiente. Când s-a născut primul lor copil, au trimis de îndată o telegramă sorei Evgheniei. Când a ajuns la ei, aceasta le-a spus că aflase de naşterea copilului înainte de a primi telegrama.
- Dar cum? au întrebat-o.
- Mi s-a arătat în vis Sfântul Serafim şi mi-a spus: „Du-te şi-i felicită! Au un băiat, iar numele lui va fi Serghie”.
Şi, într-adevăr, pe primul lor copil l-au numit Serghie, iar pe al doilea, Serafim.
Părintele Ilie a terminat Academia înainte de a izbucni Revoluţia (din 1917)[2]. După hirotonia sa, a slujit puţin timp la biserica unui aşezământ pentru săraci. Apoi a fost mutat la biserica Sfântului Nicolae din cartierul Tolmacev al Mosco­vei, unde a slujit până la ares­tarea sa din 1932.
Părintele Ilie era un preot ev­lavios. Niciodată nu a scur­­tat slujbele. Ţinea i­sonul la stihiri şi adeseori citea ca­noanele (care de obicei nu se citesc în bisericile ruseşti de mir). Preoteasa mergea în fie­care zi la biserică şi conducea corul. În acea vreme cumplită de după izbucnirea Revoluţiei, biserica Sfântului Nicolae din cartierul Tolmacev era un far duhovnicesc pentru mulţi credincioşi. O creştină din parohia Părintelui Ilie îşi aduce aminte:
- O, biserica noastră din Tolmacev strălucea de curăţenie! Dar era atât de frig în ea, încât îţi îngheţau picioarele pe pardoseală...
Însă preoteasa niciodată, în nici o împrejurare, nu-şi pierdea nădejdea în Dumnezeu!
Odată, în ziua de prăznuire a Sfântului Nicolae, Evghenia se întorcea de la biserică şi, băgând mâna în buzunar, a descoperit că era gol. În această zi, în fiecare an, cei doi obişnuiau să  întindă o masă săracă şi să-i cheme pe cei din parohie la ei acasă. Atunci preo­teasa s-a întors repede la biserică şi l-a întrebat pe Părintele Ilie dacă are ceva bani, însă el, cu o privire mâhnită, i-a întins numai câteva copeici. Nu putea face nimic cu ele. A pornit iarăşi spre casă şi pe drum se gândea ce frumos ar fi fost să fi avut măcar două ruble. Ar fi cumpărat destulă mazăre, puţin untdelemn şi încă ceva, iar toate acestea le-ar fi ajuns. Cu astfel de gânduri, mergea spre casă.
Era o zi călduţă şi înaintea casei lor se făcuseră nişte băltoace cu noroi. Picioarele îi erau înfăşurate cu fâşii de pânză, căci în acea vreme era cu ne­putinţă să se găsească încălţăminte şi, cu astfel de „pantofi”, mergea prin­tre băltoace. Deodată, vede înaintea ei două bancnote împăturite cu grijă, care pluteau pe apă ca două bărcuţe! Le-a luat, le-a despăturit şi... erau două ruble! A început să-i întrebe pe trecători dacă au pierdut cele două ruble, dar toţi au spus că nu. Atunci preoteasa a mulţumit lui Dumnezeu şi a rostit încă o dată cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu… şi toate celelalte se vor adăuga vouă”Matei 6:33. Şi îndată a început să pregătească masa.
Altădată, preoteasa şi Părintele Ilie au hotărât să meargă la Sihăstria Zosima. În acea vreme, mănăstirea nu putea da de mâncare închinătorilor, deoarece abia ajungeau alimentele pentru monahi. Deşi nu aveau atunci nici o copeică, totuşi preoteasa nu şi-a schimbat hotărârea de a porni spre sihăstrie. A mers la un citeţ bătrân şi l-au rugat să aibă grijă de copii câtă vreme aveau să lipsească. Pe drum, rostea aceste cuvinte: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni”Psalm 54:25. Aceasta era trăsătura caracteristică a preotesei – cuvintele Scripturii, care pentru cei mai mulţi oameni sunt nişte cuvinte simple, pe care le învaţă pe de rost din cărţi, pentru ea erau cuvinte vii şi adevărate.
Întorcându-se acasă, a văzut deodată un sac aruncat pe marginea drumului. Preoteasa s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă, crezând că e vreun cadavru. Apoi a luat aminte mai bine şi a observat că sacul nu era atât de mare şi, biruind frica, s-a întors. Gândindu-se că ar putea fi vreun copil părăsit, a privit în sac şi a rămas uimită de cele văzute. Sacul era plin cu diferite alimente, carne, untdelemn, pâine – adică exact ceea ce le trebuia pentru călătorie. Poate vreun ţăran le adusese ca să le vândă în oraş, dar, temându-se de patrula de pază, a aruncat sacul la marginea drumului.
Desigur, nu toate greutăţile preotesei aveau o astfel de încheiere fericită, dar, cu toate acestea, ea nu-şi pierdea trezvia duhovnicească. Odată a venit o necunoscută şi i-a propus să-i vândă o sacoşă cu zarzavaturi la un preţ destul de scăzut. Cu mare greutate, ea a adunat suma şi i-a dat-o femeii, care a adus-o până la gară, unde erau, chipurile, alimentele. Când au ajuns la gară, femeia i-a spus preotesei să aştepte, iar ea a intrat în sala de aşteptare. Preoteasa a aşteptat acolo câteva ceasuri, după care s-a dus la sala de aşteptare, dar a văzut că uşa era încuiată. Cât de greu îi era să se întoarcă acasă, unde o aşteptau cu atâta nerăbdare copiii ei flămânzi şi părintele... Pe drumul de întoarcere, preoteasa se gândea cum este cu putinţă să se roage cineva pentru astfel de oameni. Totuşi, aceşti oameni ne ajută la mântuirea sufletului nostru, dar îşi pierd mântuirea sufletului lor. Când a intrat în casă şi i-a văzut pe toţi cum o priveau cu nedumerire, ea le-a spus:
- Ridicaţi-vă să ne rugăm! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ne-au furat…
Dar toate aceste mâhniri erau neînsemnate faţă de durerea preotesei suferită la moartea fiu­lui ei mai mic, Vanea. Acesta se juca cu câţiva copii mai mari în stradă şi a răcit. Fiindcă preotea­sa nu a putut să-l îngrijească în permanenţă, răceala a dus la meningită. Tot atunci, ea şi-a rupt şi mâna… Nenorocirile au căzut asupra ei toate deodată: boala mortală a fiului ei, mâna ruptă, foametea… Cu toate acestea, reuşea să ia parte zilnic la slujbele bisericeşti, ca şi mai înainte.
Vanea suferea atât de mult, încât o întreba pe mama lui:
- Este adevărat, mamă, că sunt şi eu un mucenic?
A murit în aceeaşi zi în care a murit şi Stareţul Alexie. Monahia care slujea în biserică a mers la preoteasă şi i-a spus:
- Iubita mea preoteasă, te fericesc pentru că ai deja un fiu în Rai!
La sfârşitul vieţii ei, preoteasa nu mai ţinea minte ce se întâmplase cu Vanea. Obişnuia să spună: „Am avut cinci copii”. Dar apoi, cu un zâmbet amar, adăuga: „Nu-mi mai aduc aminte prin câte am trecut în viaţa mea. Domnul mi-a luat amintirele cele mai grele!”.
Părintele Ilie trăia o viaţă ascetică. Numai două săptămâni din întregul an le petre­cea împreună cu fa­milia la casa de la ţară, unde copiii se puteau o­dih­ni, pe durata re­paraţiilor necesare şi a cură­ţe­­niei făcute la bi­se­rică. Săvârşea în fiecare zi toa­te slujbele, fără să sară sau să scurteze ceva. Seara, după sfintele sluj­be, se ţineau convorbiri duhovniceşti.
Preoteasa se îngrijea ca părintele să poată cinà în fiecare zi înainte de miezul nopţii. Se întorcea acasă totdeauna după ora unsprezece. Uneori, veneau unii dis-de-dimineaţă să afle dacă părintele se sculase, pentru a-l întreba câte ceva. Preoteasa însă nu se supăra de aceste deranjuri în zorii zilei. Mai târziu, Episcopul Ioan i-a spus preotesei, care, după moartea Părintelui Ilie, mergea la biserica acestuia:
- Părintele Ilie a fost modelul meu, iar tu ai fost ajutorul lui credincios întru toate!
În acele vremuri grele de foamete, ei au reuşit să păstreze frumuseţea şi strălucirea bisericii, precum şi bogăţia veşmintelor. Cât de bucuroşi erau cei din parohie când îl vedeau pe preotul lor liturghisind sau când le citea şi le tâlcuia scrierile Sfinţilor Părinţi!
Era în anul 1932. Peste tot se făceau razii, arestări şi deportări. Câţiva enoriaşi de-ai lui, împreună cu multe rude, au fost arestaţi. Pe Părintele Ilie l-au chemat la NKVD[3] şi i-au promis că nu-i vor face nimic, numai să părăsească preoţia. Unii prieteni de-ai săi îi propuneau un post bun la Galeria de Artă Tretiakov, ca un cunoscător al artei ce era. Neştiind ce să facă, Părintele Ilie s-a întors acasă, unde preoteasa l-a întărit în nevoinţa mărturisirii.
După puţină vreme, de praznicul Sfântului Ilie, au venit la casa lor câţiva oaspeţi. Părintele îşi regăsise pacea sufletească şi era vesel. Oaspeţii au plecat noaptea târziu. Peste câteva minute, o copilă s-a întors la uşa lor şi i-a şoptit preotesei că miliţia le supraveghea îndeaproape casa. Preoteasa i-a mulţumit copilei şi a ieşit afară. Un grup de trei bărbaţi s-a apropiat de ea şi a întrebat-o unde locuieşte familia Cetveruhin. Preoteasa le-a arătat casa, le-a spus numărul apar­tamentului şi a alergat îndată înăuntru.
- Părinte, au venit pentru tine! a spus ea de îndată ce-a ajuns.
Părintele Ilie şi-a pus epitrahilul Stareţului Alexie şi a citit „Rugăciunea pentru începutul a tot lucrul bun”. Nu a apucat să rostească ultimele cuvinte, că s-a auzit o bătaie violentă în uşă. Preoteasa a deschis şi i-a primit cu o uşo ară plecăciune: „Poftiţi!”. Bărbaţii păreau grăbiţi şi au întrebat descumpăniţi:
- Nu tu erai cea  care ne-ai arătat drumul?
- Ba da!
- Pregăt eşte-i lucrurile!
În timp c e preoteasa îi pregătea în grabă tot ceea ce-i era absolut necesar, cei trei au făcut un control rapid. În  general, erau foarte politicoşi şi le-au îngăduit să-şi ia rămas bun. Plecând, unul dintre ei i-a spus preo tesei:
- De acum,  poţi dormi liniştită, căci nu te va mai deranja.
- Cum aş pu tea eu să dorm liniştită?! a răs­puns preoteasa.
Şi, într-adev ăr, toată noaptea aceea nu a dormit, ci a petrecut-o în rugăciuni şi lacrimi. Spre dimineaţă a adormit puţi n şi a văzut în vis o femeie de o măreţie nespusă, care i-a spus: „Nu te teme! Nu va păţi nimic Părinte le în închisoare. Eu voi mijloci pentru el”. Atunci preoteasa a întrebat-o cu uimire: „Ai cu adevărat stăp  ânire în închisoare?”. „Eu am peste tot stăpânire. Nu te teme! Nu va păţi nimic în închisoare. Tu însă să te rogi Sfinţilor Adrian şi Natalia”. Şi, cu aceste cuvinte, Doamna cea minunată a dispărut. Atun c i, preoteasa s-a trezit cu o mare nedumerire: de ce Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu i-a  dat poruncă  să se roage Sfinţilor Adrian şi Natalia? Dar citind viaţa lor (26 august), a aflat că Adrian a fos t mucenic, iar Natalia suferea împreună cu el datorită dragostei pe care i-o purta şi îl întărea în muce nicie. Atunci a înţeles de ce Maica Domnului i-a spus să se roage acestor Sfinţi.
După arestarea  Părintelui Ilie, şi alte necazuri au aflat-o pe preo­teasă. Au fost alungaţi din apartament şi, pentru o vrem e, au rătăcit de ici-colo, până când o familie i-a luat la ei. Copiii au fost daţi afară de la şcoală, iar apoi le -a fost furată uriaşa lor bibliotecă. Totuşi, cea mai mare încercare pentru ea a fost moartea singurei  fiice. Maşenka era cel mai mic copil al familiei. Fata a murit de o boală de copii obişnuită. Organis mul ei bolnăvicios (era de numai de cinci ani) nu fusese în stare să suporte în acelaşi timp şi foamea, şi f rigul, şi boala. În aceste condiţii (atunci murise şi mama ei), pe Evghenia o în­tă­rea un singur lucru: rugăci unea Sfântului Ioan Gură-de-Aur, pe care o repeta neîncetat: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Partea a II-a

Continuăm în acest număr viaţa preotului rus Ilie Cetveruhin, care a dat mărturia cea bună pentru Hristos în acele vremuri cumplite din anii 1930, când prigoanele împotriva iubitorilor de Dumnezeu le- au atins, ba chiar întrecut, pe cele din vechea şi păgâna Romă….Absolvent strălucit al Academiei  Teologice şi ucenic al Stareţului Alexie de la Sihăstria Zosima, Părintele Ilie a trăit o viaţă evanghelicească deplină, urmând cu neclintire poruncilor lui Hristos. Alături de soţia sa, ne stă pildă de tărie, nouă celor de astăzi, înaintea năvalei duhului acestui veac înşelător. Să avem parte de rugăciunile lor!

Din pricina acestor încercări, abia după doi ani a putut preoteasa să ajungă la soţul ei, care era deportat pe atunci în regi unea râului Krasnaia Visera. Era foarte greu să mergi în acel îndepărtat ţinut nordic pe timpul primăveri i, când este mult noroi, dar, în cele din urmă, a ajuns la destinaţie. I-a dus Părintelui Ilie o Evanghelie şi o  sticluţă cu aghiasmă. Evanghelia au luat-o imediat gardienii, iar despre sticlă au întrebat:
- Ce-i asta?
- Pentru voi este o simplă apă, însă pentru mine este ceva sfânt. Este medicamentul meu, a răspuns preoteasa.
În cele din urmă, i-au îngăduit să i-o dea.
Dintr-o privire, Evghenia şi-a dat seama că Pă­rintele Ilie este foarte schimbat. Se vedea că fusese chinuit şi că ajunsese la istovire. Întâlnirea a durat mult, şi Părintele Ilie a putut să-i spună totul. După arestarea sa, l-au dus la închisoare, unde l-au băgat într-o „celulă specială”. Celula era plină şi, de la prima privire, a văzut că nu mai era nici un loc liber. Părintele Ilie nu ştia ce să facă, iar cineva i-a strigat:
- Bagă-te sub pat!
Dar asta nu era aşa de uşor pentru el, care era atât de înalt! În cele din urmă, s-a strecurat sub paturile de lemn, întinzându-se pe duşumeaua murdară, plină de scuipat. Era cu neputinţă să doarmă în aceste condiţii – de altfel, nu-l lăsau nici strigătele şi înjurăturile care se auzeau. Şi-a adus aminte de fiii săi duhovniceşti, care îl cins­teau atât de mult, şi a izbucnit în plâns.
I-a spus apoi Evgheniei cum au fost aduşi în ţinutul Krasnaia Visera. I-au silit să meargă pe jos prin zăpadă, care era îngheţată numai la suprafaţă. Stratul subţire de gheaţă se spărgea sub picioarele lor şi cei osândiţi, la fiecare pas, se afundau în omăt până la brâu. Cineva care mergea în urma Părintelui Ilie spuse: „Am iubit întotdeauna pădurea, acum însă o urăsc!” – şi ridică ameninţător pumnul spre pădure. Uzi până la oase, fără să fi mâncat sau băut ceva toată ziua, au fost nevoiţi să înnopteze într-o colibă. Bărbaţii epuizaţi au căzut îndată pe pardoseală şi au adormit ca morţi.
Numai Părintele Ilie a rămas treaz. În întunericul adânc al nopţii, un suspin a ieşit din adâncul inimii sale: „O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit? Ţi-am slujit cu atâta credinţă... Toată viaţa mea am închinat-o Ţie... Cu câtă evlavie am slujit în biserică... Pentru ce m-ai părăsit, pentru ce sufăr atât de mult? O, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, Sfinte Ierarhe Nicolae, Sfinte Serafime şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu, după atâtea rugăciuni ce vi le-am înălţat, de ce mă chinuiesc acum atât de mult?!...” Toată noap­tea a strigat aşa către Domnul. Deodată, o cercetare dumnezeiască, ca o flacără, a atins sufletul său îndurerat şi l-a umplut de o mângâiere mai presus de lume. Lumina credinţei i-a luminat tainic inima şi a aprins înlăuntrul său o nespusă şi nebiruită dragoste pentru Hristos – acele taine despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „pe care nu este cu putinţă omului să le grăiască”2 Cor. 12:4.
Când s-a făcut ziuă, era un om nou, renăscut, ca şi cum fusese „botezat cu foc”Matei 3:11. După această noapte, nu a mai putut trăi o viaţă obiş­nuită. El însuşi i-a spus preotesei:
- Chiar dacă mă vor lăsa liber, să nu crezi că voi mai liturghisi vreodată ca mai înainte! Lumea cea veche a plecat pentru totdeauna, şi nu se va mai putea întoarce…
Lumea în care se obişnuise să trăiască a dis­părut pe veci pentru el, fiindcă îi fusese dăruită o trăire mai presus de lume, prin mijlocirea Prea­sfintei Născătoare-de-Dumnezeu. Prin urmare, avea de ales: fie să cedeze şi să devină un obişnuit cetăţean-sclav sovietic, fie să moară cu totul fa­ţă de această lume. Caracterul său onest nu-i în­găduia, în condiţiile constrângerii ateiste, să „ri­dice jugul” preoţiei. A conştientizat aceasta şi a ales moartea în unire cu Domnul nostru, Hristos de-viaţă-Dătătorul.
În timp ce-şi lua rămas bun de la preoteasa sa, Părintele Ilie i-a spus:
- Ştii, inima mea arde de dragoste pentru Hristos! Mi se pare că am venit aici ca să înţeleg că nu există absolut nimic mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş vrea să mor pentru El.
După ce şi-au luat rămas-bun unul de la altul, preoteasa a pornit pe lungul şi greul drum al întoarcerii. Când a ajuns acasă, o aştepta o telegramă: „În lagărul de concentrare a izbucnit un incendiu şi Părintele Ilie a fost mistuit de foc, împreună cu alţi unsprezece”! Cât de potrivit a fost numele său, atât în viaţa, cât şi în moartea sa – căci Ilie înseamnă tocmai „de foc”[4]...

După moartea tragică a Părintelui Ilie, preo­teasa a căzut bolnavă şi a zăcut multă vreme. Când s-a făcut bine, a început să-şi scrie amintirile. În acea vreme, a avut un vis: i s-a arătat Părintele Petru Lankov (un preot care fusese împuşcat cu câţiva ani mai înainte) şi i-a spus: „Buna mea preoteasă, trebuie să te rogi Sfântului Serghie, Sfântului Serafim şi Sfântului sfinţi­t-mucenic Pamfil. Hai să ne rugăm împreună: Sfinte Părinte Serghie, roagă-te pentru noi! Sfin­te Părinte Serafime, roagă-te pentru noi! Sfinte sfinţit-mucenice Pamfile, roagă-te pentru noi!”. Când s-a deşteptat, Evghenia a cugetat în sine că familia sa îi cinstise dintotdeauna pe Sfinţii Serghie şi Serafim, ba chiar botezase doi din băieţi cu numele lor. Dar despre Mucenicul Pamfil nu auzise nimic! Când a mers la biserică şi a deschis Mineiul, a descoperit că tocmai în acea zi era prăznuit Sfântul sfinţit-mucenic Pamfil (16 februarie). Citind Sinaxarul Sfântului, a aflat că Sfântul Pamfil fusese un preot foarte învăţat, cu o bibliotecă uriaşă, care a murit muceniceşte împreună cu alţi unsprezece mucenici, dintre care unii „prin foc s-au săvârşit”.
Viaţa ce-a urmat a preotesei nu a fost uşoară. Rămăsese singură, cu un copil în braţe. Dar, cu toate acestea, îşi urma rânduiala de mai înainte, cântând şi dirijând corul bisericii. După moar­tea Părintelui Ilie, preoteasa cânta la biserica Sfântului Grigorie al Neocezareei, unde liturghisea un episcop pe nume Ioan – destul de tânăr, nu avea nici patruzeci de ani. Fiind un el însuşi un aspru nevoitor, pretindea de la cântăreţi res­pectarea exactă a tipicului. Însă slujbele lungi, mănăstireşti, şi viaţa duhovnicească intensă a parohiei nu erau pe placul mai-marilor vremii. În timpul Postului Mare din 1937, au venit să-l ares­teze pe episcop. Cineva îl înştiinţase deja, aşa că acesta se pregătise pentru arestare. Când oamenii ordinii publice l-au chemat afară „pentru câteva minute”, i-a spus preotesei:
- Dacă nu mă întorc în cincisprezece minute, să începeţi Pavecerniţa fără mine.
…Şi, desigur, nu s-a mai întors niciodată.
Preoteasa îşi aducea aminte cu multă evlavie de Episcopul Ioan. Niciodată nu lăsa din mâini metania pe care i-o dăduse acesta – care, datorită multei folosinţe, devenise gri (din albă, aşa cum sunt metaniile ruseşti). A fost pusă împreună cu ea în mormânt, atunci când a murit.
Când a început al Doilea Război Mondial, preo­tea­sa a avut de înfruntat noi încercări. Unul din fiii ei a fost arestat, ceilalţi doi au fost trimişi pe front, iar cel mai mare nu s-a mai întors niciodată. Suferea ea însăşi din pricina foametei, dar rămânea neclintită – aceeaşi preoteasă lin­i­ş­tită, care nădăjduia întotdeauna în Dumnezeu.
De la o vreme, însă, a început să aibă îndoieli, văzând atât de multe nenorociri venind peste credincioşi. Se întreba dacă nu cumva venise sfârşitul credinţei creştine pentru Rusia. Adormind cu aceste gânduri, a avut un vis. I s-a arătat Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu şi i-a spus: „Câtă vreme va arde candela înaintea raclei moaştelor Sfântului Serghie, Biserica Rusiei va dăinui”. Dar preoteasa continua să aibă gânduri de îndoială şi, de aceea, se ruga: „O, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, dacă ai fost tu cu adevărat, fă să mai văd încă o dată acelaşi vis!” Şi, într-adevăr, în noaptea următoare a avut din nou acelaşi vis. Când povestea acestea, preoteasa nu uita să adauge: „Şi candela este încă aprinsă!”…
Anii treceau, iar preoteasa ducea acelaşi fel de viaţă ca mai înainte. Totdeauna era înconjurată de mulţi oameni, deoarece, după moartea Părintelui Ilie, şi-a asumat povăţuirea fiilor lui duhovniceşti, aşa cum el însuşi i-o ceruse. În aceste condiţii atât de vitrege, în care şi mulţi dintre clerici au fost siliţi să se lepede de credinţă, ea ţinea lângă Biserică un mare număr de oameni.
Îndată după încheierea Războiului, preoteasa a primit o scrisoare de la fiul ei cel mic – îi scria că se întoarce de pe front. Toate ferestrele casei erau sparte şi Evghenia a vrut să le repare înainte de venirea fiului ei. Pentru aceasta, îi trebuiau cel pu­ţin o sută de ruble, pe când ea nu avea nici măcar o copeică. Ca de obicei, s-a zorit spre rugăciune. A doua zi, a venit la ea o fată tânără şi i-a dat o sută de ruble. Cum era şi firesc, preoteasa a rămas mută de uimire, văzând că primeşte un astfel de dar de la o fată necunoscută! Atunci tânăra i-a explicat că noaptea trecută o văzuse în vis pe mama ei, o credincioasă din parohia Părintelui Ilie, care murise de multă vreme, şi îi spusese: „Vrei să dai Matiuşkăi Evghenia o sută de ruble pentru pomenirea sufletului meu?” Şi astfel Domnul, pentru încă o dată, a ajutat-o în chip minunat!
Spre sfârşitul vieţii sale, preoteasa a primit de la Domnul harisma străvederii. Odată, mergea la biserică împreună cu o fiică duhovnicească de-a sa. Cum mergea ea ca de obicei, cu pas grăbit, a ajuns din urmă doi copii de ţăran, pe care îi vedea pentru prima oară. Preoteasa, fără să se oprească, a atins copiii uşor pe creştet şi a rostit: „Nicolae şi Serghie”. Atunci însoţitoarea ei a vrut să verifice dacă sunt adevărate cele spuse. S-a oprit şi i-a întrebat pe băieţi cum îi cheamă. „Nicolae şi Serghie”, a fost răspunsul lor.
Preoteasa Evghenia, din îngăduinţa lui Dumnezeu, suferise foarte multe ispite şi încercări, însă Domnul voia să-i încerce credinţa până în sfârşit – şi, într-un anumit fel, să propovăduiască şi să arate toate virtuţile roabei Sale unei lumi ce înne­bunise. La vârsta de 80 de ani, ea a căzut şi şi-a frânt coastele. Din pricina unui tratament greşit, muşchii i s-au atrofiat şi astfel, până la sfârşitul vieţii, nu s-a mai putut ridica din pat. Vreme de zece ani a zăcut, timp în care s-a îndeletnicit cu cititul, rugăciunea şi hrănirea duhovnicească a multora. La vârsta de 90 de ani, din pricina multei şederi, trupul i s-a umplut de răni şi a devenit atât de slab, încât femeile care o îngrijeau îi puteau vedea vertebrele. Suferea foarte mult. Nora ei, soţia fiului celui mic, o lua adeseori în râs, ba chiar i-a spus odată:
- Iată, le-ai dăruit pe toate lui Dumnezeu – şi pe bărbatul tău, şi pe fiii tăi. Dar cum de-ţi răsplăteşte El în felul acesta?
- „Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă”Pilde 3:12, i-a răspuns preoteasa.
- Atunci, de ce mă ceartă şi pe mine din pri­cina ta?
- Asta înseamnă că te iubeşte şi pe tine, a zis bătrâna, zâmbind.
În ultimii ani ai vieţii sale, bătrâna preoteasă s-a ocupat în mod serios de scrierea amintirilor sale. Se pare că-şi dăduse seama de ma­rea însemnătate a evenimentelor din via­ţa sa şi a altor oameni care trăiseră în preaj­ma ei. Îi plăcea să amintească că a fost martor ocular la proslăvirea multor Sfinţi şi, mai ales, la cea a Sfântului Serafim şi a Sfântului Ermoghen din Moscova. Adeseori spunea: „Voi muri când se va face o canonizare”. N-a precizat care sfânt avea să fie canonizat, dar se pare că se referea la Noii-mucenici, căci, cu o lună înainte de moartea ei, a spus:
Îl cunoaşteţi bine pe Părintele meu, pe Episcopul Ioan, pe Părintele Petru Lankov şi pe toţi ceilalţi – toţi sunt Sfinţi Mucenici.
Cu câteva zile înainte de adormirea ei, a fost chemat preotul să o împăr­tă­şească. De îndată ce a primit Sfintele Taine, această femeie foarte bătrână, aproape moartă, a rostit deodată cu glas limpede:
- Iubitul meu părinte! Doamne mi­lu­ieşte! Ce fericire!
Atunci preotul a îngenuncheat înaintea patului ei şi a rugat-o:
- Buna mea preoteasă, când te vei întâlni cu Domnul, adu-ţi aminte şi de mine, păcătosul!
După câteva zile, preoteasa a plecat din această lume. Copiii ei şi noi toţi stăteam în jurul său. Deodată, am văzut ceva ce n-am mai văzut niciodată – şi cred că nici nu vom mai vedea vreodată! Chipul a început să i se schimbe şi, dintr-o bătrână obişnuită, simplă şi smerită, aşa cum o vedeam totdeauna, s-a preschimbat într-o femeie strălucitoare, neobişnuit de frumoasă. Unul dintre fiii ei a spus:
- Poate că acum l-a întâlnit pe Părintele!
Un minut mai târziu, toate trecuseră. Sufletul îi ieşise din trup şi preoteasa arăta ca un mort obişnuit[5]…
Preoteasa Evghenia a trăit o viaţă lungă şi deo­sebit de grea. Dar niciodată nu a ridicat glasul, cu nimeni nu a făcut pe dascălul, ci tocmai acest chip de femeie bătrână, smerită şi liniştită, a fost şi este cea mai bună învăţătură a evlaviei creştine pentru cei ce vor, în vremea noastră ateistă, să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos. Întocmai ca şi Sfânta Natalia, care a trăit după mucenicia Sfântului Adrian şi „în pace s-a săvârşit”, tot astfel şi Preoteasa Evghenia a fost şi ea muceniţă împreună cu cel ce „prin mucenicie s-a săvârşit” – soţul ei, Părintele Ilie.
Monahia Maria (Ghierastova)
(Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu - Athos, din Russia’s Catacomb Saints. Lives of the new Martyrs, Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982)

Sursa:  Revista Familia Ortodoxa – februarie si martie 2012

---

[1] Aparţinător de Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie, de la Serghiev Posad, cea mai însemnată mănăstire rusească

[2] Este vorba de şirul de mişcări revoluţionare din Rusia, declanşate în 1917, care au dus la distrugerea ocârmuirii Ţarului şi la întemeierea Uniunii Sovietice

[3] Organul reprezentativ sovietic, care a purtat de-a lungul timpului diferite nume: GRU, NKVD, Ceka, MVD şi, în cele din urmă, KGB. 

[4] După o altă etimologie, Ilie înseamnă: “Domnul (Iahve) este Dumnezeul meu”.

[5] O minune asemănătoare se menţionează în viaţa Sfintei Theodora din Thessalonic (29 august şi 5 aprilie)

„Familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi“

 Interviu cu Pr. Ioan Simiraş, Parohia Hangu, jud. Neamţ

„Nu în zadar se afirmă faptul că «o casă de preot are pereţi de sticlă», pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ“, e convins pr. Ioan Simiraş. Parohul de la Hangu, judeţul Neamţ, ne-a mărturisit câteva dintre bucuriile unei familii binecuvântate cu opt copii, schiţându-ne, în cele ce urmează, imaginea unei familii de preot, aşa cum o vede Sfinţia Sa.

Cum ar trebui să fie familia preotului, pentru a se constitui într-o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică?
Se ştie faptul că familia preotului are un rol misionar foarte important. Nu în zadar se afirmă faptul că „o casă de preot  are pereţi de sticlă“, pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale secularizate adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ.
Dacă în familia preotului domneşte respectul şi dragostea jertfelnică, dacă este animată de cât mai mulţi copii (eu consider că neapărat trebuie spartă bariera psihologică de unul sau doi copii), dacă se trăieşte o viaţă duhovnicească sinceră, atunci ea devine, cu siguranţă, o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică, pentru membrii comunităţii.

Cum îşi educă preotul copiii?
Bineînţeles că în spiritul unei vieţi evanghelice, creştine. Viaţa şi comportamentul părinţilor se reflectă automat în cel al copiilor. O educaţie bună presupune ca membrii familiei să aibă un povăţuitor duhovnicesc, presupune ca ei să facă cel puţin patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă (dacă nu se poate în fiecare zi, cel puţin o dată pe săptămână), să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sf. Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.


E foarte important ca preotul să fie o persoană absolut credibilă

Cum să fie preoteasa? Cum îl poate ajuta ea pe preot în misiunea pastorală?
Preoteasa este jumătatea preotului. De aceea, reuşitele unui preot în toate planurile de activitate depind foarte mult de modul cum este înţeles şi sprijinit de tovarăşa sa de viaţă. Consider că o preoteasă trebuie să fie, în primul rând, o femeie cu frica lui Dumnezeu, conştientă de responsabilitatea rolului pe care îl are şi, în al doilea rând, să fie capabilă de jertfă şi de renunţare la sine pentru binele Bisericii. Cel mai mult îl poate ajuta pe preot atunci când ea însăşi, împreună cu copiii, este prezentă la biserică, când se spovedeşte, se împărtăşeşte, când face milostenii şi pomeniri pentru cei adormiţi, când botează sau cunună familii mai nevoiaşe, când este apropiată de oameni şi vorbeşte cu ei.

Cum să fie preotul pentru a face faţă problemelor, cerinţelor, exigenţelor contemporaneităţii?
Să fie aşa cum zice Mântuitorul: „Sarea pământului şi lumina lumii“ (Mat. 5, 13-14), trebuie să fie permanent conştient de faptul că el este „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu“(I Corint. 4, 1)
Consider foarte important  faptul că preotul trebuie să fie o persoană absolut credibilă. Aceasta presupune ca orice zice şi învaţă pe oameni să înfăptuiască el şi familia sa mai întâi. Astfel, câştigând încrederea păstoriţilor săi, cuvântul său va fi luat în seamă şi va fi întotdeauna unul „cu putere multă“. De asemenea, un aspect la fel de important este şi acela ca preotul, în toate zilele, să-i poarte în rugăciune pe toţi păstoriţii săi, aşa precum un tată credincios îi poartă la inima sa şi se roagă pentru copiii săi.


„A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc“

Aveţi enoriaşi care vă fac pastoraţia mai frumoasă, aducându-vă satisfacţia lucrului bine făcut?
Da, şi ei sunt cei care, cel puţin nouă, preoţilor, ne înseninează viaţa şi ne dau un nou suflu misionar, ne dau elan, ne fac să vedem că Dumnezeu este viu şi că lucrează cu înţelepciune multă. Spre exemplu, membrii unei familii de intelectuali, care mult timp au petrecut departe de biserică, prin harul lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa adevărului, au devenit nişte creştini autentici, nelipsind de la nici o slujbă a bisericii noastre, respectând toate posturile, spovedindu-se, împărtăşindu-se, făcând milostenii, având o rânduială de rugăciune acasă. Un alt caz este acela al unei tinere soţii, care, în timpul sarcinii, la un control i s-a recomandat cu insistenţă să facă întrerupere de sarcină, pentru că exista riscul ca pruncul să se nască cu grave probleme. Deşi iniţial o bătea gândul să urmeze sfatul medicului, cu nădejdea în Dumnezeu şi urmând sfatul duhovnicului, a dus mai departe sarcina, născând un copil perfect sănătos.

Sfinţia Voastră cum vă descurcaţi cu o familie aşa numeroasă? Aveţi satisfacţii pe măsura greutăţilor de zi cu zi?
Într-adevăr am o familie numeroasă, ce numără opt copii, patru băieţi şi patru fete. Cel mai mare este elev în clasa a X-a la Seminarul Teologic din Iaşi, iar cel mai mic membru al familiei este o fetiţă, Andreea, de numai 10 luni. Vara aceasta, mergând la nişte rude, m-am întâlnit cu cineva, care, aflând câţi copii am, a zis: „Eşti nebun!“. A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc, ci unul cu adevărat creştinesc şi cu totul firesc pentru orice familie creştină care are frică de Dumnezeu. Dar constatăm că astăzi ceea ce ar trebui să fie perfect firesc şi normal a devenit ciudăţenie şi anormalitate, iar ceea ce ar tebui să fie considerat ca nefiresc a devenit normalitate şi regulă de viaţă. Şi eu, şi soţia mea ne considerăm nişte oameni fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu şi încă de opt ori binecuvântaţi. A creşte şi a educa opt copii nu este nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Pentru mine este o adevărată binecuvântare şi faptul că mi-a dat Dumnezeu o soţie foarte vrednică şi cu reale aptitudini pedagogice, ceea ce constituie un foarte mare avantaj. Greutăţi nu sunt puţine, pentru că nu este atât de uşor să ai şase copii la şcoală şi unul la grădiniţă, cerinţele fiind atât de multe, dar Dumnezeu totdeauna a fost cu noi şi ne-a ajutat să ieşim cu bine din toate greutăţile. Copiii sunt cei care ne umplu viaţa, ne dau mai mult sens existenţei, cei care ne fac să ne simţim tot tineri, deşi firele de păr alb ar vrea să ne spună altceva. Cea mai mare bucurie pentru noi este atunci când îi avem pe toţi în jurul nostru, când îi vedem sănătoşi şi silitori, când se ajută între ei, dar mai ales atunci când, atât de frumos, împodobesc biserica lui Dumnezeu. Aceste bucurii şi binecuvântări le dorim tuturor familiilor creştine!
Interviu relizat de Nicoleta Olaru, Doxologia.ro