Fragmentele fac parte din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda şi au fost transcrise cu multă dragoste de Andreea-Tatiana. Cred că anumite idei (fie din cauza traducerii, fie din contextul social diferit – spaţiul rusesc – , fie din alte cauze) sunt discutabile. Le putem discuta sau (mai bine), în cazul în care ne tulbură/derutează în vreun fel, putem să le punem în faţa duhovnicului. În cazul în care ele depăşesc limita discutabilului, voi încerca să inserez nişte comentarii.
Lectură cu folos!
Psa. Natalia
„Capitolul ce urmează este dedicat persoanelor care au primit treapta preoţiei sau urmează să o primească. Ei trebuie să ştie că:
A. Preoţia nu este o funcţie administrativă, ci un rang, primit prin harul lui Dumnezeu;
B. Preot poate deveni numai un bărbat matur, "binechivernisind casa lui";
C. Familia preotului este mereu în atenţia enoriaşilor, oricât de mult s-ar strădui el să ferească de ochii lumii.
1. Preotul este preot nu numai în incinta bisericii, în timpul slujbei sau al îndeplinirii anumitor obligaţii, ci şi în toate zilele şi clipele din viaţa lui, începând din momentul hirotoniei sale. Aceasta îl face să fie răspunzător pentru toate faptele sau cuvintele sale. Fericit este acel slujitor al bisericii care nu uită niciodată de treapta la care a fost ridicat. Unul ca acesta a dobândit frica de Dumnezeu şi aducerea aminte permanentă de moarte şi umilinţă. Preoţia primită nu trebuie lăsată la uşa bisericii, ca pe o funcţie militară sau oricare alta. Preotul rămâne preot şi în familie şi în casă. Soţia lui trebuie să-l vadă nu doar ca pe soţul ei şi ca pe tatăl copiilor ei, ci şi ca preot. Este regretabil atunci când în familiile clericale soţia şi copiii nu se apropie de preot ca să primească binecuvântare, considerând că pentru ei el nu este preot, aşa cum directorul unei întreprinderi nu este director pentru casnicii lui. Pentru familie şi construirea bisericii din casă este foarte important ca soţul şi tatăl să fie socotit preot.
2. Potrivit indicaţiilor apostolice, preot poate deveni orice bărbat matur, „binechivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta ogrijă de Biserica lui Dumnezeu?” ( 1 Tim. 3, 4-5). Familia preotului trebuie să devină un model de familie creştină. Ea este în centrul atenţiei enoriaşilor, a vecinilor şi a şcolii în care învaţă copiii lui. Preotul şi familia lui „trebuie să aibă mărturisire bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară” ( 1 Tim. 3, 7)
În epistola către Tit (1, 6) Apostolul Pavel scrie că preot poate fi numai cel care este „fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători”. Să nu se hulească credinţa creştină prin faptele preoţilor şi a casnicilor lor! Conform Canoanelor Bisericii Ortodoxe, caracterul anormal al relaţiilor de familie şi între soţi poate duce şi la caterisirea preotului.
3. Familia preotului, mai mult ca oricare familie are datoria de a forma biserica din casă. Pentru înfiinţarea ei e nevoie de viaţa duhovnicească a părinţilor, mai ales a tatălui. Copiii simt această viaţă şi se iniţiază odată cu vârsta. E necesar ca să se găsească întotdeauna timp pentru discuţii şi rugăciuni în comun, după cum se găseşte timp pentru discuţiile cu enoriaşii. Nu ne putem imagina un preot, care să nu-şi exprime bucuria sau necazurile cu ajutorul rugăciunii, cerând ajutor dumnezeiesc şi înălţând mulţumiri pentru bucuriile primite. Aceste rugăciuni de mulţumire şi de cerere trebuie să fie un lucru firesc în familie, unde tatăl, în calitatea sa de preot, se comportă acasă ca şi la biserică, în timpul slujbei. Cine dacă nu preotul trebuie să organizeze în mod sistematic discuţii pe teme religioase cu copiii, cu explicarea semnificaţiei anumitor slujbe, cu lecturi din Evanghelie sau fragmente din Vechiul Testament? Atunci când toate interesele religios-bisericeşti ale tatălui rămân în afara casei, undeva în biserică, este puţin probabil ca fiii şi fiicele lui să crească în credinţă; în conştiinţa lor slujirea tatălui devine o simplă slujbă, o sursă de venit, iar bârfele şi discuţiile deşarte nu zidesc sufletul.
Caracterizându-l pe părintele Nicolai Smirnov, parohul Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Kadaşi, episcopul Arsenie (Jdanovski) îşi amintea că pentru acest slujitor remarcabil de la începutul secolului al XX-lea familia lui era „prima turmă, iar el era păstorul ei, căutând din răsputeri s-o îndrepte pe calea morală, căutând să respecte întru totul cuvintele Apostolului: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 5). Cu tristeţe în suflet, episcopul Arsenie menţiona că, din păcate, există preoţi care „se ruşinează şi se feresc să întreţină în casele lor rânduielile bisericeşti”, fără să se îngrijească „de biserica din casă, aşa după cum ne-a îndemnat Apostolul Pavel şi care se întâlneşte tot mai rar în familiile preoţilor noştri.”
Unul dintre fiii preotului moscovit Vasili Postnikov (parohul bisericii din cimitirul Vagansk) scria: „Ne-am obişnuit atât de mult cu regulile şi cu cântările bisericeşti rânduite în casă, încât de fiecare dată ne întoarceam acasă de la slujbă, după ce ne odihneam un timp, începeam să cântăm”. În casa lor se citeau acatiste, se făceau privegheri, rugăciuni, etc..
4. Un rol principal în crearea şi întreţinerea familiei şi a rânduielilor ortodoxe îl au soţiile preoţilor, care în popor sunt numite cu respect matuşki ( în lb română „preoteasă”), la fel cum sunt numite şi călugăriţele. Pe timpuri, în Rusia soţiile preoţilor mireni aveau un anumit port, după care puteau fi recunoscute. Modestia şi austeritatea hainelor erau respectate şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. În principiu, rânduiala casei şi atitudinea copiilor faţă de tată depinde în cea mai mare măsură de femeie. „Femeile înţelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor.” (Pilde 14, 1)
Este mult mai uşor să duci povara slujirii preoţeşti atunci când există în casă biserică, iar soţia şi copii te sprijină în toate. „Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor, căci dacă unul cade, îl scoate tovarăşul lui” (Eccles. 4, 9-10).
O soţie bună este sfătuitorul bărbatului, este conştiinţa lui, şi nicidecum conducătorul lui. Mucenicul Ioan Persianul (27.XI) s-a dezis mai întâi de Hristos, dar, influenţat de soţie şi de mama lui, s-a căit de păcatul său şi a primit cununa muceniciei.
Este plăcut să vezi în biserică cum soţia preotului cântă la strană, fiii îl ajută în altar, iar fiicele cântă în cor. Desigur aceasta nu este o condiţie şi o regulă obligatorie, ţinând cont de anumite cauze.
Participând la slujbe sau făcând ordine în biserică, soţia preotului nu trebuie să se amestece în niciun caz (nici chiar indirect) în activităţile parohiale sau să ia parte la cele mai mici grupări. Dacă există acest pericol, este mai bine să stea neobservată în mulţime, uneori este mai bine să meargă la slujbe la altă biserică, mai ales dacă nu poate veni regulat la biserica soţului din cauza distanţei prea mari de casă."
(va urma)
