Coşmarul - Anton Cehov

Membrul indispensabil pentru trebile creştine, Kunin, un tînăr bărbat, cam la treizeci de ani, revenind din Peterburg în al său Borisovo, înainte de toate şi-a trimis călăreţul în Sinikovo după preotul de acolo, părintele Iacov Smirnov.
După vreo cinci ore s-a prezentat şi părintele Iacov.
– Sînt foarte bucuros să vă cunosc! – l-a întîmpinat în hol Kunin. – A trecut un an de cînd trăiesc şi slujesc aici, ar fi timpul, se pare, să ne cunoaştem. Bine aţi venit! Dar, să am iertare… sînteţi atît de tînăr! – s-a mirat Kunin. – Cîţi ani aveţi?
– Douăzeci şi opt-t-t… – a rostit părintele Iacov, strîngînd uşor mîna întinsă şi, nu se ştie de ce, roşind.
Kunin şi-a introdus oaspetele în cabinetul său şi a început să-l cerceteze.
"Ce faţă plată, muierească!" – a gîndit el.
Într-adevăr, faţa părintelui Iacov avea în ea mult de muiere: nasul cîrn, obrajii rumeni-aprinşi şi nişte ochi mari gri-albăstrii cu sprîncene difuze, abia vizibile. Pletele lungi, roşcate, uscate şi linse, cădeau pe umeri ca nişte beţe ţapene. Mustaţa abia începea să se constituie într-o adevărată mustaţă bărbătească, iar barba făcea parte din acel soi de bărbi care nu sînt bune la nimic pe care seminariştii nu se ştie de ce le numesc "ţuşti-afară": răruţă, puternic decolorată; să o netezeşti şi să o piepteni nu ai cum, poţi doar să o ciupeşti… Toată această săracă faună era răspîndită neuniform, în smocuri, de parcă părintele Iacov, hotărînd să se mascheze în preot şi începînd să-şi lipească barba a fost întrerupt la jumătate de treabă. Pe el era o rasă de un cafeniu difuz cu petece mari pe ambele coate.
"Ce subiect curios… – gîndi Kunin privind la poalele lui stropite cu noroi. – Vine într-o casă pentru prima oară şi nu poate să se îmbrace mai cuviincios".
– Luaţi loc, părinte, – a început el mai mult degajat decît politicos, apropiind fotoliul de masă. – Aşezaţi-vă odată, vă rog!
Părintele Iacov a tuşit în pumn, s-a lăsat cu neîndemînare pe marginea fotoliului şi şi-a pus palmele pe genunchi. Scund, cu pieptul îngust, cu sudoare şi roşaţă pe faţă, el de la bun început a trezit în Kunin cea mai neplăcută impresie. Pînă atunci Kunin nicidecum nu s-ar fi gîndit că în Rusia există preoţi atît de neînsemnaţi şi de jalnici, iar în poza părintelui Iacov, în această ţinere a palmelor pe genunchi şi şederea pe marginea fotoliului el vedea absenţa oricărei demnităţi şi chiar slugărnicie.
– Eu, părinte, v-am invitat pentru o chestiune… – a început Kunin, lăsîndu-se pe speteaza fotoliului. – Soarta mi-a hărăzit plăcuta obligaţie de a vă ajuta într-o folositoare iniţiativă… Chestiunea constă în aceea că eu, revenind din Peterburg am găsit pe masa mea o scrisoare de la întîi-stătător. Egor Dmitrievici îmi propune să iau sub oblăduirea mea şcoala parohială care urmează a fi deschisă la voi în Sinikovo. Eu, părinte, sînt foarte bucuros, cu tot sufletul… Chiar mai mult: eu accept această propunere cu încîntare!
Kunin s-a ridicat şi a început să umble prin cabinet.
– Desigur şi Egor Dmitrievici şi, probabil, şi dumneavoastră cunoaşteţi că eu nu dispun de surse prea mari. Averea mea este depusă şi eu trăiesc doar pe salariul de membru indispensabil. Aşadar, nu puteţi conta pe un ajutor prea mare, dar ce este în puterile mele, eu voi face… Dar pe cînd, părinte, vă gîndiţi să deschideţi şcoala?
– Cînd o să fie bani… – a răspuns părintele Iacov.
– Dar acum dispuneţi de ceva mijloace?
– Aproape nimic… Sătenii au hotărît să se strîngă cîte treizeci de copeici anual de fiecare suflet de parte bărbătească, dar astea sînt doar promisiuni! Însă pentru a începe este nevoie, în cel mai rău caz, de vreo două sute de ruble…
– M-da… Cu părere de rău eu nu am acum această sumă… – a oftat Kunin. – Am cheltuit totul pe călătorie şi… chiar am intrat în datorii. Haideţi să inventăm ceva împreună.
Kunin a început să gîndească cu voce tare. El îşi exprima închipuirile sale şi urmărea faţa părintelui Iacov căutînd pe ea încuviinţare şi susţinere. Dar faţa aceasta era apatică, nemişcată şi nu exprima nimic înafară de jenă şi nelinişte. Privindu-l, ai fi putut crede că Kunin vorbea despre lucruri foarte înalte pe care părintele Iacov nu le pricepea şi asculta doar din politeţe, temîndu-se în acelaşi timp să nu fie învinuit de ignoranţă.
"Puştiul, după cum se vede, nu e dintre cei deştepţi… – gîndea Kunin. – Este peste măsură de sfios şi de prostuţ".
Părintele Iacov s-a înviorat puţin şi chiar a zîmbit atunci cînd în cabinet a intrat lacheul şi a adus pe o tavă două pahare cu ceai şi o suharniţă cu covrigi. El şi-a luat paharul şi îndată a început să bea.
– Oare n-ar fi bine să-i scriem preasfinţitului? – continua să gîndească cu voce tare Kunin. – Căci, la drept vorbind, nu ţăranii şi nu noi, ci conducerea bisericească superioară a pus problema şcolilor bisericeşti parohiale. Tot ei, de fapt, ar trebui să indice şi sursele. Acum îmi amintesc că am citit undeva că în acest sens chiar a fost alocată o sumă oarecare. Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre asta?
Părintele Iacov pînă-n-tr-atît s-a cufundat în sorbirea ceaiului, încît nu a răspuns îndată la această întrebare. El şi-a ridicat spre Kunin ochii săi gri-albăstrii, s-a gîndit şi, de parcă şi-ar fi adus aminte întrebarea aceluia, a scuturat a negare din cap. Pe ne frumoasa lui faţă de la ureche la alta străbătea expresia plăcerii şi a celei mai prozaice pofte de mîncare. El sorbea şi savura fiecare înghiţitură. După ce a băut totul pînă la ultima picătură el şi-a pus paharul pe masă, apoi iar l-a luat, l-a privit şi iar l-a pus pe masă. Expresia plăcerii s-a scurs de pe faţă… În continuare Kunin a văzut cum oaspetele său a luat din suharniţă un covrigel, a muşcat din el o bucăţică, apoi l-a învîrtit în mînă şi l-a băgat repede în buzunar.
"Ei, asta de acum nu se potriveşte deloc unui preot! – a gîndit Kunin, ridicînd scîrbit din umeri. – Ce-i asta, zgîrcenie popească sau copilăreală?"
Oferindu-i oaspetelui încă un pahar de ceai şi petrecîndu-l pînă în hol, Kunin s-a întins pe divan şi s-a dedat sentimentului neplăcut pe care l-a adiat asupra lui vizita părintelui Iacov.
"Ce om dubios şi sălbatic! – gîndea el. – Zoios, neîngrijit, brutal, prost şi, probabil, beţivan… Dumnezeule şi ăsta este preot, părinte duhovnicesc! Ăsta e dascălul poporului! Îmi imaginez cîtă ironie trebuie să fie în vocea diaconului care strigă înainte de fiecare liturghie: "Binecuvîntează, stăpîne!" Bun stăpîn! Stăpîn care nu are nici un pic de demnitate, needucat, care ascunde posmagii în buzunar ca un şcolar… Fi! Doamne, în ce loc au fost ochii arhiereului atunci cînd îl hirotonea pe acest om? Ce părere au ei despre acest popor dacă îi dau astfel de dascăli? Aici este nevoie de oameni care…"
Şi Kunin a început să gîndească cum ar trebui să arate preoţii ruşi…
"De exemplu, dacă eu aş fi preot… Un preot instruit şi care îşi iubeşte meseria poate să facă multe… Eu demult aş fi avut deschisă şcoala. Iar predica? Dacă preotul este sincer şi este inspirat de dragostea pentru meseria sa, el ar putea să spună nişte predici atît de minunate, incendiare!"
Kunin a închis ochis şi a început să compună o predică în gînd. Puţin după aceea, el era de acum la masă şi scria repede.
"O să i-o dau roşcatului aceluia, lasă să o citească în biserică…" – gîndea el.
În prima duminică după aceea, de dimineaţă, Kunin se îndrepta spre Sinikovo pentru a încheia problema cu şcoala şi totodată să vadă biserica al cărui enoriaş se considera. Necătînd la noroi, dimineaţa era minunată. Soarele strălucea puternic şi tăia cu razele sale petele albe de zăpadă întîrziată. Zăpada, despărţindu-se de pămînt, strălucea ca nişte diamante care înţepau privirea, iar lîngă ea înverzeau semănăturile. Graurii se purtau impetuoşi deasupra pămîntului. Un graur zboară, se lasă pe pămînt, dar înainte de a se stabili bine pe picioare, ţopăie de cîteva ori…
Biserica de lemn spre care a tras Kunin era veche şi fumurie; coloanele de la intrare, oarecînd vopsite în alb, acum erau cu desăvîrşire scorojite şi semănau cu două hloabe de căruţă. În loc de icoană, de deasupra uşii te privea o pată întunecată. Însă această sărăcie l-a mişcat şi l-a umilit pe Kunin. Plecînd cu smerenie ochii, el a intrat în biserică şi s-a oprit la intrare. Slujba abia începea. Un citeţ bătrîn, îndoit ca un cerc, cu un tenor surd şi indescifrabil citea ceasurile. Părintele Iacov, care slujea fără diacon, umbla prin biserică şi cădea. Dacă nu ar fi fost smerenia de care a fost pătruns Kunin de îndată ce a intrat în biserică sărăcăcioasă, la vederea părintelui Iacov el ar fi zîmbit. Pe preotul mititel era un veşmînt lung-prelung şi mototolit, dintr-o stofă galbenă roasă. Poala veşmîntului se tîra pe podea.
Biserica nu era plină. Kunin, uitîndu-se la enoriaşi, de la bun început a fost surprins de o stranie constatare: el vedea doar bătrîni şi copii… Dar unde este vîrsta creatoare? Unde este tinereţea şi bărbăţia? Însă după ce a stat puţin, uitîndu-se mai bine la feţele bătrîne, Kunin şi-a dat seama că i-a luat pe tineri drept bătrîni. Deşi el nu a dat prea mare importanţă acestei mici amăgiri optice.
Înăuntru biserica era la fel de veche şi de fumurie ca şi afara. Pe iconostas şi pe pereţii gri nu a rămas nici un loc neafumat şi ne scrijelit de timp. Ferestre erau multe, dar întreg coloritul interior părea gri şi de aceea în biserică domnea întunericul.
"Celor curaţi cu inima le este bine să se roage aici… – gîndea Kunin. – Precum în Roma la Sf. Petru te cucereşte măreţia, aşa aici te mişcă această smerenie şi simplitate".
Însă starea lui de rugăciune s-a împrăştiat ca fumul atunci cînd părintele Iacov a intrat în altar şi a început liturghia. Din pricina tinereţii, ajungînd preot chiar de pe banca seminarului, părintele Iacov încă nu a reuşit să-şi însuşească o manieră distinctă de slujire. În timp ce citea el parcă încerca să se hotărască pe ce voce să se oprească, pe un tenor înalt sau pe un băsuşor difuz; se închina stîngaci, păşea repede, porţile împărăteşti le deschidea smuncind… Bătrînul citeţ, fără îndoială bolnav şi surd, auzea prost vozglasurile lui, pricină pentru care se creau mici neînţelegeri. Nu reuşea Părintele Iacov să citească bine cele cuvenite, că citeţul de acum cîntă partea sa, sau părintele Iacov a terminat demult de citit, iar moşneagul îşi întinde urechea spre altar, ascultă şi tace, pînă cînd cineva îl trage de mînecă. Vocea bătrînului era surdă şi bolnăvicioasă, gîfîită, tremurătoare şi sîsîită… Pentru desăvîrşirea dizarmoniei citeţul era acompaniat de un băieţel al cărui cap abia dacă se vedea de după strană. Băieţelul cînta cu un discant înalt şi piţigăiat şi parcă făcea eforturi pentru a nu nimeri totul. Kunin a aşteptat puţin, a ascultat şi a ieşit afară să fumeze. El era de acum dezamăgit şi privea biserica fumurie cu un început de neplăcere.
– Se plîng de scăderea sentimentului religios în popor… – a oftat el. – Desigur! Ar fi trebuit să mai planteze astfel de popi!
După aceea Kunin a mai intrat de vreo trei ori în biserică, dar de fiecare dată era atras cu putere afară la aer curat. Aşteptînd pînă la sfîrşitul liturghiei, el s-a îndreptat către părintele Iacov. Pe dinafară casa preotului nu se deosebea cu nimic de cocioabele ţăranilor, atît că paiele pe acoperiş erau mai aranjate şi în ferestre se zăreau pierdeluţe. Părintele Iacov l-a dus pe Kunin într-o cameră mică şi luminoasă cu podea de lut şi cu pereţii lipiţi cu tapete ieftine. Necătînd la unele strădanii neizbutite spre lux, cum ar fi fotografiile în rame şi ceasul cu nişte foarfece legate de pendul, atmosfera impresiona prin sărăcia sa. Privind mobila ai fi putut crede că părintele Iacov a umblat prin curţi şi a adunat-o pe bucăţi: într-un loc i-au dat o masă rotundă pe trei picioare, iar în altul o taburetă, în al treilea un scaun cu speteaza puternic dată pe spate şi cu şezătoarea înfundată, iar în al cincilea s-au îndurat şi i-au dat ceva asemănător cu un divan cu speteaza plată şi şezătoarea în formă de gratii. Această arătare era colorată într-un roşu aprins şi mirosea puternic a vopsea. La început Kunin a vrut să se aşeze pe unul din scaune, dar după ce s-a gîndit, s-a aşezat pe taburetă.
– Sînteţi pentru prima dată în biserica noastră? – a întrebat părintele Iacov agăţîndu-şi pălăria într-un cui mare şi urît.
– Da, pentru prima dată. Iată ce, părinte… Mai înainte de a ne pune pe treabă, serviţi-mă cu un ceai, căci mi s-a uscat pînă şi sufletul.
Părintele Iacov a clipit din ochi, a cotcodăcit şi a dispărut după perete. S-a auzit şoşoteală…
"Cred că e cu preoteasa… – gîndi Kunin. – Sînt curios să văd cum arată preoteasa roşcatului ăstuia".
Puţin după aceea părintele Iacov a apărut de după perete roşu, asudat şi, făcînd eforturi să zîmbească, s-a aşezat în faţa lui Kunin pe marginea divanului.
– Acuş o să pună samovarul, – a zis el fără să privească spre oaspete.
"O, Doamne, ei încă nu au pus samovarul! – s-a îngrozit în sinea sa Kunin. – Acum fă bine şi rabdă!"
– Eu v-am adus – zise el – ciorna scrisorii pe care am scris-o către arhiereu. O să v-o citesc după ceai… Poate că o să aveţi ceva de adăugat…
– Bine.
S-a lăsat tăcere. Părintele Iacov s-a uitat speriat spre peretele despărţitor, şi-a aranjat părul şi şi-a tras mucii.
– Ce vreme frumoasă… – a zis el.
– Da. Apropo, ieri am citit o chestie interesantă… Conducerea din Volsk a hotărît să transfere toate şcolile sale în grija clerului. E ceva caracteristic.
Kunin s-a ridicat, a păşit pe podeaua de lut şi a început să-şi expună părerea.
– Asta nu e rău – zicea el –, doar dacă preoţimea s-ar afla la înălţimea vocaţiei sale şi şi-ar vedea lămurit scopurile pe care le are. Spre nefericirea mea, eu cunosc preoţi care după dezvoltarea lor şi calităţile morale nu sînt buni nici de scribi de armată, darămite de preoţi. Fiţi de acord, un învăţător prost va aduce şcolii mult mai puţin rău decît un preot prost.
Kunin l-a privit pe părintele Iacov. Acela stătea aplecat gîndindu-se încrîncenat la ceva şi, după toate aparenţele, nu-şi asculta oaspetele.
– Iaşa, vino încoa! – s-a auzit un glas de femeie de după perete.
Părintele Iacov s-a scuturat şi a plecat după perete. Iarăşi au început şuşotelile.
Pe Kunin a început să-l apese dorul după ceai.
"Nu, n-o să văd eu ceai aici! – gîndi el uitîndu-se la ceas. – Da, se pare că aici eu nu sînt un oaspete tocmai dorit. Stăpînul casei nu a binevoit să povestească măcar un cuvînt cu mine, doar stă şi clipeşte din ochi".
Kunin şi-a apucat pălăria, l-a aşteptat pe părintele Iacov şi şi-a luat rămas bun de la el.
"Am pierdut dimineaţa degeaba! – se mînia el pe drum. – Buturugă! Bîrnă! El e la fel de interesat de şcoală ca eu de zăpada din iarna trecută. Nu, nu fac eu borş cu el! N-o să ne iasă nimic împreună! Dacă întîi-stătătorul ar şti ce popă e aici nu s-ar fi grăbit să-şi bată capul de şcoală. Ar trebuie să se îngrijească mai întîi de un popă cum se cade, pe urmă de şcoală!"
Acum Kunin aproape că îl ura pe părintele Iacov. Acest om, jalnica şi caricaturala lui figură, în veşmîntul său lung şi mototolit, faţa lui de muiere, maniera de slujire, vieţuirea şi politeţea lui sfioasă, de cancelar jigneau acea neînsemnată bucăţică de religiozitate care se mai păstra în pieptul lui Kunin şi se încălzea în tihnă alături de mulţimea poveştilor zise de dădaca sa. Iar răceala şi nepăsarea cu care el a întîmpinat sincera şi arzătoarea dorinţă a lui Kunin de a participa la o treabă care îl privea direct nu a putut fi suportată de amorul propriu…
În seara aceleeaşi zile Kunin s-a plimbat îndelung dintr-o cameră în alta după care s-a aşezat hotărît la masă şi a scris o scrisoare arhiereului. După ce i-a cerut bani pentru şcoală şi binecuvîntarea, printre altele, cu fiască sinceritate, el şi-a expus părerea despre preotul din Sinikovo. "El este tînăr – a scris el – insuficient de instruit şi, se pare, îi place băutura şi, îndeobşte, nu satisface acele cerinţe care de veacuri s-au constituit la poporul rus în privinţa păstorilor săi". După ce a scris această scrisoare, Kunin a răsuflat uşurat şi s-a culcat cu conştiinţa că a făcut o faptă bună.
Luni dimineaţa, pe cînd el încă se tolănea în pat, i s-a raportat sosirea părintelui Iacov. El nu avea chef să se scoale şi de aceea a poruncit să-i spună că nu este acasă. Marţi el a plecat la o adunare şi, întorcîndu-se sîmbătă, a aflat de la slugă că în lipsa lui zilnic venea părintele Iacov.
"Se pare că i-au plăcut covrigii mei!" – gîndi Kunin…
Duminică, la lăsarea serii a venit părintele Iacov. De această dată nu doar poalele, ci şi pălăria îi era stropită de noroi. Ca şi la prima sa vizită, el era roşu şi transpirat. S-a aşezat, ca şi atunci, la marginea fotoliului. Kunin a hotărît să nu înceapă vorba despre şcoală, să nu arunce mărgăritare porcilor.
– Eu, Pavel Mihailovici, v-am adus lista cheltuielilor pentru şcoală… – a început părintele Iacov.
– Sînt recunoscător.
Însă după toate se vedea că părintele Iacov nu pentru listă a venit. Întreaga lui făptură exprima o puternică tulburare, dar în acelaşi timp pe faţa lui era înscrisă o puternică hotărîre, ca a unui om care a fost străluminat de o idee. El se rupea să spună ceva important şi de mare necesitate şi se silea acum să-şi învingă propria sfială.
"De ce tace? – se enerva Kunin. – S-a întins aici! Eu doar nu am timp de pierdut cu el!"
Pentru a atenua măcar puţin stînjeneala tăcerii sale şi pentru a ascunde lupta ce se dădea în interiorul său, preotul a început să zîmbească forţat, iar acest zîmbet prelung, chinuit scos prin sudoarea şi roşaţa feţii care nu se potrivea cu privirea ochilor lui gri-albăstrii l-a făcut pe Kunin să-şi întoarcă faţa. Lui i s-a făcut greaţă.
– Iertaţi-mă, părinte, eu trebuie să plec… – a zis el.
Părintele Iacov s-a scuturat ca un om somnoros pe care l-a ghiontit cineva şi, neîncetînd să zîmbească a început să-şi adune tulburat poalele rasei. Cu toată antipatia pentru acest om, lui Kunin i s-a făcut dintr-odată milă de el şi a vrut să înmoaie cumva asprimea sa.
– Părinte, vă rog, cu altă ocazie… – a zis el, – şi mai am o rugăminte la despărţire… Aici… eu am fost cuprins de inspiraţie şi am scris două predici… Le las la discreţia dumneavoastră… Dacă se potrivesc, citiţi-le.
– Bine… – a zis părintele Iacov acoperind cu palma predicile lui Kunin care stăteau pe masă. – Eu o să le iau…
Aşteptînd puţin, tulburat şi tot adunîndu-şi rasa, el dintr-odată a încetat să mai zîmbească forţat şi a ridicat capul cu hotărîre.
– Pavel Mihailovici – a zis el, încercînd probabil să vorbească tare şi clar.
– Ce porunciţi?
– Eu am auzit că aţi hotărît… să-l daţi afară pe scribul dumneavoastră şi… şi căutaţi acum unul nou.
– Da… Dumneavoastră îmi puteţi recomanda pe cineva?
– Eu, vedeţi… eu… N-aţi putea să-mi încredinţaţi această funcţie… mie?
– Dar oare dumneavoastră vă lăsaţi de preoţie? – s-a mirat Kunin.
– Nu, nu – a răspuns repede părintele Iacov, pălind şi, nu se ştie de ce, tremurînd cu tot corpul. – Doamne fereşte! Dar dacă vă îndoiţi, atunci nu e nevoie, nu e nevoie. Eu aş fi făcut asta printre trebi, cum ar veni… ca să-mi înmulţesc dividendele… Nu e nevoie, nu vă faceţi griji!
– Hm… dividendele… Dar eu plătesc scribului doar douăzeci de ruble pe lună!
– Doamne, dar eu şi pentru zece m-aş apuca! – a şoptit părintele Iacov căutînd în părţi. – Ajung şi zece! Dumneavoastră vă… vă miraţi şi toţi se miră. E zgîrcit popa, hapsîn, unde bagă banii? Eu însumi simt că sînt zgîrcit şi… mă necăjesc… mă osîndesc… mi-e ruşine să mă uit în ochii oamenilor… În faţa dumneavoastră eu, Pavel Mihailovici, vă spun din suflet… îl aduc pe Dumnezeul cel adevărat ca martor…
Părintele Iacov a schimbat duhul şi a continuat:
– V-am pregătit, dragule, o adevărată spovedanie… dar am uitat tot, nu-mi mai găsesc cuvintele. Eu primesc de la parohie cincizeci de ruble pe an şi toţi se miră… unde bag eu banii ăştia… Dar eu o să vă explic totul aşa cum este… Patruzeci de ruble pe an eu le dau pentru fratele meu Petru la şcoala duhovnicească. Acolo el are totul de-a gata, dar hîrtia şi peniţele sînt ale mele…
– Ah, cred, cred! La ce bun toate astea? – a fluturat din mînă Kunin simţind o groaznică apăsare de la această sinceritate a oaspetelui şi neştiind unde să se ascundă de strălucirea lăcrimoasă a ochilor lui.
– Pe urmă, eu încă nu am plătit tot consistoriului pentru locul meu. Pentru loc mi-au stabilit două sute de ruble ca eu să plătesc cîte zece în fiecare lună. Acum judecaţi, ce rămîne? Dar în afară de aceasta eu trebuie să-i dau şi părintelui Avraamie, în cel mai rău caz, măcar cîte trei ruble pe lună!
– Ce fel de părinte Avraamie?
– Părintele Avraamie care a fost pînă la mine preot în Sinikovo. El a fost lipsit de loc pentru o… slăbiciune, însă el şi pînă acum stă în Sinikovo! Unde să se ducă? Cine-l va hrăni? Chiar dacă e bătrîn, dar şi el are nevoie de un colţişor, de pîine şi de haine. Eu nu pot admite ca el, cu rangul său, să meargă să cerşeacă! Păcat voi avea! Păcatul meu! El… a intrat în datorii la toată lumea, dar e păcatul meu dacă nu voi plăti în locul lui.
Părintele Iacov a rupt-o din loc şi, privind nebuneşte în podea, a început să se plimbe din colţi în colţ.
– Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! – bolborosea el, ba ridicînd mîinile, ba coborîndu-le. – Mîntuieşte-ne, Doamne şi ne miluieşte! Şi de ce oare ai luat asupra ta o astfel de cinste, de vreme ce eşti slab în credinţă şi nu ai nici o putere? Nu este capăt deznădejdii mele! Mîntuieşte-mă, Împărăteasa Cerului.
– Liniştiţi-vă, părinte! – a zis Kunin.
– M-a răpus foamea, Pevel Mihailovici! – a continuat părintele Iacov. – Iertaţi-mă cu mărinimie, dar nu mai am nici o putere… Ştiu, dacă aş cere, dacă m-aş închina, oricine m-ar ajuta, dar… nu pot! Mi-e ruşine! Cum să cer de la ţărani? Dumneavoastră tot slujiţi aici şi vedeţi şi singur… Ce mînă se va întinde să ceară de la un cerşetor? Dar să cer de la cei mai bogaţi, de la boieri, nu pot! Mîndria! Mă ruşinez!
Părintele Iacov a dat din mînă şi a început să-şi scarpine nervos capul cu amîndouă mîinile.
– Mi-e ruşine! Dumnezeule, cît de ruşine îmi este! Nu pot, mîndrul de mine, să las ca oamenii să vadă sărăcia mea! Atunci cînd m-aţi vizitat, de fapt nu aveam ceai, Pavel Mihailovici. N-aveam nici o firimitură, dar mîndria nu m-a lăsat să recunosc înaintea dumneavoastră! Mă ruşinez de hainele mele, de aceste petece… de veşmintele mele, de foame… Dar oare e potrivită mîndria pentru un preot?
Părintele Iacov s-a oprit în mijlocul cabinetului şi, de parcă nu ar fi observat prezenţa lui Kunin, a început să vorbească cu sine însuşi.
– Să zicem că eu aş răbda şi foamea, şi ruşinea, dar eu, Doamne, am şi o preoteasă! Eu am luat-o dintr-o familie bună! Ea are mînuţele albe şi e delicată, s-a obişnuit cu ceaiuri şi chifle albe şi cearşafuri… Ea la părinţi ei cînta la pian… E tînără, nu are nici douăzeci de ani… Cred că doreşte şi ea să se îmbrace şi să cocheteze şi să meargă pe ospeţe… Dar cu mine ea e… mai rea decît o bucătăreasă oarecare, mi-e ruşine să o scot în stradă. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Atîta mîngîiere mai are şi ea dacă îi aduc din ospeţie un merişor sau un covrigel…
Părintele Iacov iarăşi a început să-şi scarpine capul cu amîndouă mîinile.
– Şi reiese că între noi doi nu e dragoste, ci milă… Nu pot să o privesc fără compătimire! Ce se petrece, Doamne, în lume. Se petrec astfel de lucruri că dacă le-ai scrie la ziar oamenii nu le-ar crede… Şi cînd vor avea toate acestea un capăt!
– Ajunge, părinte! – aproape că a strigat Kunin, speriindu-se de tonul său. – De ce să privim viaţa atît de sumbru?
– Iertaţi-mă din suflet, Pavel Mihailovici… – a bolborosit părintele Iacov ca un om beat. – Iartaţi-mă, toate acestea sînt… deşertăciune şi nu trebuie să le acordaţi importanţă… Atît că eu mă învinuiesc pe mine şi mă voi învinui… Mă voi învinui!
Părintele Iacov s-a uitat în părţi şi a început să şoptească:
– S-a întîmplat ca într-o dimineaţă devreme să merg eu din Sinikovo spre Lucikovo; mă uit, iar pe malul rîului stă o femeie şi face ceva… Mă apropii mai bine şi nu-mi vine să cred ochilor… Grozăvie! Nevasta doctorului Ivan Sergheievici stă şi spală rufele… Doctoriţa, cea care a absolvit institutul! Aşadar, ca oamenii să nu o vadă, s-a gîndit să se scoale mai devreme şi să meargă o verstă de la sat… Invincibila mîndrie! Cum m-a văzut că m-am apropiat şi i-am văzut sărăcia, a roşit toată… Eu m-am pierdut, m-am speriat, am fugit spre ea şi am vrut să o ajut, dar ea ascundea de mine rufele, se temea ca eu să nu-i văd cămăşile ei rupte…
– Toate acestea sînt cumva neverosimile… – a zis Kunin aşezîndu-se şi privind aproape cu groază la faţa palidă a părintelui Iacov.
– Anume neverosimile! Niciodată, Pavel Mihailovici, nu s-a mai pomenit aşa ceva, ca doctoriţele să spele rufele la rîu! Nici într-o ţară nu există aşa ceva! Eu, ca păstor şi părinte duhovnicesc, ar trebuie să nu-i îngădui una ca asta, dar ce pot face eu? Ce? Eu însumi cer să fiu tratat pe gratis de soţul ei! Aţi apreciat corect cînd aţi zis că toate acestea sînt neverosimile! Nu poţi crede ochilor! În timpul liturghiei, ştiţi, scoţi capul din altar şi cînd îţi vezi publicul, pe înfometatul Avraamie şi preoteasa şi cînd îţi aduci aminte de doctoriţă, cum i s-au învineţit mîinile de la apa rece, atunci, mă credeţi, uiţi de tine şi stai, ca un prost, fără simţire pînă cînd nu te strigă paraclisierul… Groaznic!
Părintele Iacov a început iarăşi să se plimbe.
– Doamne Iisuse! – a fluturat el cu mîinile. – Toţi sfinţii! Nici să slujesc nu pot… Dumneavoastră îmi vorbiţi de şcoală, iar eu, ca o statuie, nu înţeleg nimic şi gîndul îmi este numai la mîncare… Chiar şi în faţa sfintei mese… De fapt, ce m-a apucat? – şi-a revenit părintele Iacov. Dumneavoastră trebuie să plecaţi. Iartaţi-mă, eu doar aşa… scuzaţi-mă…
Kunin a strîns în tăcere mîna părintelui Iacov, l-a petrecut pînă la uşă şi, revenind în cabinetul său, s-a dus lîngă geam. El a văzut cum părintele Iacov a ieşit din casă, şi-a îndesat pe cap pălăria sa imensă şi putredă şi, plecîndu-şi capul în tăcere, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sinceritatea sa, a pornit pe drum.
"Nu văd calul lui", – gîndi Kunin.
Kunin se temea să admită că preotul toate aceste zile a venit la el pe jos: pînă la Sinikovo erau vreo şase-şapte verste, iar noroiul pe drum era de nestrăbătut. În continuare Kunin a văzut cum vizitiul Andrei şi băieţelul Paramon, sărind peste băltoace şi stropindu-l pe părintele Iacov cu noroi, au alergat la el după binecuvîntare. Părintele Iacov şi-a scos pălăria şi l-a binecuvîntat lin pe Andrei, apoi l-a binecuvîntat şi l-a mîngîiat pe cap pe băieţel.
Kunin şi-a trecut mîna pe la ochi şi lui i s-a părut că de la aceasta mîna lui s-a umezit. El s-a îndepărtat de la geam şi a scrutat cu privirea tulbure camera în care el încă mai auzea vocea înnăbuşită şi sfioasă… El a privit pe masă… Din fericire, în grabă părintele Iacov a uitat să ia predicile lui… Kunin a sărit spre ele, le-a rupt în bucăţi şi le-a aruncat scîrbit sub masă.
– Şi eu n-am ştiut! – a oftat el, căzînd pe divan. – Eu, care mai bine de un an slujesc aici ca membru indispensabil, judecător de onoare al norodului, membru al comitetului de învăţămînt! Păpuşă oarbă, filfizon! Grăbeşte-te în ajutorul lor! Grăbeşte-te!
El se frămînta chinuitor, îşi apăsa tîmplele şi îşi încorda mintea.
– Pe data de 20 voi primi leafa de 200 de ruble… Sub un pretext nobil îi voi strecura şi lui şi doctorului… Pe el îl voi chema să facă un tedeum, iar pentru doctor mă voi îmbolnăvi fictiv… În acest fel nu le voi leza demnitatea. Şi lui Avraamie îi voi ajuta…
El îşi număra banii pe degete şi se temea să recunoască cum că aceste două sute de ruble abia dacă îi vor ajunge să-şi plătească administratorul, sluga şi mujicul care îi aduce carne… Fără să vrea şi-a amintit trecutul apropiat în care el a risipit fără socoteală averea părintească, cînd, fiind încă un papă-lapte de douăzeci de ani el dăruia prostituatelor evantaie scumpe, plătea vizitiului Cosma cîte zece ruble pe zi, dăruia din slavă deşartă cadouri actriţelor. Ah, ce bine i-ar fi prins acum toate acele ruble aruncate, de trei, de zece!
"Părintele Avraamie mănîncă de trei ruble pe lună, – gîndea Kunin. – Pentru o rublă preoteasa poate să-şi coase o cămaşă, iar doctoriţa să plătească o spălătoreasă. Dar eu o să le ajut! Neapărat o să le ajut!"
Atunci Kunin şi-a amintit de plîngerea pe care a scris-o către arhiereu şi el s-a chircit de parcă l-ar fi lovit un frig abătut din senin. Această amintire a umplut tot sufletul lui de o ruşine apăsătoare în faţa lui însuşi şi în faţa nevăzutei dreptăţi…
Aşa a început şi s-a desăvîrşit rîvna sinceră spre o lucrare folositoare a unui om bineintenţionat, dar peste măsură de sătul şi lipsit de discernămînt.

1886

NOTE:

1. În România apelativul "stăpîne" cu care se adresează diaconul preotului a fost înlocuit cu "părinte". El însă s-a păstrat în Grecia, Rusia şi alte biserici ortodoxe.
2. Ceasurile fac parte din cele şapte laude ce se citesc în biserica ortodoxă. Un ceas este alcătuit din trei psalmi aleşi, tropare şi două rugăciuni. S-au păstrat ceasurile 1, 3, 6, 9. În unele obşti monahale din Siria se citeau douăsprezece ceasuri, adică în fiecare oră a zilei. Citirea unui ceas durează cam zece minute. În bisericile de mir din România, de obicei, ceasurile nu se citesc.
3. Cădirea bisericii revine diaconului. Prin faptul că părintele Iacov slujea fără diacon se sugerează sărăcia lui, adică nu avea bani să întreţină un diacon şi făcea toată treaba singur.
4. Ruşii sînt foarte sensibili la slujirea preotului. Ei acordă o importanţă deosebită "dansului liturgic", adică ritmului în care trebuie să se mişte preotul. Amănuntele surprinse de Cehov ar fi putut trece neobservate în România, unde au o atitudine mai "balcanică" faţă de acest aspect.
5. Iaşa – diminutiv pentru Iacov.

Din cartea Povestiri ortodoxe de Anton Cehov, Editura Cathisma

Fie mie după cuvântul tău...- Lidia Popiţa Stoicescu

La hirotonia întru preot, candidatul rosteşte un jurământ, al cărui conţinut îşi află sorgintea în prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel, scrisă către ucenicul său iubit – Timotei.

Printre condiţionările preluate şi impuse până astăzi de rânduiala Bisericii creştine unui viitor sacerdot, se află şi unele ca acestea: „... să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei..., blând, nesfadnic, neagonisitor de câştig urât, neiubitor de argint... Bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 2-4).

Jurământul este rostit în Biserică, în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului care, prin „punerea mâinilor” şi invocarea Duhului Sfânt, sfinţeşte pe cel ce va deveni slujitor şi săvârşitor al Tainelor Bisericii, precum şi în faţa comunităţii de credincioşi prezenţi, în acea zi, la Sfânta Liturghie. Între aceştia, se află, de regulă, şi familia candidatului, părinţii, fraţii şi, evident, soţia. Şi pentru ea, ziua hirotoniei aduce o schimbare: nu va fi doar soţie, ci va fi preoteasă.

Ceea ce nu este cuprins în textul jurământului rostit se referă la îndatoririle şi calităţile cerute şi impuse soţiilor de slujitori ai Sfintelor Altare: „Femeile acestora, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11).

Putem spune că avem de-a face cu o „schiţă” trasată în liniile esenţiale a ceea ce se cuvine să fie o familie creştină, dar, mai ales, în cazul de faţă, o familie de preot.

Se pune, de la început, problema unei relaţii bărbat – femeie, clădită pe temelia unei vieţi curate, în cadrul căreia latura trupească este controlată, dirijată şi păstrată în conformitate absolută cu normele moralei creştine.

N-ar fi exclusă, poate, obiecţia unei „privări” de libertate interioară, intervenind un control din afară asupra celui mai intim for al personalităţii umane. Dar lucrurile pot să pară astfel numai în cazul în care principiile moralei creştine, şi chiar ale moralei în general, sunt negate de instaurarea unui comportament total străin bunului simţ, bunei cuviinţe.

Dacă viitorului preot îi sunt rezervate prilejuri şi perioade speciale şi specifice pentru a se documenta şi pregăti să-şi asume această sublimă misiune – în seminar, în facultatea de teologie – soţia de preot (preoteasa) este, de cele mai multe ori, implicată în acest traseu de viaţă, am spune, fără un „preaviz” asupra condiţiilor la care este obligată să se adapteze.

Şi în acest caz, ca în oricare altul, cuplul se constituie, în mod firesc, după afinităţi sentimentale şi chiar fizice. Nici nu trebuie să fie altfel, întrucât este vorba de aceeaşi eternă şi inepuizabilă poveste: „un băiat iubea o fată...” Dar... este, totuşi, un „dar”!

Întemeierea familiei de către doi tineri, când băiatul este în perspectivă să devină preot, presupune unele criterii mai riguroase.

Dacă viitorul preot – conştient fiind de chemarea lui! – se decide să fie cel care trebuie în această postură; dacă ştim şi vedem că misiunea aceasta devine din ce în ce mai grea în vremurile noastre; dacă propovăduirea cuvântului Evangheliei trebuie, mai mult ca oricând, făcută de pe „acoperişul caselor” , cu glas mare, chiar dacă vacarmul lumii cuprinse de alienare morală şi spirituală o bruiază, este cu atât mai important să reflectăm la situaţia celuilalt „pol” al familiei preotului – preoteasa!

Mai poate fi lăsată întemeierea unei familii de preot doar în voia legilor fireşti şi statornicite de veacuri, după care se constituie orice familie?

Ar putea exista voci care să clameze oportunitatea celibatului clerului.

Pentru a le combate, voi invoca pe Sfântul Ioan Gură de Aur care – afirmând cu fermitate opţiunea sa pentru feciorie, ca formulă optimă pentru viaţa duhovnicească – conchidea totuşi: „Fecioria este un lucru atât de mare şi are nevoie de atâta osteneală, încât Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri..., n-a stabilit la rang de lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-L ascultă, spunând: «Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă» (Matei 19, 12). Căci mare este povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei virtuţi e foarte prăpăstios” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Editura Deisis, Sibiu, 2003).

Sfântul Părinte invocă, la rândul său, exemplele unor mari oameni virtuoşi din Vechiul Testament, care şi-au împlinit misiunea sacră încredinţată de Dumnezeu faţă de poporul ales, dar pentru care femeia – tovarăşă de viaţă – a fost cel mai eficient suport în clipele de omeneşti clătinări ale sufletului. Una dintre aceste paradigme a fost chiar Moise! „... capul proorocilor, adevăratul prieten al lui Dumnezeu..., acest bărbat atât de mare şi atât de deosebit a poruncit mării şi noianul ei s-a deschis, a despicat piatra, a prefăcut aerul, a preschimbat în sânge apa Nilului, ...a transformat întreaga creaţie,... dar spre luptele acestea [pentru atingerea virtuţii fecioriei, n.n.] nici a putut măcar să privească, ci a avut nevoie de căsătorie şi de relaţia cu o femeie şi de siguranţa ce vine de aici, şi n-a îndrăznit să se avânte pe oceanul fecioriei, temându-se de valurile de acolo.”

În această paradigmă se află prefigurate – sau esenţializate – două dintre binecuvântările, dar şi încercările la care Dumnezeu îi supune pe cei aleşi ai Săi: a fi prietenul şi plinitorul poruncilor Lui şi a fi capabil de cea mai mare jertfă.

Oare, slujitorului de astăzi al Bisericii nu i se cere şi lui – în alţi termeni – acelaşi lucru?

Am spus că cel chemat să devină preot are avantajul trecerii prin şcolile teologice specifice, care-l pregătesc pentru această misiune.

Nu ştiu cât li se vorbeşte acestor tineri despre jertfa de sine, despre abnegaţie, despre disponibilitatea de a suferi, de a înfrunta batjocură şi hulă din partea unei societăţi în derivă morală şi spirituală.

Dar îmi amintesc o întâlnire cu o clasă de seminarişti în prag de absolvire, dintre care – câţiva – mi-au pus, în termeni diferiţi, aceeaşi întrebare: „Cum să ne alegem preoteasa? Ce să facem ca să nu constatăm, o dată căsătoriţi, că am greşit alegerea şi, astfel, să ne simţim condamnaţi pe viaţă la nefericire?”

Desigur, câteva criterii mi-au venit atunci în minte, mereu valabile – în principiu – dar, poate, astăzi, mai puţin realiste. Am subliniat, de pildă, ideea cunoaşterii familiei din care provine „alesa inimii”. Este foarte important, esnţial!, să fie o familie creştină, credincioasă, evlavioasă, fără probleme provocate de vicii. O familie de oameni cu frică de Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu la El acasă, adică la biserică, şi care, la ei acasă, se roagă. Evident, fata să fie şi ea crescută în acel spirit şi să fie, cu adevărat, o bună creştină. Am primit, îndată, o replică: „Da, dar ştiu eu un caz în care, cutare şi-a luat de soţie o fată pe care o vedea mergând duminică de duminică la biserică, în lunile lui de vacanţă, iar acum, el e preot, dar ea nu mai calcă pragul bisericii...!”

N-am avut contraargument atunci, dar acum, această întâmplare, şi altele, vin în sprijinul unei idei pe care mă voi strădui să o supun meditaţiei prin această smerită încercare pe o temă atât de complicată şi complexă.

Le-am spus acelor tineri – şi altora, în alte împrejurări – că, după părerea mea, relaţia unui tânăr candidat la preoţie cu o fată, în vederea căsătoriei, ar trebui să reconsidere cu discernământ îndătinatele (şi, din păcate, astăzi, prea modernele!) mijloace de cunoaştere reciprocă, prin care trec, de altfel, toţi tinerii, de când există „un băiat şi o fată” care se iubesc. Eliminând tot ce compromite ideea de puritate morală, candidatul la preoţie trebuie să aibă în vedere ceva în plus şi foarte important: cunoaşterea de către tânără a ceea ce înseamnă misiunea de preot.

Marile probleme cred că se nasc – atunci când apar – din faptul că ea nu ştie exact ce va fi soţul ei, că nu-i acelaşi lucru cu a fi medic (deşi, şi aici e vorba de multă dăruire şi renunţare la sine!), profesor, inginer etc., sau, Doamne fereşte! (sunt şi cazuri de acest fel!), ea nici nu ştie ce înseamnă a fi creştin!

Or, le spuneam acelor copii: primul vostru „enoriaş„ pe care trebuie să-l catehizaţi, să-l familiarizaţi mai îndeaproape cu Adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cu principiile şi dogmele credinţei noastre ortodoxe, este viitoarea voastră preoteasă.

Nu vă jenaţi să-i citiţi – pe-o bancă-n parc, nu la discotecă! – ce spun Sfinţii Părinţi despre Preoţie, ce spune Sfântul Apostol Pavel despre cum trebuie îndeplinită slujirea întru Hristos a oamenilor.

Spuneţi-i, citiţi-i cele ce spune acest mare Apostol despre cum şi-a făcut el însuşi datoria ca propovăduitor al lui Hristos, dar mai întâi, spuneţi-i, dacă nu ştie, că a fost cel mai înverşunat prigonitor al creştinilor şi că, după ce a auzit glas din cer, strigând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, a orbit, şi apoi a văzut iarăşi, dar cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi, astfel, Saul a devenit marele Pavel.

Oferiţi-i fetei care vă e dragă şi cu care vreţi să porniţi la drum pe cărarea sublimă, dar grea, a preoţiei, aceste câteva rânduri:

„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” .

„Căci deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” ;

„În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” ;

„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi, ci şi să pătimiţi pentru El” .

Şi iată, câteva gânduri şi îndemnuri pe care marele Apostol al neamurilor le trimite ucenicului său cel mai apropiat, Timotei, dar care au o profundă rezonanţă în timpurile noastre:

„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte, cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga ta răbdare şi învăţătură!

Căci – atenţie!!! – va veni vremea când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci, – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi şi învăţături după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr...

Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”

N-am ajuns, oare, aceste vremuri? Nu trăim chiar vremea aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel?

*

Pentru cele care vor fi alese să dea „siguranţă”, linişte, echilibru şi putere bărbatului cu care s-au însoţit şi care a devenit preot, există, din fericire, nu „tratate” despre preotese, nu culegeri de texte şi recomandări, cât mai ales, un exemplu unic şi deplin de ascultare, smerenie şi asumare conştientă, hotărâtă a celor ce Dumnezeu a voit. Acest model sublim este Maica Domnului!

„Fie mie după cuvântul tău!”, i-a spus îngerului Gavriil, care îi aducea o veste menită să înfricoşeze. Să înfricoşeze, în primul rând prin măreţia ei, prin aceea că era mesajul Celui Preaînalt către o smerită Fecioară, care-şi petrecuse 12 ani în templu, de la vârsta de 3 ani. Dar o va fi înfricoşat vestea şi dintr-o motivaţie pur omenească: A „naşte fiu” fără „să ştiu de bărbat” a cutremurat-o pe Fecioara Maria, gândindu-se, omeneşte, la inevitabila repudiere de către logodnicul ei şi la oprobiul public care, la acea vreme, se manifesta cumplit de violent, poate chiar prin lapidare. La explicaţia îngerului, însă, că „Sfântul Duh Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”, Maria a răspuns din adâncul unei credinţe în Dumnezeu, Căruia Îi slujise până atunci, cu toată fiinţa şi curăţia ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Va contraria, probabil, această alăturare, invocarea acestui răspuns al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în contextul unei meditaţii pe tema rolului şi responsabilităţii preotesei, astăzi, în misiunea şi lucrarea preotului. Ei bine, ea se referă la ideea de smerenie şi supunere, la puterea de asumare a ceva care poate să sperie.

Este ideea renunţării la voia proprie, dacă aceasta contrastează cu ceea ce se aşteaptă de la tine ca soţie de preot.

La Sfânta Taină a Cununiei se spune: „bărbatul să fie cap femeii şi femeia să se teamă de bărbat”.

O concesie făcută înţelegerii greşite, pur cotidiene şi omeneşti, îi îndeamnă, uneori, pe sacerdoţii care oficiază Taina Cununiei să evite a spune „femeia să se teamă de bărbat”, înlocuind-o, să zicem, cu să-l respecte pe bărbat. Desigur, este implicat, oricum, respectul, dar nuanţa nu este aceeaşi. Teama, aici, nu are o conotaţie care trimite la ideea de violenţă de orice fel, ci – paradoxal, am spune – ea se referă la iubire! Teama de a nu greşi, de a nu supăra prin a nu împlini voia celui iubit nu presupune, implicit, drept consecinţă, ideea de pedeapsă, de răzbunare: „Iubeşte pe femeia ta, precum Hristos a iubit Biserica; bărbatul să fie cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii”. De aici, ideea acelui „fiat” al Maicii Domnului, a supunerii totale voii lui Dumnezeu. Or, dacă preotul, ca slujitor sfinţit al Bisericii, îşi asumă copleşitoarea, dar sublima misiune, care îi cere multă jertfă şi uitare de sine, în folosul celor păstoriţi, evident că, pentru preoteasa lui, obligaţiile nu vor fi mult mai uşor de îndeplinit, pentru că, pe lângă tot ceea ce defineşte rolul de soţie şi mamă al unei femei – în general, dar cu atât mai mult al unei bune creştine – condiţia de preoteasă conţine, chiar în termenul ca atare, ceva – şi nu puţin! – chiar din atributele Preoţiei. Slujirii soţiei de preot în aria, în universul căminului, i se adaugă o slujire în afara acestuia, în mijlocul comunităţii de credincioşi, al căror părinte duhovnicesc este soţul ei.

Pentru a înţelege aşa lucrurile, tânăra soţie de preot trebuie să fi înţeles, la timp şi temeinic, misiunea preotului. Altfel, lucrurile se petrec în discordanţă totală cu acest deziderat şi, vai!, alunecările sunt din ce în ce mai frecvente şi mai profunde. „Condamnarea la nefericire” de care vorbea acel tânăr seminarist este un fapt cât se poate de real. Iar nefericirea nu cuprinde doar familia preotului – e destul şi aceasta! – dar ea se va răsfrânge şi asupra enoriaşilor, smintindu-i de la încrederea în cel trimis să-i păstorească, să-i facă mai buni, să-i pună mereu în legătură cu Dumnezeu, să-i conducă pe calea spre mântuire.

Cât de mult şi adânc cutremură acest cuvânt: mântuire! Ei, credincioşii, ştiu că au primit în mijlocul lor un om sfinţit. Nu un sfânt, dar sfinţit prin Taina Hirotoniei. În consecinţă, ei îl cinstesc cu evlavia lor. Binecuvântarea lui din uşa Sfântului Altar îi linişteşte, îi face să plece acasă, după Sfânta Liturghie, întăriţi, capabili să ia în piept greutăţile vieţii, să meargă mai departe.

Preotul este cel care îi scufundă – ca prunci – în apele curăţitoare şi înnoitoare ale Botezului, primindu-i apoi în braţele sale, care, atunci – şi mereu – sunt, de fapt, braţele lui Hristos şi ale Bisericii. Îi uneşte cu Hristos, îi încredinţează lui Hristos, îi îmbracă în Hristos! Nu sunt doar formule liturgice, sacramentale. Sunt realităţi, care, invizibile pentru ochii omeneşti, înfricoşează. Dar bucură imens atunci când sunt înţelese şi văzute cu ochii credinţei.

Mâinile preotului ating Sfintele, săvârşind, în fiecare Sfântă Liturghie, Jertfa nesângeroasă, dar Jertfă!, a Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.

Mâinile preotului şi binecuvântarea lui ne absolvă – prin harul care-i este dat de Însuşi Hristos Domnul, prin Apostolii Săi, şi apoi, prin mâinile ierarhului, ca urmaş al acestora – de păcatele mărturisite, dar şi îndestul plânse.

Mâinile preotului cuprind, ca-ntr-o cupă de floare, Sfântul Potir, în care nu mai este doar pâine şi vin, ci El, Hristos, întreg, cu cinstitul Său Trup şi scumpul Său Sânge. Şi ni-L duc la buze, ni-L oferă întreg, să ne străbată fiinţa, să Se răspândească în noi, să ne sfinţească şi pe noi.

Acestea toate le fac mâinile preotului! De aceea, le sărutăm – ar trebui s-o facem! Nu sunt mâinile unui ins oarecare. Acolo, în biserică – şi oriunde – mâinile preotului sunt mâinile prin care ne atinge Hristos.

Ori, dacă poporul dreptcredincios sărută cu evlavie aceste mâini, de ce n-ar face acelaşi lucru şi copiii preotului şi preoteasa? Pentru ei nu sunt sfinţite şi sfinţitoare aceste mâini?

Dacă preotului i se cere, prin cuvântul Apostolului, care spune: „în petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” , ce vor să însemne cele cerute soţiilor de diaconi şi preoţi de acelaşi Sfânt Apostol Pavel: „...să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” ?

Nimic altceva decât nişte prelungiri ale calităţilor şi darurilor cu care este binecuvântat preotul sau, dacă vrem, primele exemple concrete, pentru lume, ale rodirii misionare în ogorul Domnului.

Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji ca, prin aspectul lor exterior, prin îmbrăcăminte, prin atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu distoneze cu buna cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu vin hainele tale, nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul. El trebuie să fie văzut şi auzit de Domnul şi de tot cerul coborât pe pământ, care este Biserica. Şi mai vin celelalte virtuţi: cumpătarea, neclevetirea, cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea creştinească. Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină, dar, cu atât mai mult, o preoteasă. Tânără sau vârstnică, ea este pentru enoriaşii soţului ei „maica preoteasă”, pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este „părintele”.

Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei alături de preot, este comportamentul întregii sale familii, dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că preotul trebuie să fie „bun chivernisitor” în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună cuviinţa.

Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri. Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi în biserică, răsfăţaţi şi fără bună cuviinţă! Pentru aceştia, tata este „şeful” în cadrul comunităţii şi, deci, ei sunt „fiii şefului”; ca atare, li se cuvine totul şi nu sunt datori cu nimic! Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!), ei trec înaintea tuturor la miruit, ei intră şi ies mereu din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere locul unor persoane vârstnice... Nevinovaţi sunt, însă, aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai ales, mama! În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor, situaţia e aceeaşi, responsabilitatea revine părinţilor şi, mai cu seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile se amplifică, pretenţiile devin mai mari, pentru că aici intervine ideea exemplarităţii.

Revenim, aşadar, la modelul Maicii Domnului, care, prin acel sublim „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!...”, s-a oferit pe sine, pentru a doua oară, total şi pentru totdeauna, lui Dumnezeu. Prima oară a fost oferită, în pruncie, de către Sfinţii săi Părinţi Ioachim şi Ana.

Aşadar, căsătorindu-se cu un viitor preot, un sfinţit slujitor al lui Dumnezeu, orice tânără este pusă în situaţia de a se oferi pe sine Celui pe care Îl va sluji soţul ei. Nu va fi fecioară, dar va fi neprihănită ca soţie. Nu va fi roabă a soţului, ci a Aceluiaşi Dumnezeu pe Care el Îl slujeşte. Nu va asculta doar cuvântul omenesc al soţului ei, ci, prin acesta, va asculta şi va împlini cuvântul lui Hristos.

În fiecare cununie a doi tineri, în care mirele va fi preot, se repetă, iar şi iar, Buna Vestire, pentru că asupra celor doi coboară duhul sfânt, sfinţindu-i. Cu fiecare rostire a sacerdotului care îndeamnă pe bărbat să iubească pe femeia sa precum Hristos a iubit Biserica, ia fiinţă, în chiar acele clipe, o biserică – familia creştină, prin extensie, şi cea a preotului, în cazul concret.

Paul Evdokimov, definind Taina Cununiei, spune: „Ceea ce este binecuvântat în Taină este acel element intim şi ascuns – iubirea – care constituie materia tainei şi care primeşte darul duhului Sfânt. Taina Nunţii este Cincizecime conjugală.”

Prin asumarea misiunii sacerdotale de către preot, acesta s-a afierosit pe sine lui Hristos, Marele Arhiereu, iar, în consecinţă directă, soţia acestuia, preoteasa, ar fi normal să se considere şi ea afierosită Aceluiaşi Stăpân şi Dumnezeu.

Dacă preotul este, prin definiţie, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, preoteasa va putea fi – dacă înţelege aşa lucrurile?! – o propovăduitoare a aceluiaşi Cuvânt, prin însăşi purtarea ei.

Sfântul Apostol Petru atestă darul femeii de a câştiga pentru credinţă nu prin cuvinte, ci „văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială”. Condiţia este însă, ca „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”

Cuvântul, însă, fără faptă, nu are acoperire. Ori, misiunea preotului este aceea de a înfăptui ceva anume în sânul comunităţii păstoriţilor săi. Acest ceva este, pe de o parte, concretul chivernisirii şi orânduirii vieţii duhovniceşti, liturgice, a obştii de credincioşi, înscrierea acesteia în ritmul trăirii etapelor unui an liturgic, cu evenimente de sinaxar, cu parcurgerea momentelor relatate de Sfintele Evanghelii din viaţa şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos în cei trei ani de petrecere şi propovăduire între oameni. Acest aspect al activităţii preotului se face văzut prin zidirea, la propriu, a lăcaşului de cult (sau doar restaurarea şi împodobirea lui), prin organizarea activităţilor filantropice, de ajutorare a celor aflaţi în necazuri şi lipsuri de tot felul.

Dar, este şi o zidire în interior, nevăzută dar care se răsfrânge asupra unui lucru mult mai important al existenţei omului: relaţia lui cu Dumnezeu şi pregătirea pentru dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice.

Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu se preface în faptă, şi încă în faptă izbăvitoare, dacă este ascultat şi urmat.

Şi aici ne putem îngădui, cred, să trimitem la modelul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în momentul relatat de referatul evanghelic al nunţii din Cana Galileii. Şi anume, la cuvintele Maicii Domnului către nuntaşii care aşteptau de la Domnul Iisus Hristos o minune, pentru a rezolva, de fapt, o problemă mult prea omenească şi minoră, judecând faptul în concretul lui absolut. Înţelegând exact, din cuvintele Mântuitorului: „Ce este ţie şi Mie, femeie? N-a sosit încă timpul Meu”, că se cuvine a aştepta Timpul Său, în care să se dezvăluie oamenilor puterea dumnezeiască a Fiului Omului, Fecioara Maria le-a spus: „Faceţi tot ce vă va porunci El!” Cineva spunea că aceasta este prima propovăduire, de către un om, a lui Hristos, între oameni, prima predică şi chemare la ascultarea de El.

Preotul are principala îndatorire de a face cunoscute credincioşilor, enoriaşilor, Cuvântul şi Învăţătura lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul. Prin el, Hristos vorbeşte fiecărui om în parte şi omenirii întregi. Dacă, în unele cazuri – regretabile – preotul nu şi face ceea ce spune prin el Hristos, sau dacă faptele lui nu grăiesc îndestul, sau chiar – din nefericire! – sunt, dimpotrivă, neconforme cu cuvintele Cuvântului; sau dacă, în alternativa posibilă, în care faptele preotului sunt pe deplin expresia învăţăturii propovăduite, dar turma nu înţelege să-i urmeze întrutotul, cine altcineva, dacă nu cei din imediata apropiere a lui – familia, părinţii şi, mai ales, soţia – sunt în măsură ca, prin exemplul propriu să-l ajute în demersul său ziditor?

„Faceţi tot ce vă va porunci El!”, a spus maica Domnului. Faceţi, împliniţi – să îndeplinim împreună! – ceea ce părintele ne spune din uşa Sfântului Altar! Aceasta va putea spune ea, preoteasa, fiind cea dintâi care înfăptuieşte cât mai mult.

Dacă fiecare tânără preoteasă – şi mai vârstnică – ar privi, la fiecare Sfântă Liturghie, cum se deschid mereu cele două uşi împărăteşti din faţa Sfintei Mese şi pe care erminiile au statornicit să fie zugrăvită icoana Bunei Vestiri, şi ar realiza, cu evlavie, că preotul, care intră şi iese prin aceste uşi, spre a binecuvânta şi a se ruga, este soţul ei, s-ar fi înfiora! I s-ar umple de bucurie şi lumină sufletul la gândul că ea însăşi a răspuns, sub Taina Cununiei, soţului ei şi, prin el, odată cu el, lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!...” Opţiunea ei, acceptarea ei a fost tocmai aceea de a sluji, împreună cu soţul ei, aceleiaşi sublime misiuni încredinţate de Dumnezeu.

Nu întâmplător, mai sus citatul Paul Evdokimov închină aproape un imn femeii, apreciate pentru structura ei sufletească înclinată spre duhovnicie, spre rugăciune, spre fiorul mistic...; „...bărbatul – spune el – este legat ontic (în fiinţa lui duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite «altar» şi reprezintă rugăciunea, imagine a sufletului în adoraţie, fiinţa umană devenită rugăciune” (P. Evdochimov, „Femeia şi mântuirea lumii”).

Şi iată „coroana cu punct” care încheie “imnul”: „Genialitatea proprie femininului se află în religios. Vălul, simbol al tainei, ascunde «smerita cale» a roabelor lui Dumnezeu; jertfite prin «fiat-ul» lor, ele sunt «surâsul lui Dumnezeu» care izbăveşte lumea.”

*

Implicată, aşadar, prin cuvânt şi faptă, în această grea şi inegalabilă – ca măreţie – misiune încredinţată oamenilor de Însuşi Mântuitorul, întrucât „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti... Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri...”( Sf. Ioan Gură de Aur – Tratat despre preoţie), preoteasa va sluji în casa ei ca într-un templu, va fi „preoteasa” căminului său, dar şi „maica preoteasă” pentru femeile din parohie, care pot apela la ajutorul, sfatul şi mângâierea ei. Oricât de tânără este preoteasa – ca fiinţă umană, înzestrată cu suflet şi simţire – ea poate mângâia şi afla cuvânt de folos surorilor ei de orice vârstă, dacă ea însăşi este un model credibil de femeie creştină.

Prin susţinerea morală, prin dragostea caldă, curată, statornică oferită soţului ei, preoteasa îşi va câştiga dreptul de împreună-lucrătoare cu preotul în ogorul Domnului. Iar când vor fi trecuţi dincolo, în Împărăţie, se va învrednici să susţină, cu soţul său, ctitoria ridicată împreună aici, pe pământ, aşa cum soţiile voievozilor se află zugrăvite alături de soţii lor – în tablourile votive – când aceştia închină lui Hristos sau Maicii Domnului biserica ridicată de ei.

Că va fi chiar o nouă zidire, un lăcaş de închinare, sau numai biserica cea vie, zidită, lucrată şi înfrumuseţată, din sufletele păstoriţilor, lucrarea preotului se va răsfrânge şi asupra ei, a preotesei, dacă aceasta îi va fi stat cu adevărat alături.

*

Sfaturi? Nu sunt sfaturi aceste rânduri şi gânduri. Ele sunt doar rugăminţi către cele care se vor încumeta să fie, cu adevărat, preotese, în vremuri tulburi, când Biserica are nevoie, mai mult ca oricând, de slujitori vrednici, puternici prin credinţă şi capabili a rosti „de pe acoperişurile caselor” Evanghelia.

Vor fi grele îndatoririle, dacă sunt exterioare sufletului. Dar dacă ele vor avea ca suport iubirea şi credinţa, clătinările vor fi slabe şi redresările imediate.

Important, esenţial, este modelul şi conştientizarea lui ca atare.

„Iacob din Sarug (sec. V-VI), în tratatul lui, Despre vălul lui Moise «La vie spirituelle», 1953, întreabă: «Ce mire în afară de Domnul nostru a murit vreodată pentru mireasa lui [Biserica, n.n.] şi ce mireasă şi-a ales vreodată ca mire un pironit pe cruce?... Bărbatul şi femeia au prilejuit figura acestei taine în care nu erau decât umbră şi chip. Prin numele bărbat şi femeie, Moise (în cuvântul lui despre facerea omului) a exprimat această mare taină şi a ascuns-o sub văl. Apostolul i-a dezvăluit lumina pe întreg pământul şi cuvântul lui Moise s-a limpezit: din doi, ei au devenit unul»...”

Astfel cred că ar trebui înţeleasă constituirea unei familii creştine şi, în general şi a unei familii de preot, în care mirele se jertfeşte pentru Biserică, iar mireasa e conştientă şi îşi asumă mereu pironirea pe crucea slujirii, „cu timp şi fără timp” a mirelui ei.