PF Daniel: Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la Cercul Pastoral dedicat familiei preotului, organizat de Protopopiatul III Capitală la Palatul Patriarhiei, joi, 24 februarie 2011:

În Patriarhia Română anul 2011 este dedicat familiei creştine prin proclamarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate.

Reliefând importanţa familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele două realităţi ale existenţei umane în Hristos Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” - a unirii bărbatului cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu - „mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înţeleasă şi cultivată legătura sfântă care există între taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune. De aceea, familia a fost numită, pe drept cuvânt, Biserica de acasă - Ecclesia domestica - (Cf. Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19).

Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut, prin lucrarea Duhului Sfânt, „la plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de Iisus, fiul Mariei, şi a crescut într-o familie tradiţională, ne arată de ce termenii de bază din Biserică precum: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică spirituală sunt preluaţi din vocabularul prin care desemnăm membrii familiei conjugale. Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii ca familie duhovnicească a iubirii frăţeşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc, în Care primim înfierea prin lucrarea Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.

Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).

În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a Bisericii mai intensă şi mai vastă, susţinută în mod deosebit de preoţii de mir, îndrumători spirituali ai familiilor creştine din parohiile încredinţate lor spre păstorire.

În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activităţile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ. Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puţin aluat, care dospeşte toată frământătura” (Galateni 5, 9).

Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral misionar este o contra mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunităţii spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.

Pe de altă parte, ne bucurăm și exprimăm recunoștința noastră pentru lucrarea misionară a preoteselor care lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o contribuţie la apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei creştine astăzi.

Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură spirituală deosebită şi reflectă grija sau preocuparea soţiei preotului privind activitatea acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, deşi lucrează în mod discret, totuşi soţia preotului ajută foarte mult în pastoraţie. Iar când familia preotului nu-l ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adevereşte cuvântul Mântuitorului: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este şi acela ca slujitorul Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2), „bun chivernisitor al casei lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 4), căci „dacă nu ştie să şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5). Iar „soţiile lor (ale slujitorilor Bisericii – n.n.) să fie şi ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11 12).

În ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru neglijenţă.

O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca model duhovnicesc şi factor de cultură şi civilizaţie. În acest sens, unii credincioşi judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale propriilor lor familii.

Prin urmare, este necesară întărirea instituţiei familiei preotului ortodox precum şi diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, prin respectarea cu stricteţe a prevederilor canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a responsabiliza, consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii sale familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial de lumină şi speranţă pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.

Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei în general, considerăm că trebuie să valorificăm resursele de îndreptare şi ieşire din criză, pentru a trăi cu speranţă.

Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate fi depăşită cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului - icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranţei creştine.

Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea.

Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii familiei conjugale. Minunea din Cana Galileii ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar al lui Dumnezeu sau binecuvântare de la El, care aduce armonie şi bucurie în familie şi în societate, nu un „drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist, producând multă nefericire altora prin lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să organizăm ajutorarea familiilor aflate în nevoi şi să le încurajăm.

În concluzie, îndemnul nostru părintesc este acesta: să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între viaţa familiei creştine şi viaţa Bisericii, între educaţia copiilor şi demnitatea persoanei umane, creată după chipul Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei pământeşti: biologic, juridic, psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede. Şi anume, familia are vocaţia de a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în lume, pentru a dobândi viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii şi binele umanităţii.


† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

www.basilica.ro

"Implicarea preotesei în viaţa de parohie"

M-am bucurat să aud că astăzi are loc o conferinţă cu această temă. Sperăm să ajungă şi la noi date despre ce s-a discutat.
Dacă îi cunoaşteţi cumva pe cei/cele care prezintă referatele azi, poate reuşiţi să ne transmiteţi conţinutul lor. Mulţumim!

Psa Natalia

[editare ulterioară] :

• Cerc pastoral dedicat familiei preotului la Palatul Patriarhiei : Implicarea preotesei în viaţa parohiei

“Ce-o vrea Dumnezeu, preoteasa mea. Sunt ei copiii noştri? Oricând doreşte, poate să ni-i ia.”

„Doamna M.H. este fiica unui preot paroh la o biserică în suburbiile Atenei şi al doilea din cei patru copii pe care acesta îi are. Învăţătoare de profesie, la vârsta de 27 de ani, fiind proaspăt căsătorită şi însărcinată, a trăit o mare suferinţă dar şi o mare minune săvârşită de Sfântul Partenie.
Doamna M., încă înainte să rămână gravidă, a simţit ceva, ca un nerv care zvâcnea la gât şi, căutând, a descoperit o mică tumoare, cât o migdală. Pe dată s-au dus la doctor, la o cunoştinţă a lor, doctor cunoscut la Centrul Medical din Atena. Aceasta i-a îndrumat spre un medic oncolog, care le-a spus că nu este nimic. Dar o dată cu sarcina, micul ganglion a început să crească. M. a constatat acest lucru în a treia lună de sarcină. La cinci luni, întrucât continua să crească şi pentru că doctorii îl găseau diferit la palpare, au recomandat să se facă o biopsie. A avut loc biopsia şi peste trei zile au primit rezultatele: tumoare malignă. Mica tumoare de la început, ce părea inofensivă, s-a transformat, în termeni medicali, în boala Hadgkin’s.

În zilele acelea se căsătorea fiul mai mare al familiei, preot şi el în Patmos. Mama şi fiica au ţinut secret faţă de toţi rezultatele! Nu au vrut să le strice bucuria căsătoriei, la care luau parte şi ele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. S-au distrat laolaltă cu toţi şi, după ce s-a terminat nunta, au trecut pe la toate locurile de închinăciune din Patmos, unde a crescut preoteasa, şi s-au rugat fierbinte la sfinţi şi la Maica Domnului să le miluiască. La sfârşit s-au întors în Atena pentru a urca marea Golgotă.
Au făcut o vizită directorului secţiei de hematologie de la Spitalul Popular, împreună cu soţul ei, care abia atunci a aflat noutăţile ce l-au cutremurat. Doctorul a văzut biopsia şi i-a consolat spunându-le că este vorba de o formă uşoară de cancer, vindecabilă. Le-a vorbit şi despre şansele de 95% de viaţă şi, după ce s-a înţeles cu ginecologul lui M., au recomandat să se facă avort şi să înceapă chimioterapia, întrucât hormonii din timpul sarcinii contribuie la extinderea mai rapidă a tumorii maligne în organismul femeii.

Se aflau într-o mare dilemă; mare însă a fost şi credinţa acestei familii binecuvântate. Părinţii ei au declarat un nu categoric doctorilor, un nu categoric au spus şi cei doi soţi. Au lăsat totul în mâinile lui Dumnezeu. Tatăl ei, preotul, a spus: «Ce-o vrea Dumnezeu, preoteasa mea. Sunt ei copiii noştri? Oricând doreşte, poate să ni-i ia. Şi ce-o să câştigăm dacă cu propriile noastre mâini o să ne ucidem nepoţelul în efortul nostru de a salva fata? Nu, o să lăsăm totul în seama lui Dumnezeu». Aşa hotărâră cu toţii: «În voia Domnului… Dacă Dumnezeu vrea, să ni-i dăruiască pe amândoi copiii noştri, dacă nu, să ni-i ia pe amândoi!».

M. a fost supravegheată în continuare de medici, care exprimau mari temeri din cauza sarcinii şi insistau cel puţin să scoată copilul îndată ce se vor fi împlinit şapte luni. Mama ei, însă, preoteasa, a sfătuit-o că nici aceasta nu trebuia să se întâmple, pentru că era spre binele copilului să se nască la soroc.
Mare a fost credinţa lui M., mare şi încrederea ei în Dumnezeu, de aceea a acceptat şi a declarat medicilor că va aştepta până ce va intra în luna a noua. Credinţa şi încrederea în Dumnezeu erau mari, mare însă şi emoţia pe care o trăia întreaga familie.

Bucuria venirii pe lume a unui copil se amesteca cu tristeţe şi teamă, cu marea tristeţe şi cu marea spaimă a morţii. Însă Marele nostru Dumnezeu e mai mare decât toate. Dumnezeul nostru Cel plin de iubire a avut multă grijă şi, mai înainte de a îngădui ca această povară să devină grea şi de neridicat, a făcut-o uşoară. Cum s-a întâmplat aceasta? L-a trimis pe Sfântul Partenie să şadă alături de ei, alături de preoteasă. Pe când M. se afla încă la începutul sarcinii, mama ei a văzut în somn un vis plin de viaţă. Se afla, spunea ea, la fundaţia Lyrios, pe care o ştia, întrucât acolo slujea adesea soţul ei, servind nevoile mănăstirii. Aşadar, acolo avea loc o mare sărbătoare în «satul de copii», la casa copiilor uneia dintre maicile surori. La masa care s-a pus, preoteasa s-a nimerit să şadă în capul mesei, între doi călugări necunoscuţi pentru ea. Stătea cu mare atenţie şi reţinută de nedumerire şi respect. La un moment dat s-a întors spre stânga şi a întrebat: «Părinte, cu tot respectul ce vi-l port, cine sunteţi, de unde sunteţi?». Călugărul i-a răspuns în puţine cuvinte, cu autoritate în glas, dar nu răstit, arătând cu mâna stângă spre bisericuţa Sfântului Partenie: «Uite aici, sus». Preoteasa nu a înţeles atunci visul, nici nu i-a dat importanţă. L-a considerat ca pe un vis obişnuit.

Însă lucrurile s-au schimbat peste câteva zile, când de la Lyrios i-au cerut părintelui M. să slujească la Sfântul Partenie, deoarece preotul care trebuia să vină la slujbă, în cele din urmă, nu a mai putut.
Deci, preoteasa lui s-a dus acolo sus pentru prima dată. Trebuie aici să menţionăm că preoteasa ştia de numele Sfântului Partenie, ştia că bisericuţa care domina la Fundaţie aparţine Sfântului, dar niciodată nu a urcat acolo sus şi niciodată nu a văzut vreo icoană de-a lui.
Aşadar, când a intrat în bisericuţă şi a văzut prima icoană a lui în pronaos, de îndată aceasta i-a amintit ceva, însă după ce a înaintat şi a văzut icoana cea mare la altar, atunci pe dată s-a tulburat, şi-a amintit, a simţit frică şi s-a simţit nevrednică, a îngenuncheat în faţa ei lăcrimând. Şi toate acestea pentru că chipul sfântului din icoană era chipul călugărului pe care l-a văzut în visul ei. S-a emoţionat tare mult şi totodată nu a priceput de ce să-i apară ei, nevrednicei, cum se numea ea pe sine însăşi, un sfânt viu. Oare ce să vrea de la ea?

De atunci, acest chip se afla în faţa ochilor ei în fiecare zi şi teama pe care a simţit-o în prima clipă s-a cuibărit în sufletul ei. De aceea, de îndată ce a aflat de boala tinerei sale fiice, degrabă l-a chemat într-ajutor pe Sfântul Partenie, după ce l-a văzut viu în faţa ei şi după ce a aflat şi despre harul lui deosebit pe care-l are de a vindeca cancerul. Toată familia se ruga la el şi-l implora să-i miluiască, să fie milostiv cu două fiinţe deodată, cu tânăra mamă şi cu copilul ei care încă se afla în pântecele ei. Cum să nu se înduioşeze prea viul şi milostivul Sfânt Partenie?
Au început degrabă slujbele, Sfintele Liturghii şi Paraclise în cinstea Sfântului Partenie, preotul tată şi fratele lui M., preot şi el, dar şi întreaga familie. La timpul potrivit, în ciuda temerilor doctorilor, s-a născut o fetiţă plină de sănătate, drăgălaşă şi binecuvântată.

Îl preaslăviră cu toţii pe Dumnezeu, că nu au cedat în faţa doctorilor să omoare această creatură drăgălaşă a Lui. Bucuria era însă din nou amestecată cu tristeţe. M. a născut, dar a început pentru ea marea Golgotă. Lehuza a început imediat şedinţele de chimioterapie, în loc să şadă lângă pruncul ei, să se bucure de el, să-l ţină în braţe, să-l hrănească, să aibă grijă de el. Aşa a alergat timp de doi ani la Spitalul Popular la tratament, cu credinţă, dar şi cu emoţie în suflet; se va învrednici să-şi crească copilul pe care cu sacrificiul propriei sale vieţi l-a adus pe lume? Era sigură de acum că sfântul o ajutase până în clipa aceea, aşa încât spera că şi de acum încolo nu o va abandona. De altfel, directorul secţiei de hematologie, mare medic şi cunoscut la Spitalul Popular, îi dăduse 95% şanse de viaţă. Când s-au împlinit însă doi ani, a oprit chimioterapia, pentru că situaţia devenea tot mai dificilă. În loc ca sănătatea ei să se amelioreze, s-a înrăutăţit mult, iar cancerul s-a extins.
Doctorul a chemat-o pe ea şi pe mama ei, pentru că aceasta avea curajul cel mai mare în familie, şi aceasta alerga într-una împreună cu copilul ei peste tot. Le-a chemat deci şi le-a comunicat vestea cea proastă. Le-a spus că nu pot să-i mai ofere nimic ca medicaţie. Evoluţia sănătăţii lui M. luase o altă întorsătură. Acum îi dădeau şanse de viaţă numai 5%. Cei 95% deveniseră numai 5%.
M. s-a simţit pierdută, a fost lovită adânc de modul rece şi dur cu care a întâmpinat-o medicul şi l-a întrebat: «Şi ce se va întâmpla acum?». Răspunsul lui a dezamăgit-o: «Nimic nu mai poţi să faci decât să aştepţi fatalitatea…».

Ce clipă dură şi neomenească! Ieşiră afară din cabinet cu răsuflarea întretăiată, cu paşi greoi şi cu inima la fel de grea. Mama ei găsi din nou putere şi îi spuse: «Nu te descuraja, M. a mea. Lasă-l să vorbească. Hai, să mergem la Sănătatea». Şi se întrebă ea: «Cine mă lumina şi mă îndruma în fiecare clipă grea nu numai să găsesc curajul să mă port cu calm, dar să fac şi alegeri bune? Eu nu am fost niciodată la Sănătatea, ceva însă am auzit cândva vorbindu-se».
Acolo o luă în primire echipa de la serviciul hematologic al domnului P., cerând numai diagnosticul de la Spitalul Popular, pe care l-a primit cu dificultate. A făcut analizele şi a văzut că măduva oaselor încă nu fusese atinsă, şi imediat a început procesul atât de dificil şi periculos al autotransplantului. Nu cunoşteau deloc termenul acesta medical, dar (de parcă-l cunoşteau) au înţeles că era şi acesta o mare cruce de sus.

Preoteasa, mama lui M., a comentat în legătură cu aceasta: «Eu, fata mea, care le-am trăit pe toate acestea de-aproape, doresc din adâncul sufletului meu ca niciodată, nu mamă de om de pe pământ, dar nici mamă de vreo vietate să nu se afle în locul meu şi să-şi vadă copilul aşa cum mi l-am văzut eu pe al meu». Şi a spus acestea o mamă puternică, o mamă care a găsit curajul să intre în salonul de terapie intensivă şi să-şi zărească copilul într-o stare de nedescris, şi nu numai să-l vadă aşa, dar şi să-i dea curaj, să-i vorbească surâzând, să o întărească, ca ea, plină de credinţă, să reziste. O aşa putere i-a dat sfântul mamei, încât a putut să stea alături de fiica sa şi în orele operaţiei duble, bineînţeles cu un permis special. Rugăciunea ei continuă a făcut atât de puternică prezenţa ei, încât doctorii au dorit-o lângă ei, pentru că, precum au fost de acord cu toţii, le-a dat putere să reziste şi ei şi să facă ceea ce trebuia.

Într-o primă fază, autotransplantul a durat 17 zile întregi, în timpul cărora a avut loc întâi micşorarea numărului globulelor albe, care a ajuns la numai 30. În continuare a avut loc colectarea noilor globule albe pe care le producea organismul lui M. Un proces care putea să o ducă la moarte (şi nu numai). Aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, apărarea organismului ei slăbi întru totul, încât M. ajunse o fiinţă demnă de plâns.
Într-o sală plină de aparate, plină ea însăşi de tuburi, s-a umplut de răni peste tot şi nu putea să mănânce. Şi-a pierdut părul de la chimioterapie şi îşi pierdea într-una cunoştinţa. Iar mama ei, alături de ea, se lupta să o ţină în viaţă, dându-i curaj, dându-i să mănânce puţină zeamă dintr-o mâncare simplă, rugându-se mereu la Maica Domnului şi la Sfântul Partenie. Şi însăşi M. a luptat să rămână în viaţă, pentru că ea însăşi avea mare credinţă şi încredere în Dumnezeu şi în Sfântul Partenie, pe care îl chema mereu într-ajutor. Îl chema şi în clipele de mare suferinţă, când îşi pierdea cunoştinţa. Mama o auzea şoptind cuvinte de rugăciune pe care ea însăşi acum nu şi le mai aminteşte deloc. «Dumnezeul meu, eu ştiu, Dumnezeule, ai să mă ajuţi…»

Aşadar, cu această puternică credinţă, împletită cu rugăciune şi cu marea încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Sfântul Partenie, pe care-l simţeau lângă ele, trecură la a doua fază periculoasă a autotransplantului, după o pauză de 10 zile. Pe parcursul ei a avut loc reaşezarea noilor globule albe care se păstraseră la temperatura de -170ºC.
Acolo şi-a văzut mama pe copilul ei cum iarăşi a păşit cu un picior în groapă. La un moment dat al reaşezării globulelor, pulsul a ajuns la 30 de bătăi, doctorii erau adânc îngrijoraţi, se priveau unul pe altul cu priviri rapide, dezamăgite. Nu a rezistat M., de-acum i se apropia sfârşitul. Mama ei, cu rugăciunea în suflet, cu rugăciunea pe buze, a ieşit discret afară. A vrut să nu mai vadă nimic, să-i lase singuri în clipa aceea pe doctori. Peste puţin ieşi unul din medicii cei mulţi şi îi spuse: «Vino înăuntru, hai să vezi… Pulsul i-a revenit la limitele normale…».

Luă sfârşit întreaga procedură chirurgicală. M. ieşi la liman cu credinţa şi convingerea că Sfântul Partenie a făcut o minune. Însă aceasta nu a ştiut-o numai familia, au înţeles-o şi doctorii, care au declarat clar că M. a scăpat cu viaţă, din câte s-au întâmplat, numai prin intervenţie dumnezeiască, printr-o minune. De aceea însă nu erau siguri că va fi salvată pe deplin; aşteptau o recădere şi, cu emoţia zugrăvită pe chipurile lor, o vedeau pe M. şi-i făceau la fiecare trei luni radiografie. De îndată însă ce se uitau la ea, se schimbau la faţă, se umpleau de bucurie, o îmbrăţişau pe M. şi o trimiteau acasă, la copilul ei.

Au trecut de atunci doi ani. Acum rareori mai stabilesc întâlniri cu ea pentru radiografie şi analize. Ultima dată, medicul ei curant de la Sănătatea i-a declarat: «Du-te, M., şi să nu te mai întorci. De-acum s-au terminat toate. Orice altceva ţi se poate întâmpla, numai asta nu!». Nu, nu o să mai păţească nimic. Sunt siguri toţi de aceasta, acum că au trecut aproape trei ani şi M. s-a întors la munca ei şi la copilaşul ei. A păşit cu un picior în mormânt şi a ieşit din nou afară. A ieşit la lumină şi Îl slăveşte pe Dumnezeu şi pe Sfântul Partenie, care a săvârşit marea lui minune de două ori; a salvat două vieţi deodată. Acesta a devenit ocrotitorul lor” [13; 96-105].

Întâmplarea aceasta nu are nevoie de comentarii. Iată o mamă care a preferat să moară decât să ucidă pruncul pe care îl purta în pântece. Iată o mamă care a iubit mai mult decât orice voia lui Dumnezeu.
Exemplul ei este zguduitor. Durere, durere şi iar durere… Cei mai mulţi ar fi cedat la o asemenea încercare. Şi totuşi, ea a rezistat până la capăt.

Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi