Gânduri în Joia Mare

Am auzit zilele acestea din nou cuvintele Evangheliilor:

După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.

(Ioan 13, 12-17)

Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.

(Luca 9, 35)

Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.

(Luca 22, 25-27)

Şi m-am dus cu gândul la cutremurătoarea poezie a lui Costache Ioanid:

Ştergarul

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!


Cât de real! De multe ori refuzăm şi noi ştergarul, părându-ni-se că trebuie ca alţii să ne slujească nouă, chiar şi în lucrurile cele mai simple: avem cel mai adesea pretenţia ca ceilalţi să ne salute mai întâi, să ne respecte, să ne vorbească frumos, să ne dea prioritate în diferite situaţii etc. etc…
Cât de departe suntem atunci de cuvintele Domnului: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“!

Preoteasa Natalia

Împreună lucrători cu Dumnezeu

„nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem.”

(I Corinteni 3, 7-9)

M-am regăsit mereu în aceste cuvinte şi cred că este un lucru pe care trebuie să îl avem mereu în minte în slujirea noastră: nu noi facem ceva bun, ci Dumnezeu lucrează prin noi.
Am trecut de-a lungul slujirii în parohie prin situaţii în care mi-am spus: Dacă noi vom face lucrurile aşa cum trebuie, şi oamenii se vor schimba! Nu este deloc aşa. În schimbarea unui om există 2 factori esenţiali: lucrarea lui Dumnezeu şi libertatea omului. Poţi să faci lucrurile „perfect”, ca să zic aşa, dacă Dumnezeu nu „face să crească”, cum zice Sfântul Apostol Pavel, sau dacă omul nu vrea să primească, nu rodeşte nimic.
Astfel, pentru a avea o slujire cu folos, trebuie să rămânem mereu „conectaţi” la Cel care „face să crească”. Doar El deschide inima omului, îi dă întâmplări în viaţă care îl pot sensibiliza sau lumina, îi poate lua vălul de pe ochi. Fără El noi nu putem face nimic, degeaba semănăm, degeaba udăm, degeaba ne ostenim. Dacă însă Îl punem pe El înainte, în tot ceea ce facem, se întâmplă minuni, iese apă din piatră seacă. Lucrarea este grea, însă dacă ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu, pentru ca El să fie Cel care lucrează prin noi, le facem pe toate cu bucurie şi nădejde.

Preoteasa Natalia

Exigenţele apostoliei

Citind aseară din Scriptură, am ajuns la un fragment marcat în ediţia mea de Noul Testament din facultate ca vorbind despre „exigenţele apostoliei”. Aşa ni l-a indicat, la vremea respectivă, Părintele profesor Vasile Mihoc. Am ajuns astfel la gândul de a crea o rubrică numită Sf. Scriptură despre slujire.
Pentru început, despre exigenţele slujirii:

Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!
Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. (I Cor. 4, 9-14).

În interviul publicat aici, Părintele Matei ne oferă câteva explicaţii în ce priveşte cuvintele „ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor”:
„Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. […]
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.“

Natalia