Se afișează postările cu eticheta calităţi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta calităţi. Afișați toate postările

marți, 17 ianuarie 2023

Pr. Ioan Bădiliță: Ce a însemnat preoteasa în viața mea

„Acum o lună sau două, Alina, soția mea, m-a întrebat de ce nu scriu ceva despre preoteasă. I-am răspuns că au scris alții atât de frumos, mai ales Juliana, soția părintelui Schmemann, încât nu prea mai ai ce să adaugi. Cu toate acestea, dac-ar fi să aștern câteva gânduri umile despre ce a însemnat preoteasa în viața mea, aș începe cu un cuvânt din evanghelie: „Te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8:19).

În 2009, am dat examenul de capacitate preoțească, pe care l-am luat, cu mila Domnului, primul. Puteam să aleg, așadar, orice parohie voiam. Pusesem ochii pe un cătun pitoresc, aflat undeva după Târgu Frumos, dar în momentul repartizării nu mai era disponibil, din motive administrative. Astfel încât, am ales Satu-Nou – Fântânele, un sat extrem de sărac, foarte departe de Iași, fără casă parohială, fără acte de proprietate, și o biserică în construcție. M-am uitat în ochii Alinei și am întrebat-o. „Ce facem?” Deși nu i-am făgăduit vreodată că viața cu mine va fi roz, și că vom trăi boierește într-o parohie, mi-a zis: „Mergem acolo unde crezi tu că e bine”. După ce am fost hirotonit diacon, ne-am dus amândoi să vedem mai bine satul. Ne cumpărasem o mașină, pentru că nu aveam altă metodă de acces, cu excepția a două sau trei autobuze pe zi, pline la refuz. După zece kilometri de mers pe un drum absolut impracticabil, ne-am privit în ochi cu un strop de amar și am înțeles că vom investi mulți bani în reparația mașinii. Am pregătit terenul pentru ziua instalării, iar la întoarcere l-am luat cu noi pe polițistul din comună, care s-a mirat de curajul nostru, întrucât, după spusele lui, în Satu-Nou are foarte multe dosare penale. M-am uitat la Alina prin oglinda retrovizoare, să-i văd reacția. Însă era senină. Aproape că i-am citit gândul pe chip: „Te voi urma oriunde vei merge”. Nu voi înșira acum toate experiențele noastre în cei opt ani de slujire la Fântânele. Voi mai scrie, probabil, o carte. Dar ceea ce am reușit să construim împreună acolo, va rămâne pe veșnicie în inima noastră. Îmi amintesc că au existat săptămâni întergi când nu aveam bani decât pentru pâine și cartofi. Nici la nunta vărului meu nu ne-am dus, fiindcă nu aveam cu ce. Și acum cred că e supărat pe mine. În ciuda tuturor lipsurilor, eram foarte fericiți. Ne bucuram de orice lucru mărunt, de fiecare dimineață. Ne bucuram de via din fața casei, de soba care ne ținea cald la spate, de fântâna cu apă proaspătă, de oamenii frumoși pe care i-am adunat în jurul nostru, de tanti Anica – sfânta noastră vecină –, de numărul mare de copii care veneau să ne colinde, dându-le aproape toți banii făcuți cu ajunul Crăciunului. Nicioată nu mi-a spus că regretă. Niciodată nu mi-a reproșat că nu am luat o parohie mai bună. Niciodată nu s-a plâns că e prea departe, că am rămas cu mașina blocați în zăpadă pe când era în burtică cu Dimitrie, că e glod, că fac la liturghie doar 20 de lei, că nu are și ea o haină mai scumpă. Niciodată. Iar această dragoste necondiționată a Alinei pentru mine m-a determinat să slujesc mereu cu emoție și cu dragoste înflăcărată, fapt care a stârnit atât admirația enoriașilor, cât și dorința lor de a veni mai des la biserică, de a ne cunoaște și de a ne sprijini să ridicăm biserica și casa parohială. De aceea cred că deviza noastră a fost mereu: ai căzut de șapte ori, te ridici de opt.
Cineva a spus că în spatele unui preot bun stă o preoteasă destoinică.
Iar eu spun: Nu! Niciodată în spate. Ci alături. Piept lângă piept, inimă lângă inimă, obraz lângă obraz. Îmbrățișare totală. Asumare. Fără regrete.
„Te voi urma oriunde vei merge”.”

marți, 6 aprilie 2021

Un decalog al preotesei

 

La o întâlnire din 2013 a doamnelor preotese cu Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, s-a conturat, în urma discuţiilor, un Decalog al preotesei. Într-un curs pentru preotese organizat de Centrul de studii Dumitru Stăniloae de la Paris, părintele Răzvan Ionescu a numit cele 10 sintagme ca fiind niște FERICIRI.

 

DECALOGUL preotesei

  1. Să fii preoteasă: slujitoare a lui Dumnezeu, a parohiei si a familiei;
  2. Să oferi întotdeauna bucurie părintelui şi soţului tău, ca el să aibă de unde oferi bucurie enoriaşilor lui.
  3. Sa-ţi împlineşti darul maternităţii: prin naştere de prunci şi prin grija faţă de copiii din parohie;
  4. Să ai legătură nedezlegată cu Domnul prin rugăciune şi, mai ales, în timpul lucrului;
  5. Să fii, de fapt, ceea ce eşti, fiind părtaşă la rugăciunea soţului tău;
  6. Sa fii gazdă bună pentru toţi cei care-ţi intră în casă;
  7. Să-ţi daruiască Dumnezeu dragoste de rânduiala postului, în toate faţetele lui;
  8. Bucură-te, împreună cu părintele şi copiii tăi, de: masă, patul neîntinat, de revărsatul râului de munte, de răsăritul soarelui deasupra mării;
  9. Străduieste-te în toată vremea şi în tot locul să descoperi bucuria de a fi preoteasă, soţia părintelui, prima creştină din parohie, maica slujitoare a enoriaşilor;
  10. Nu uita că anii trec şi zilele se duc: nu uita de mântuirea ta, singurul lucru esenţial pentru viaţa de preoteasă.

via Misiunea preotesei

luni, 23 martie 2020

Adela Alexe - preoteasa care îi pictează pe serafimii cei cu multe aripi

Astăzi am descoperit, la recomandarea părintelui Dorin Picioruș, lucrările pictate ale doamnei preotese Adela Alexe. M-au impresionat în mod plăcut, mai ales că maniera de a picta este apropiată de școala greacă de pictură și, prin extensie, de viziunea iconografică autentică bizantină.

Postez câteva dintre lucrările care mi-au plăcut. Dar, dacă vreți să vă bucurați ochii și mintea cu altele, puteți să o faceți accesând pagina personală de fb a doamnei preotese.







luni, 14 ianuarie 2019

Cătălina Dănilă Buzățelu - preoteasa poet

Postez mai jos un mesaj de suflet pentru cele dintre voi care vreți să citiți pagini pline de gingășie, scrise de un suflet nobil de preoteasă, doamna preoteasă Cătălina Dănilă Buzățelu:


Dragi prieteni,
Vă anunț cu bucurie că a apărut mult așteptatul volum de poezii "Muguri de lumină", lucrare finalizată cu ajutorul unui om extraordinar de talentat, doamna Luca Ana. Sunt poeziile scrise în ultimii 5 ani, un volum în care am picurat tot ce-am avut mai bun în suflet.
De asemenea, voi face o bucurie și acelora care așteaptă de ani de zile să citească primul meu roman publicat, "Lacrima sufletului", cu stocul epuizat de mai bine de 7 ani.
A avut parte de a treia ediție și mult îndrăgitul roman "Mi-e dor de Tine, Doamne" vândut până acum în peste 4000 de exemplare și cu stocul epuizat de aproximativ 2 ani.
Prețul fiecărui volum în parte este de 25 de lei, iar un pachet cu toate cele trei cărți va fi 70 de lei. Pentru comenzi, aștept mesaj în privat. Doresc să vă spun și că tirajul este foarte mic, drept pentru care voi onora comenzile în ordinea sosirii lor.
Le mulțumesc tuturor acelora care m-au încurajat și m-au ajutat la îndeplinirea acestui vis. Mulțumesc, dragul meu soț, mulțumesc părinte Marius Buzatelu!
SurSa: pagina fb

Mai postez o poezie minunată despre un copil minunat.
Minune - Cătălina Dănilă Buzățelu
Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.

Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.

Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.

Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.

Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!



duminică, 13 ianuarie 2019

"Poate  vi se va părea curios de ce acest articol despre preoteasă. Însă, îl găsesc binevenit, mai întâi pentru că se vorbeşte prea puţin despre preoteasă şi rolul ei major în parohie, fiind oarecum eclipsată de prezenţa și autoritatea soţului preot. Apoi, cred că este foarte important ca tinerele fete (sau măcar fecioarele din parohiile noastre ortodoxe) să aibă un motiv în plus să se păstreze curate şi să se pregătească pentru viaţă şi mai ales pentru a fi viitoare preotese, cu un rol decisiv în viaţa parohiei ortodoxe şi a societăţii în general.
Nu în ultimul rând, articolul vrea să încurajeze prezenţa delicată a preotesei în parohie, să sprijine tinerele soţii de preot care sunt oarecum descumpănite (sunt tot mai multe divorţuri în rândurile preoţilor) trecând imediat într-o viaţă cu răspunderi majore, cărora simt că nu le fac faţă (uneori şi din vina soţilor care nu le-au pregătit pentru aşa ceva şi mai ales care uită să le sprijine). Aici aş invita la reflecţie pe versetul Sfântului Apostol Pavel care subliniază: "Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei 3, 4-5).
Cred că nu întâmplător insistă apostolul pe întâietatea familiei, întrucât aici, în familie, se duce adevărata luptă, aici se pun bunele temelii ale slujirii totale, sincere şi fără menajamente diplomatice şi abia apoi se transmit în rândurile enoriaşilor. Din familia preotului transpare totul în parohie, după cum se spune la noi: "Casa preotului are pereţi de sticlă". Deci,  acest articol se doreşte a fi o laudă firavă şi o mulţumire pentru "maicile noastre preotese", prezențe atât de delicate în bisericile noastre, cărăra le sărutăm dreapta discret!" (prof. dr. Gheorghe Butuc)
Cu deosebită bucurie voi încerca să arunc câteva raze de lumină în ceea ce priveşte chipul prezbiterei (dar şi al tinerelor fete care sunt pe cale să devină prezbitere) şi misiunea pe care o are aceasta în Biserica Ortodoxă. Acestei personalităţi eroice i se cuvin multe pentru răbdarea, tăcerea şi pentru delicata ei prezenţă. Femeia, prin Harul lui Dumnezeu, este o prezenţă a jertfei, a devotamentului, a dragostei şi a căldurii, datorită marei cinste care i-a fost dăruită de a fi lângă soţul ei preot. Este adevărat că şi pe tine te-a chemat Dumnezeu spre primirea unei mari cinste, anume spre a deveni soţia şi conlucrătoarea reprezentantului Lui pe pământ.
Dar să vedem comportamentul nostru în ceea ce priveşte această chemare dumnezeiască. Ştii că trebuie să fii puternică, să te caracterizeze pretutindeni şi întotdeauna sinceritatea şi transparenţa, să fii conştientă şi să simţi că trebuie să te mişti în cadrul modestiei şi al smereniei. Tu nu te dăruieşti sinelui tău. Cât de grea este lupta, câtă introspecţie şi rugăciune, câtă rezistenţă, câtă perseverenţă ca să te poţi lupta pentru dobândirea desăvârşirii! Cât de dură este într-adevăr lupta! Trebuie să te dăruieşti dragostei, jertfei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, fără limite.
Jertfa ta îţi dăruieşte o bucurie aleasă. Ai puterea de a-ţi chivernisi viaţa, te jertfeşti fără răsplată, te jertfeşti fără plânset, fără geamăt şi înaintezi ignorându-ţi propriul eu. De multe ori, lumea din jurul tău te priveşte cu suspiciune şi duşmănie, pentru că nu acceptă existenţa unor suflete pline de „feciorie”. În multe dintre clipele decisive din viaţa ta, când îţi fuge pământul de sub picioare, când durerea îţi nimiceşte firea sau, mai bine zis, întreaga existenţa, tu îţi găseşt iputerea de a sta dreaptă şi de a duce mai departe sfinţenia misiunii tale creatoare. Este adevărat că eşti conştientă de poziţia ta, de starea ta, iar dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi”, precum şi multa afecţiune vor fi exprimate de gesturile tale.
Chiar entuziasmul (bucuria şi pathosul) care va bate în inima ta va fi lovit de durere în mersul tău, de deznădejde, de suspin, de agonie. Dar tu ştii de fapt că suferinţa aduce bucurie. „Ai ferestrele deschise la lumină”. Toate faptele tale să fie cumpătate şi chibzuite, comportamentul tău să fie precaut şi înţelept, manierele tale să fie admirabile, politicoasă şi încântătoare, declaraţiile tale să fie sincere, gândurile şi ideile tale cumpătate şi pline de raţiune, lipsite de exagerare şi fanatism. Este adevărat că nu-ţi poţi face viaţa aşa cum ţi-o doreşti, însă trebuie să conştientizezi adevărata ta valoare. Nimeni şi nimic nu există fără vreun scop, la fel şi tu.
Lucrurile, însă, nu sunt atât de uşoare, drumul este lung, călătoria obositoare, sfârşitul departe, nevoile sunt foarte multe, încercările vin adesea, cerinţele devin mult prea mari, iar necazurile foarte grele. „Toţi şi toate se grăbesc şi aleargă în casa ta şi în parohia ta, iar tu trebuie să fii exemplul răbdării desăvârşite pentru îndeplinirea tuturor cerinţelor”. Credinţa ta, aşteptarea ta, rezistenţa ta, puterea ta, curajul tău vor fi încercate deseori. De aceea, viaţa ta, în special astăzi, are nevoie de răbdare.
Să ştii că eşti de o neapărată nevoie lângă soţul tău preot, în parohia ta. Parohia este pentru tine marea ta familie. Contactul zilnic cu enoriaşele din marile oraşe este un pic dificil de realizat, dar tu trebuie să ai capacitatea de a te apropia de celălalt. Are nevoie de tine mult chinuitul om. Trebuie să ai o prezenţă discretă, iar participarea ta la clipele de bucurie şi de întristare trebuie să fie sinceră şi spontană. Prezenţa voastră, a ta şi a soţului tău preot, sunt de multe ori necesare. Te înţeleg, însă, că ai pe umerii tăi această mare misiune în care eşti chemată să te întăreşti pe tine însăţi mai întâi şi apoi să săvârşeşti lucrarea dificilă a parohiei tale. Veţi descoperi (soţul tău preot împreună cu tine) că sunteţi prinşi, în cea mai mare parte a timpului, în vâltoarea grijilor şi obligaţiilor familiale. Trebuie să ştii că principala ţintă a soţului tău este jertfirea. Nu trebuie să uiţi că este om cu slăbiciuni, un om care oboseşte, un om cu eşecuri, că poate uneori se întâmplă să-şi piardă zelul de la început. Tu de multe ori, cu mângâierea ta, îi vei reînsufleţi speranţa şi îi vei aminti de Harul pe care l-a primit pentru drumul iubirii şi al jertfei. Tu vei fi sufletul preotului, dar vei păstra distanţa care te separă de Sfântul Altar. Trebuie să fii cucernică, să îi săruţi mâna, să nu laşi pustiu locul tău din strană la Sfintele Liturghii, să pleci ultima din Biserică pentru că ai o valoare importantă şi necesară în a le inspira curaj şi putereoamenilor care au nevoie de tine.
Câte case nu ascund o mare durere? Tu, prin prezenţa ta, insuflă îndrăznire spre speranţă, fii raza de lumină purtătoare de speranţă. Cu inima şi chipul pline de bucurie vei transmite evanghelia optimismului şi a bucuriei de care are atâta nevoie lumea contemporană. Iar tu, prezbitera de azi, nu uita că eşti „demiurgul” bucuriei familiei tale şi este datoria şi privilegiul tău prin excelenţă de a-ţi forma o bună imagine socială în parohia ta. Cumpăneşte bine marea ta misiune şi păzeşte-ţi sinele de orice pericol moral.
Încearcă să trăieşti libertatea Bisericii pentru a putea răspunde cu aceeaşi măsură minunatei tale chemări. Este îmbucurător faptul că eşti permanent tovarăşă de drum cu Dumnezeu, că eşti sub purtarea Lui de grijă, că eşti şi tu una dintre inimile care vrea să renască şi să se unească cu El. Noi toate, credincioase misiunii noastre, vom duce mai departe lucrarea noastră. Şi trebuie să o ducem mai departe, pentru că este a noastră. Toate putem să o facem, însă numai să ne-o dorim cu adevărat. În calitate de prezbiteră ai funcţia de a dărui din bogăţia inimii tale grija ta faţă de parohie. Uşa casei tale să fie deschisă pentru a te putea găsi cei osteniţi, cei nedreptăţiţi, cei slabi în credinţă, cei bătrâni şi cei bolnavi. Să fii aproape, dar, în acelaşi timp, să păstrezi distanţă. „Să ai nădejde şi credinţă, roagă-te ca să rezişti. Rugăciunea este respiraţia sufletului”.
Să rugăm pe Domnul cu umilinţă şi cu inimă fierbinte să lumineze inimile noastre, să ne dăruiască o viaţă duhovnicească în spiritul ortodox autentic care va spori cinstea înaltei noastre misiuni. Doamne al nostru, Iisuse, învredniceşte-ne pe noi în fiecare zi să ne sprijinim crucea noastră de Crucea Ta, să ne unim suferinţa noastră cu Pătimirea Ta şi aşa să găsim întotdeauna cărarea noastră. Doamne al milei, să nu se stingă candela credinţei, făclia speranţei, tămâia iubirii, ca să putem să trăim adevărata noastră viaţă. În final, toată nădejdea noastră să o punem spre Cea mai înaltă decât cerurile, Mijlocitoarea creştinilor, spre Cea care ţine pe Cel Care ţine toate.
Prezbitera Vasiliki Polyzou, Cugetări despre prezbiteră şi rolul ei, în „Preotul Paroh (Εφημέριος)”, Οctombrie, 2000, traducere din neogreacă de Cătălin Dobri.

vineri, 15 septembrie 2017

Cum trebuie să fie soția preotului și cum putem să știm dacă viitoarea preoteasă este vrednică pentru această postură?

Apoi, soția preotului trebuie să fie preoteasă. E musai. Altfel, nu se poate. Și, de vrednică, nimeni nu e vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea poruncilor… Altă vrednicie nu există. Și, când Sfânta Biserică îl învrednicește pe soțul ei răspunzând „Axios!“ la hirotonie, o învrednicește și pe ea pentru că e acolo, una cu el prin Taina Cununiei, și ajutor pe măsură în slujirea preoțească. Dar nu avem cum să știm, cum să „ghicim“ vrednicia cuiva fără semnul iubirii poruncilor lui Dumnezeu. Vrednicia noastră nu este așa cum e culoarea ochilor. Ce simplu ar fi! Ne-am orienta cu siguranță, deși există și aici pericolul acelor lentile de contact de altă culoare. Dar nu, vrednicia este o lucrare divino-umană: noi suntem harnici în împlinirea poruncilor, și Dumnezeu ne învrednicește pentru misiunea pe care ne-o încredințează! Așadar, fii cu ochii pe ea, pe cea pe care o dorești ca preoteasă, întreab-o dacă și ea dorește acest lucru și apoi, stai așa vreun an, și urmărește-o cum se poartă cu Domnul și cu familia ei și cu prietenii ei și cu aproapele ei și vezi… Vezi ceea ce ea nu știe și nu poate să-ți spună pentru că nu știe…
Apoi să probați să vedeți dacă puteți face împreună, în parc, Paraclisul Maicii Domnului, așa, stând pe o bancă printre cei care fac altceva acolo! Dacă ați pricepe asta! Eu cunosc o familie, un părinte și o preoteasă dragi sufletului meu, care-mi povesteau că făceau asta când erau prieteni și nu la propunerea viitorului preot!
Greu cuvânt, îmi dau seama… Dumneavoastră vă lăsați purtați de dorința erotică numind-o iubire și nu știți că ea e este o putere omenească puternic parazitată de puteri vrăjmașe. Și dacă pe vremea lui Topârceanu „fiicele Evei dădeau buzna-n livadă, din merele oprite să facă marmeladă“, acum ce să mai spunem? Nu ne rămâne decât să îndrăznim să fim martori vii și plini de Bucurie ai lui Hristos, Cel Ce ne-a adus Puterea să transformăm această putere sălbatică și, de multe ori, îndrăcită, în tandrețe și iubire!
Asta este vocația iubirii creștine dintre bărbat și femeie! Vei spune, poate, „nu se poate!“ Așa este, îți voi răspunde, nu este omenește posibil, dar pentru aceasta S-a făcut Om Fiul lui Dumnezeu, ca tu să poți asta! Dacă vrei! Te înfioară prezența unei fete? O dorești? Să te bucuri că nu ești nesimțitor! Că te-nfiori. E minunat! Și ca fată, la fel, ferească Dumnezeu să pună un băiat mâna așa, pe mânuța ta și tu să nu deosebești cu simțirea această atingere de atingerea unei muște! Să ziceți: „Suntem vii! Mulțumim, Doamne!“ și, cu harul Lui, să transformați acest impuls, acest cântec al sângelui, al cărnii, în cântec de slavă către Dumnezeu și să ziceți: „Doamne, vezi Tu ce simt eu?“. Și zice Domnul: „Bine, fiule! Fii viteaz, că mai avem zece ani până la nuntă!“. Dacă suntem în clasa a X-a, nu? Și bucuria acea nu o va lua nimeni de la voi! M-aș bucura mult dacă măcar câțiva dintre dumneavoastră ați încerca să probați dacă ce spun eu e adevărat și concret și viabil astăzi, aici și acum, în chiar această lume!
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, vol. II

Preoteasa. Foto: Oana Nechifor

miercuri, 13 septembrie 2017

Matushka Viktoria Mogilnaya: ”Femeia adevărată este femeia creștină”

Matushka Viktoria Mogilnaya:

Pentru mine, femeia adevărată este femeia creștină, cea care cu toate ale ei urcă până la Cer. 
În Biserică, atât fetele, cât și femeile care sunt naturale, devin de o sută de ori mai frumoase pentru că frumusețea lor trupească este sporită de frumusețea duhovnicească: puritatea, fecioria, smerenia și modestia le sunt mai folositoare decât orice alte produse ”fermecate”.



Sursa: Orthodox Christianity

sâmbătă, 28 martie 2015

Povestea unei cămăși și a unei preotese din Vlașca

Iată Povestea:





... Ceea ce priveam reprezenta cămașa unei preotese din satul Vlașca, județul Ialomița. Dânsa chiar îmi explicase în mod expres că nu e vorba de fostul județ Vlașca (aproximativ județul Giurgiu de azi).

Cam cu o sută de ani în urmă, în acel sat locuia un preot, iar acel preot avea o soție știutoare de carte, înaltă, frumoasă și arătoasă, care provenea dintr-o alta zonă.

Asta nu ar fi constituit ceva excepțional, căci în general soțiile și fiicele de preoți erau știutoare de carte.
Elementul de excepție al acestei femei ținea de profilul ei psihologic, de afectivitate, de altruism …

Într-o epocă în care lumea satului românesc era așa cum era, și în care femeile parcurgeau un drum invariabil de la naștere la moarte, în care unicele evenimente importante le reprezentau căsătoria și nașterea copiilor, tânăra preoteasă din Vlașca le-a devenit ceea ce azi s-ar putea denumi consilier de familie, psiholog …

Relația ei cu femeile din lumea satului a fost atât de puternică, încât toate fetele de măritat din sat s-au sfătuit ca în semn de prețuire, și spre amintire, să-i facă cadou o cămașă la care fiecare din ele să coase câte ceva.


Cămașa aceasta a navigat prin timp și a ajuns la Muzeul Țăranului Român din București, aidoma unei corăbii, o corabie al cărei echipaj și căpitan au fost înghițiți de oceanul vieții...

SursA: http://blogu.lu/exergy/index.php/2015/03/18/preoteasa-din-vlasca/ 
Via Doamna Victoria Bizon și domnul Ion Vasile de pe Grupul Oltenia coase iie, cărora le mulțumesc!




joi, 7 august 2014

Un model de preoteasă și mamă creștină: Anastasia Ștefănescu



Cercetând viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) ierarhul cel mai învățat al Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut (membru al Academiei Române) am fost impresionat nu numai de contribuțiile sale aduse științei istorice, într-o perioadă de început la noi, organizării eparhiilor pe care le-a condus (Huși, Dunărea de Jos și Roman), învățământului teologic seminarial și universitar, modului de funcționare a Sfântului Sinod și a altor instituții religioase, obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de la Patriarhia Constantinopolului și în multe alte domenii, dar și de evlavia și duhovnicia sa, de credința puternică și statornică în Ortodoxie, de grija pentru unitatea poporului român din punct de vedere religios și național. Testamentul său este semnificativ pentru țelurile și sentimentele de care a fost călăuzit. Episcopul Melchisedec stabilea în testament înființarea unei Fundații în cadrul căreia averea sa personală să fie folosită ˇpentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunii mele, în genere, și a Bisericii române, în specialˇ. O parte din venitul acestei averi era destinată unei burse de studii în străinătate pentru un tânăr teolog.

Episcopul Melchisedec provenea dintr-o familie de preot cu 15 copii, între care un arhiereu – Valerian, un arhimandrit –Ieronim, un preot – Vasile și două surori călugărițe –Eugenia și Susana. El a petrecut anii copilăriei în casa părintească de la țară, bucurându-se în special de îngrijirea și iubirea mamei sale. ˇMămucaˇ Anastasia era fiică de preot și s-a distins prin virtuțile ei de soție și mamă a 15 copii. Episcopul Melchisedec însușii spune despre ea că era ˇmodelul virtuților  femeii de țară și cu deosebire a soției preotului de țarăˇ. El se considera necontenit rodul educației primite acasă de la mamă și în semn de iubire pentru ˇmămucaˇ lui vroia să scrie câteva schițe despre viața ei. În acest scop, împrospătându-și propriile amintiri a dorit să le completeze cu cele ale fraților săi, așa cum reiese din scrisorile trimise lui Vasile, Ieronim și Constantin. Între scrisorile răspuns cea mai frumoasă este a lui Ieronim, care face un portret cu totul impresionant al mamei sale. Reproduc aici cea mai mare parte a acestei scrisori, publicată de Constantin c. Dinulescu în volumul Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și excerpte din corespondență, București, 1908, p. 184-187.

1869, Mai 12, Ismail

Preasfințite Stăpâne,

După dorința ce ați arătat de a aduna oarecari notițe din viața mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat aici: parte din cele scrise le-am văzut, parte le-am auzit de la mama, precum despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce știu:



Presbitera Anastasia, fiica preotului Focșa din satul Negrești, ținutul Neamțului, a intrat în căsătorie la 1819 și până la 1868 mai 22, anul și ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu soțul său. În timpul vieții (…) a născut 15 copii (…). Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine, cât și pentru ei.
Eu singur am fost la mai multe ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea își făcea rugăciunile mai mult în singurătate – noaptea. Pe când toți dormeau, în mai multe rânduri, din întâmplare m-am trezit și am văzut-o în genunchi plângând ți rugându-se lui Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau duminică nu era să nu se ducă la biserică cu colivă și liturghie – câteva parale până la 20 – afară de mare nevoie sau caz de boală. 

Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea atât în biserică cât și acasă învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din Evanghelie și Apostol cu care adesea învăța copiii (…). Se ferea mult de a osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așa: ˇDoamne, ferește-mă de de gura lumei și de mintea cea proastă. Doamne ferește-mă de beție, de farmice și de toate lucrurile releˇ. 



De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata, mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. pe lângă învățătura ce ea da copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de înjurături; nu-i lăsa a se duce cu copiii țăranilor și chiar cu rude, dacă aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beția până la cel mai înalt grad. Iubea curățenia atât lăuntrică, cât și din afară. Zicea că omul este vas de aramă și că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era singură acasă, copiii mai mici rămași cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea despre rai, iad, moartea drepților și moartea păcătoșilor. și spre dovadă la cele spuse de ea, zicea că dacă voim să știm mai mult să luăm seama, când mergem la biserică, cu deosebire la citirea Evangheliei și la Cazanie, unde pe larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie cu capul gol, dezbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său. În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie degrab și după ce bărbatul nu a putut-o găsi s-a dus înjurându-o. Două săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s-au vindecat rănile. Trei zile eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul și se ruga lui Dumnezeu că tot ce se poate fi mai rău să trimită bărbatului său. Mama o oprea de la asemenea rugăciune: o mângâia și o încuraja să rabde cu bărbăție, căci Dumnezeu privește spre toate necazurile ei și că ea să ceară de la Dumnezeu nu să-i trăznească bărbatul ci să-i dea frica Sfinției Sale în inima lui (…). Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la Dumnezeu. La rudele și meghieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu ne ducea deloc. Erau numai câteva femei cu care era în relații mai deaproape și care o și vizitau mai adeseori, anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniță din deal și Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine și deasemeni aveau purtări bune. 

La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese familiare și gospodărești, puneau vreun băiat (iar altă dată chiar pe tata) de citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă: nu ne uita mamă preoteasă - și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare econoamă, dar nici un sărac nu s-a întors cu mâna deșartă de la ea. 



În timpul când era bolnavă avea o nespusă dorință de a vedea pe toți fiii săi și fiindcă această dorință nu s-a putut realiza atunci până era în viață, au hotărât ca această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. Înainte de moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șapte ori, s-a mărturisit și împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana și i-a recomandat cum să o înmormânteze și puținele parale ce a avut (30 galbeni) le-a despărțit în două, zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata, de asemenea și la moarte, aceia ce a adunat împarte cu soțul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsați pentru tata; cât mai curând să silească a-i pune la loc: că nu știe cât va trăi și el și că prin urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceia au cerut să vază dacă sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise ea cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi. După ce toate i s-au pus de față, i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine împărăteasa. A cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe piept și-a cerut iertăciune de la tata și de la ceilalți; a iertat și ea pe toți și îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a vorbit și-a fost în cea mai mare liniște și dorință de a scăpa de această lume. Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se vor putea ști decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam judeca lucrurile, deși le vedeam multe din ele, cu timpul s-au șters din minte. Poate că P.S.V. veți fi știind mai multe despre ea.



De la Costache încă n-am primit nimic până acum. Tot acum Vă trimit și scrisoarea Părintelui Vasile de la Roman.
Al Preasfinției Voastre plecat și supus servitor, Ieronim.  

Prof. dr. Emilian Popescu

Texte:
Sfântul Ioan Gură de Aur
Mi-amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus laudă mamei mele în fața unei numeroase asistențe. Aflând că eram fiul unei femei văduve, m-a întrebat de la ce vârstă mama a rămas văduvă, iar la răspunsul meu că avea patruzeci de ani și că era văduvă de douăzeci de ani, de la moartea tatălui meu, surprins, a strigat privind mulțimea: Ce femei au creștinii! 

Sfinții Martiri din Lyon (august 177)
ˇIar fericita Blandiana, cea din urmă dintre toți întocmai ca o mamă vitează care-și îndeamnă copiii la luptă și i-a dus victorioși în fața Împăratului, trecând și ea prin toate luptele copiilor, s-a grăbit spre aceștia, bucurându-se și veselindu-se de sfârșitul ei, ca și cum era chemată la ospățul de nuntă și nu spre a fi aruncată fiarelor… Păgânii înșiși au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea și așa de crude chinuri.ˇ
Martiriul Sf. Perpetua și Felicitas (7 martie 203)
ˇIar Perpetua ca să guste ceva din durere, țipă când a fost lovită între coaste, apoi ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia. Poate că asemenea femeie… n-ar fi putut fi omorâtă altfel de n-ar fi voit ea.ˇ


Sursa: Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic nr.5, 1989, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, pag. 176-178
Transcriere realizată de Andreea Stîngă.

luni, 20 februarie 2012

Viitoarea preoteasă... să aibă dragoste faţă de Biserică şi credincioşi

Cunoaşterea armonică, adică sub cele mai fundamentale aspecte, a persoanei, este calea cea mai sigură care duce la o căsătorie bună. O atenţie deosebită se impune tinerilor teologi, care optează pentru preoţia de mir, în alegerea fiinţei care va trebui să-i fie nu numai soţie ci şi colaboratoare, să fie o adevărată preoteasă. Aceasta deoarece căsătoria nefericită a preotului are urmări din cele mai dezastruoase atât pentru preot, cât şi pentru credincioşii pe care-i păstoreşte. Atenţie deci: viitoarea soţie a unui preot, pe lângă alte calităţi – sănătoasă trupeşte, gospodină, modestă – trebuie să aibă şi o credinţă puternică şi luminată în Dumnezeu. Să aibă dragoste faţă de Biserică şi de credincioşii în mijlocul cărora va trebui să trăiască. Luxul, mândria, privirea de sus, sunt mari defecte ale unei soţii de preot, în condiţiile vieţii de azi a oamenilor.

Îndrumările Părintelui Arsenie Boca, redate de Pr. Nicolae Streza în volumul "Mărturii despre Părintele Arsenie", Editura Imago, 2003

marți, 13 decembrie 2011

Alegerea viitoarei preotese (4): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”

Bogăţia – un criteriu în alegere soţiei?

O vorbă înţeleaptă spune că dacă lăsăm tinerii să aleagă, ei caută frumuseţea; dacă îi lăsăm pe părinţi să caute, ei aleg banii; or, şi una şi alta trec şi, dacă nu există dragoste şi înţelegere, banii atât de mult râvniţi, în loc să devină un motiv de apropiere şi de uşurare a traiului comun, se fac prilej de reproşuri şi ofense, de neînţelegeri şi poticneli.
Este adevărat că preotul trebuie să fie un om „milostiv” prin definiţie. Însă viaţa este astăzi tot mai grea. Lumea şi el însuşi sunt tot mai săraci. Ar vrea să facă infinit mai multă milostenie, dar adeseori este o adevărată luptă să reuşeşti să asiguri strictul necesar chiar şi familiei.
Spiritualitatea Ortodoxă arată că nu averea este rea, ci a fi posedat de ea, a lupta pentru păstrarea şi înmulţirea ei, ignorând lecţia morală a milosteniei sau a filantropiei. Din punct de vedere creştin, tot ceea ce avem ne aparţine nouă doar în mod indirect, pentru că adevăratul lor proprietar este Dumnezeu, Cel Ce ni le împarte nouă cu dărnicie, sub forma darurilor. De modul în care înţelegem noi să utilizăm aceste daruri depinde să facem să rodească prin acestea virtutea creştină a iubirii şi milosteniei sau, dimpotrivă, egoismul şi capacitatea, patimi care lovesc crunt în relaţia noastră cu semenii şi cu Dumnezeu. Din această cauză istoria umanităţii consemnează numeroase exemple de „bogaţi săraci” şi de „săraci bogaţi”.

Aceste adevăruri se potrivesc în mod deosebit familiei preotului. Tânărul teolog nu trebuie să caute bogăţia sau averea nici la tânăra cu care se va căsători şi nici în timpul preoţiei sale. Mântuitorul Însuşi nu a avut unde să-şi plece capul. Preotul, în calitatea sa de slujitor al lui Hristos, nu trebuie să caute averea sau banii, iar atunci când acestea sunt, să nu le dispreţuiască, ci să le transforme într-o continuă sursă de milostenie şi de fapte bune. Ceea ce trebuie să caute să dobândească permanent este bogăţia sau averea spirituală, singura care nu se poate fura, nici strica şi care are mare răsplată de la Dumnezeu.

În concluzie,
putem spune că tânăra preoteasă trebuie să provină dintr-o familie de români credincioşi ortodocşi, o familie morală, model pentru ceilalţi semeni şi garanţie a unei educaţii înalte acordate copiilor.
Ea trebuie să aibă o înaltă viaţă morală şi duhovnicească, virtuţile în care să exceleze fiind credinţa tare şi respectful faţă de Biserică, de preoţie şi de misiunea soţului ei, dragostea şi dăruirea, nădejdea în împlinirea cu success a misiunii încredinţate soţului ei – mântuirea sufletelor semenilor, smerenie etc..
Dintre calităţile sufleteşti, de mare folos îi sunt: bunătatea, blândeţea, temperanţa, echilibrul.
În relaţiile sale cu parohienii, ea trebuie să fie populară, caldă, deschisă, iubitoare, preocupată de problemele fiecăruia dintre ei, luptând, alături de preot, pentru uşurarea acestora.
Atunci când preotul şi preoteasa sunt oameni de reală vocaţie duhovnicească şi lucrează pentru împlinirea deplină a slujbei preoţeşti, fiindu-şi unul altuia reazem şi sprijin, cu o viaţă de familie model, roadele pastoraţiei nu vor întârzia să apară şi nici bucuriile sufleteşti şi răsplata dumnezeiască. Pentru aceasta să luptăm şi întru aceasta să ne nevoim!

joi, 17 noiembrie 2011

Alegerea viitoarei preotese (3): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”


Respectul faţă de Biserică, de preot şi de slujirea preoţească

Lucrările pastorale, de sfătuire duhovnicească a viitorilor preoţi le recomandă acestora să îşi caute soţii “cu nume bun”, sintetizând în această expresie calităţile fundamentale pe care ea trebuie să le întrunească: buna cuviinţă, credinţa curată şi autentică a Bisericii, înalte consideraţii faţă de Biserică, despre cultul ei divin şi faţă de slujitorii ei.[1]
Preoteasa trebuie să fie credincioasă sinceră. Credinţa ei nu are nevoie de argument şi justificări raţionale, pentru că ea trăieşte neîncetat în acest univers, ca una ce simte permanent ajutorul lui Dumnezeu, în viaţa soţului ei, a sa, a familiei sale, a păstoriţilor şi a întregii lumi. Ea crede din tot sufletul şi cu toată inima sa şi slujeşte Celui în care crede prin toată viaţa sa. Pentru ea, familia este un altar de jertfă, iar viaţa ei, a preotului, a casei sale, un dar şi o ofrandă închinată lui Dumnezeu, de la Care vine “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.
Ea trebuie să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit faţă de feţele bisericeşti, faţă de care să se afle în ascultare şi supunere deplină. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezenţa ei şi a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toţi parohienii, un îndemn la a frecventa biserica, la a fi cu luare aminte la viaţa şi învăţătura acesteia.
Ea trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe rânduielile şi disciplina bisericească, poruncile şi recomandările bisericeşti, îndemnând cu sfatul şi cu exemplul ei pe toţi ceilalţi credincioşi să-şi caute bucuria şi mângâierea în respectarea şi împlinirea lor.
Pe soţul ei – “părintele” – trebuie să-l respecte pentru că el nu este un simplu om, asemenea oricăruia din mulţime, un slujbaş care săvârşeşte uneori nişte lucrări “mai speciale” – sfintele slujbe şi serviciile religioase – ci este un “ales”, chemat să devină înger în trup, sfânt pe pământ şi să ne arate şi nouă calea ce trebuie să o urmăm pentru a ne mântui. Ea nu priveşte în soţul său la omul din el, ci la preotul şi la harul pe care acesta l-a primit prin punerea mâinilor episcopului, şi de aceea caută să înmulţească talanţii preotului şi spre a lor mântuire. Îl respectă pentru că este un slujitor al Domnului, iar puterea şi cinstea pe care i-a dat-o Dumnezeu depăşeşte nu doar orice putere sau demnitate omenească, ci şi pe cea acordată îngerilor.
Viaţa lor trebuie să fie, de aceea, o şcoală înaltă a virtuţilor creştine, iar casa şi familia lor – o mică biserică, un paraclis.

Credinţa puternică a maicii preotese
Ca şi preotul, preoteasa trebuie să aibă o credinţă foarte puternică în Dumnezeu. De fapt, pe măsură ce îşi înalţă duhovniceşte viaţa, familia preotului are prilejul să experieze, să simtă permanent ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă celor ce-I slujesc Lui cu dragoste, cu credinţă şi vrednicie. Viaţa lor devine un şir de neîntrerupte şi tot mai înalte minuni dumnezeieşti.
Cu această credinţă fermă şi cu nădejdea ei nezdruncinată, va putea să întărească pe preot, în grelele lupte duhovniceşti pe care le are de dat.
Ceea ce trebuie să o caracterizeze prin excelenţă, este dragostea şi devotamentul ei. Dragoste şi dăruire faţă de Dumnezeu şi credinţa creştină, faţă de familia sa, faţă de membrii parohiei şi, la modul general, faţă de toţi semenii.
În jurul ei, trebuie să se simtă dragoste şi căldură, grijă şi preocupare. Fiecare credincios sau credincioasă să se simtă subiectul grijii şi preocupării familiei preotului.

Smerenia sau modestia este, la rândul ei, o calitate esenţială, ce trebuie cultivată de maica preoteasă. O modestie arătată în tot şi în toate, începând cu decenţa ţinutei şi continuând cu smerenia în cuvânt şi faptă. O astfel de conduită delicată şi de bună cuviinţă duhovnicească o vor ajuta să se apropie mai uşor de credincioşi. Cuvintele sale, iniţiativele sale, sfaturile sale, nu trebuie rostite ca şi cum ar fi “pietre filosofale”, spuse cu mare zgârcenie de un mare înţelept, scump la vorbă, ci cu dărnicie şi bunătate, din preaplinul unei inimi curate şi sincere.

Preoteasa trebuie să fie populară şi apropiată de semenii săi, răspunzând mereu la solicitările de natură materială şi spirituală ale acestora, prin cuvânt şi faptă. Iar buna cuviinţă şi smerenia trebuie să fie frumosul veşmânt care să acopere şi să împodobească toate faptele şi cuvintele preotului şi ale preotesei.


Cultura şi pregătirea intelectuală şi religioasă a viitoarei preotese

Precum preotului i se cere o cultură laică largă şi o pregătire religioasă înaltă, acelaşi lucru este de preferat să îl dovedească şi viitoarea lui soţie. Prin rolul şi poziţia pe care o va ocupa în viaţa unei comunităţi, familia preotului va fi situată permanent în central atenţiei, va fi în mijlocul credincioşilor, în casele şi în sufletele lor. De aceea, ei trebuie să poată purta cu uşurinţă şi spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau ştiinţific, cât mai ales de suflet, cu fiecare dintre păstoriţi, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriaşi simpli.
Ca o recomandare, ne permitem să sugerăm atât preotului, cât şi soţiei sale, să acorde un timp privilegiat lecturii, acumulării de noi cunoştinţe, pentru a putea răspunde interesului tot mai mare al credincioşilor faţă de problemele de natură religioasă, dar, în măsura posibilităţilor, şi profane. De o mare importanţă este şi grija sa faţă de biblioteca parohială sau personal, achiziţionarea lucrărilor fundamentale ale culturii şi literaturii universale şi româneşti, precum şi a celor teologice. Este de preferat ca mai ales preotul să-şi facă un program special, zilnic, de studiu, pe care să caute să-l respecte întocmai şi, alături de soţie, să folosească orice clipă liberă pentru rugăciune şi pentru o lectură ziditoare. Este inadmisibil ca preotul zilelor noastre, când solicitările şi exigenţele credincioşilor sunt mereu crescânde, să se mulţumească, la capitolul lectură, cu citirea predicii duminicale. Pentru a fi lumină altora, trebuie ca el însuşi să fie luminat, iar această lumină vine din cunoaştere şi rugăciune.

O problemă ridicată adesea de tinerii teologi este cea cu privire la nivelul de instrucţie sau de educaţie a celei ce aspiră a fi preoteasă, adică şcoala pe care o are aceasta. Este suficient să fie absolventă a unui liceu, fie el chiar şi pedagogic, sau trebuie să ne oprim asupra fetelor cu “şcoli înalte”, facultăţi, masterate sau doctorate?
Şi de această dată, ne permitem să dăm un sfat sau să facem o recomandare, pe care, însă, fiecare o poate “ajusta”, după exigenţele sale. Psihologia face distincţie între fire şi caracter, spunând că omul poate lucra foarte mult la caracterul său (prin acumularea de cunoştinţe tot mai largi, prin învăţarea şi mânuirea a 2-3 limbi străine); însă, din nefericire, nu are acelaşi succes atunci când este vorba de fire.
O fire rebelă, tulburată, poate fi foarte greu, şi niciodată nu ştim dacă pe deplin, disciplinată, după cum o fire blândă şi echilibrată ne ajută foarte mult. Un fin cunoscător al sufletului omenesc spunea unui astfel de răzvrătit şi tulburat: “firea ta îţi este cel mai mare duşman”, iar Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe ne învaţă că trupul şi firea ne pot fi duşmani sau aliaţi în lucrarea noastră ascetică. Dacă putem lucra foarte mult la caracterul nostru, este o adevărată performanţă a reuşi să ne disciplinăm firea, adică să o ţinem între anumite limite foarte juste sau precise.
Aşadar, şcoala multă nu înseamnă totdeauna înălţime morală, cât lărgime intelectuală. În vechime, preoţii şi preotesele nu aveau chiar atâta şcoală şi totuşi, nu se poate spune că nu erau preoţi şi preotese adevărate. Înclinăm să credem contrariul: lipsa educaţiei deosebite era compensată şi împlinită de o vocaţie autentică şi de o viaţă înaltă. Cunoştinţele largi nu sunt totdeauna garanţii ale unei vieţi morale dintre cele mai înalte, după cum conduita morală nu înseamnă doar teorie, ci şi practică.
Este de preferat, totuşi, ca tânăra să aibă o educaţie “aproximativ egală”, adică să fie absolventă a unei şcoli cu profil uman (liceu pedagogic sau de filologie-istorie, sanitar, absolventă a unei facultăţi umaniste şi, în mod deosebit, a noilor secţii de Teologie-Didactică, Teologie-Asistenţă Socială şi Patrimoniu Cultural), pentru că teologia şi preoţia se ocupă în mod predilect de inimă, de suflet. Ele implică lucrarea cu sufletul omului, care, la rândul lui, nu este un mecanism, ci o taină în care pătrundem prin dragoste.
Diferenţa de instrucţie sau de educaţie poate însemna şi diferenţe de concepţie, acest lucru trebuind să fie evitat. Recomandăm, deci, ca tinerii teologi să-şi aleagă viitoarele soţii dintre tinerele cu o pregătire umanistă şi de acelaşi nivel cu al lor. [n.m.: absolvirea unui „profil uman” este, repetăm, cu titlul de recomandare]


Dintre calităţile sufleteşti, la loc de cinste trebuie să se afle: dragostea, grija, preocuparea, interesul

Criteriile după care apreciază credincioşii cultura teologică şi evlavia preotului lor nu sunt exclusive morale. Este apreciată şi preţuită şi cultura laică şi religioasă largă, acolo unde ea este, însă ceea ce aşteaptă credincioşii de la păstorii lor nu este atât o cultură şi o cunoştinţă largă, cât o viaţă înaltă, sfântă. De aceea nu puţine sunt cazurile în care studenţii dintre cei mai buni la învăţătură au avut dificultăţi de acomodare la cerinţele pastorale practice ale enoriaşilor lor, după cum sunt numeroase cazurile acelor teologi care nu au avut rezultate de excepţie la învăţătură, dar au fost mai înclinaţi nu atât spre teorie, cât spre practică, spre slujire, spre rugăciune, şi de aceea le-a fost mult mai uşor şi s-au acomodat foarte repede nevoilor practice, duhovniceşti, ale parohiei.

[Vorbele fără faptă nu valorează nimic. Ochiul critic al comunităţii]
 
Criteriile pe care le folosesc credincioşii în aprecierea păstorului lor sunt de ordin practice şi potrivite cu exigenţele lor. Ei vor să vadă în el şi în familia sa o icoană a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor, anticipare a lumii şi fericirii viitoare din Împărăţia cea veşnică a cerurilor.
Pentru ei, preotul trebuie să fie Sfânt pe pământ şi în trup, de la care să înveţe calea aceasta strâmtă a desăvârşirii creştine. Cartea de vizită a preotului în parohie nu este copia după programele analitice ale disciplinelor atât de numeroase pe care le-a studiat în timpul seminarului sau al facultăţii, nici foaia matricolă şi nici chiar carnetul de seminarist sau de student. Toate acestea îi folosesc până la instalarea în parohie. Aici, ceea ce contează este statura sa duhovnicească, rugăciunea sa, dragostea sa de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.

Este importantă şi vocea şi înălţimea predicii, însă ceea ce caută adevăraţii creştini nu sunt teoria şi demagogia, nici spectacolul religios, ci rugăciunea şi sfinţenia. Aşa se explică faptul că unii dintre marii duhovnici nu excelau prin calitatea vocii, că vorbeau foarte rar, însă atunci spuneau “cuvintele vieţii” şi, cu toate acestea, erau mai căutaţi decât marii profesori de teologie, renumiţi prin înaltele lor cunoştinţe. Erau căutaţi pentru modul în care ştiau să trăiască, să facă vii şi roditoare aceste adevăruri înalte ale credinţei.
Pentru a se mântui, unui creştin îi trebuie o inimă curată, dor de desăvârşire şi, ceea ce este la fel de important, nu multă teorie, ci foarte multă nevoinţă. Este absolut necesară şi folositoare cunoaşterea adevărurilor de credinţă, dar acestea nu ne garantează mântuirea. Ceea ce ne apropie de desăvârşire este lucrarea, împlinirea sau făptuirea lor.
Însuşi Mântuitorul, ori de câte ori a făcut referire la criteriile Judecăţii de Apoi, potrivit cărora fiecare îşi va lua răsplata sau pedeapsa pentru faptele sale, nu a făcut caz de cunoştinţele teoretice pe care le poate acumula un creştin. Ba, dimpotrivă, a criticat foarte aspru pe cărturari şi farisei, pentru înţelegerea formală, exterioară a Legii. Pe tânărul doritor să-şi mântuiască sufletul, Mântuitorul, după ce l-a întrebat: “Ce este scris în Lege?”, l-a întrebat apoi: “Cum citeşti?”, adică, tu cum le interpretezi, cum le înţelegi şi cum le urmezi, în viaţa ta religioasă?
Criteriile după care vom fi apreciaţi atunci vor fi unele de “asistenţă socială”. Nu vor conta diplomele sau titlurile, nici reuşitele sau demnităţile lumeşti, decât dacă această cunoaştere ne va fi condus spre făptuire. Dimpotrivă, atunci când nu vor avea un suport practic, atunci când nu ne vor fi determinat la împlinirea tuturor adevărurilor mântuitoare, se vor transforma în circumstanţe agravante, spre osânda noastră. Judecata se va face şi potrivit demnităţii noastre în ierarhia lumească, pentru că mai mult se va cere de la cel ce a primit mai multe daruri sau talanţi. Vom fi întrebaţi atunci despre dragoste, milostenie şi xenodoxie (iubirea de străini). Despre dragostea de Dumnezeu şi de semeni, despre faptele milei trupeşti şi sufleteşti şi despre dragostea şi ajutorarea străinilor şi neajutoraţilor.
De aceea, atât preotul, cât şi “maica preoteasă” trebuie să fie modele practice ale acestor virtuţi creştine. Ea trebuie să aibă o fire deschisă şi receptivă faţă de problemele şi preocupările, faţă de bucuriile şi necazurile tuturor. Nimic din parohia soţului ei nu trebuie să-i fie indiferent sau lipsit de interes. Alături de preot, ea trebuie să se implice, să participe afectiv şi efectiv, la viaţa semenilor. Ca şi preotul, ea trebuie să aibă timp pentru fiecare enoriaş, să-i asculte şi ea păsul, să-l sfătuiască [n.m.: cred că preoteasa nu ar trebui să se grăbească cu sfaturile, ci să pună accent pe ascultare, com-pătimire şi rugăciune; cel mai adesea oamenii nu au nevoie de sfaturi, ci de ascultare autentică], după priceperea şi credinţa ei puternică, să se roage alături de preot pentru el şi pentru toţi.
Ea trebuie să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă. (…)
Căldura şi intimitatea, purtarea de grijă şi dragostea lui Hristos faţă de lume trebuie să se prelungească în dragostea preotului şi a preotesei sale faţă de păstoriţii săi. Casa lor trebuie să fie, cu adevărat, o mică biserică, un adevărat paraclis, din care să răzbată mirosul de tămâie, duhul de rugăciune şi toată fapta cea bună, pentru că preotul este cel dintâi chemat să prelungească liturghia în viaţa sa şi a lumii, în acea “liturghie după liturghie”.

Precum corect observa Părintele Profesor S. Cândea, într-un studiu consacrat pastoraţiei, “familia preotului este o parohie în miniatură, o parohie în care se vede ca într-o oglindă clară întreagă personalitatea, toată puterea, toată autoritatea, toată priceperea şi toată capacitatea de conducător a preotului. Familia preoţească este cel dintâi certificat care vorbeşte direct despre preot, cel dintâi document care descrie pe larg şi obiectiv căldura preotului şi înălţimea moralităţii preotului. Familia preotului vorbeşte deschis şi pretutindeni despre concepţiile de viaţă ale preotului, despre idealurile lui, despre strădaniile pe care le depune pentru zidirea împărăţiei lui Dumnezeu, despre influenţa educativă şi despre puterea de jertfă pe care o aduce pentru binele şi fericirea altora. Dacă preotul reuşeşte să convertească, să încreştineze şi să determine o vieţuire cu adevărat creştinească a membrilor acestei mici parohii, este un semn că va fi în stare să facă acelaşi lucru şi pe plan mai vast, al parohiei celei mari. Şi invers, preotul care nu va putea să păstorească bine pe membrii familiei sale, nu va putea să păstorească cu adevărat nici pe membrii parohiei sale.”[2]

[Dezamăgiri şi dureri]

Pentru preot, atunci când este vorba de mântuirea unui suflet, nu există zi sau noapte, nici oboseală sau odihnă. El lucrează “cu timp şi fără timp”, veghează neîncetat şi priveghează pentru bunul mers şi folosul duhovnicesc al vieţii credincioşilor săi.
În această lucrare misionară şi pastoral a preotului, maica preoteasă trebuie să îi fie cel mai fidel sprijin. Femeile îşi deschid mai uşor sufletul către o altă femeie. (…)
Dacă preotul este “părintele” tuturor păstoriţilor săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecţiune, o adevărată mamă şi soră pentru aceştia. (…)
Slujirea preoţească nu este uşoară, ci este o jertfă, un jug, deloc mai uşor decât cel material. Pastoraţia nu înseamnă doar succese, ci uneori şi înfrângeri, datorate nu atât neputinţei preotului, ci indiferenţei şi insensibilităţii oamenilor. Nimic nu este mai dureros pentru sufletul şi inima unui preot decât necredinţa oamenilor, negrija acestora faţă de cele sufleteşti şi duhovniceşti, robia lor faţă de păcat. Nimic nu loveşte şi nu răneşte mai tare inima sensibilă a preotului ca orbirea duhovnicească a păstoriţilor săi; nimic nu îl doare mai tare pe el decât să vadă că, deşi îşi pune viaţa pentru oile sale, asemenea Păstorului Celui Bun – Hristos, ele preferă să părăsească turma şi pe al ei păstor, să rătăcească în concepţii şi idei străine şi greşite.
În astfel de moment de încercare, maica preoteasă trebuie să-i fie preotului un sprijin de mare eficienţă şi nădejde. Prin firea sa deschisă şi optimist, ea trebuie să-l întărească în urmarea căii pe care a pornit, în credinţa şi nădejdea că, până la urmă, toţi se vor întoarce la adevărata cale şi vor fi o turmă şi un păstor.
Într-un text mai larg, profesorul Teodor M. Popescu descria astfel rolul preotesei în viaţa soţului ei: “Pregătirea preotului pentru săvârşirea cultului liturgic, susţinerea lui morală, în greutăţile, necazurile şi sacrificiile legate de slujirea preoţească, ajutorarea lui în sectorul practic al preoţiei, sprijinul ce îl poate da comitetului parohial, prezenţa la biserică şi participarea la cântarea comună, bunele sfaturi şi îndrumări ce îl poate da credincioaselor în particular, ca soţie de preot şi confidentă indicată, fac din tovarăşa de viaţă a preotului şi o tovarăşă de misiune preoţească. Ea îi poate fi bun sfetnic, informator, critic, bun inspirator.

[Cel mai important sprijin]

Preotul are nevoie de cineva apropiat şi de încredere, care să-i înţeleagă şi împărtăşească idealul, să-i comunice impresiile credincioşilor, să-I arate greşelile, să-i sugereze acţiuni sau măsuri utile, să-i atragă atenţia asupra unor momente sau laturi din viaţă, neglijate, sau unor gânduri neîmplinite sau nereuşite. Dacă preotul a făcut o bună alegere de soţie şi ştie s-o intereseze în lucrarea sa, să o pregătească şi să o facă părtaşă la misiunea sa, va avea în soţie pe cel mai preţios colaborator al său. Preotese vrednice, încălzite şi întărite sufleteşte de marea idee a chemării preoţeşti, pot lua parte la lucrul ei practic, care are importanţa sa. Sacerdoţiul cere entuziasm, devotament, abnegaţie; dacă soţia preotului nu împărtăşeşte cu el acestea, nu-l susţine moral în greaua sa misiune, se va simţi în aceasta lipsa unei inimi chemate să înţeleagă şi ajute cea dintâi pe preot. (…)
Când soţia lui are gusturi, capricii sau pretenţii exagerate, nepotrivite cu preoţia şi cu calitatea ei de preoteasă, când are doar griji lumeşti, plăcere pentru lux, podoabe şi distracţii, care pot atrage critici asupra preotului, este sigur că ea nu numai că nu colaborează cu preotul la săvârşirea cu demnitate a slujirii, ci îl şi împiedică sau poate chiar îl compromite. Falimentul căsniciei preoţeşti este uneori urmarea acestei nepotriviri – şi el grevează cu multă tristeţe slujirea şi răspunderea preotului.” [3]


Preoteasa: o bună soţie, mamă şi gospodină

Maica preoteasă trebuie să fie harnică, o bună gospodină, model pentru toate enoriaşele. Dacă preotul duce un jug greu – al pastoraţiei, nici crucea maicii preotese nu este prea uşoară, cele mai multe din grijile şi treburile casei căzând în sarcina ei. Iar aceste calităţi are prilejul să le demonstreze cu prisosinţă la toate marile sărbători creştine şi la hramurile bisericii, la slujbele de pomenire, prilej de emoţie creştină, dar şi de milostenie.


Calităţile de ordin fizic

Nu putem încheia acest capitol privind criteriile de alegere a viitoarei preotese, fără a face referire la criteriile de ordin fizic, mai ales într-o vreme în care pentru mulţi dintre tineri, din nefericire, uneori chiar teologi, acestea sunt principalele.
Pentru întemeierea căsătoriei viitorului preot, trebuie respectate toate normele legale civile, la acestea adăugându-se unele special, legate direct de viaţa morală a sa şi a viitoarei preotese.
Legislaţia civilă cere celor doi tineri, care vor să întemeieze o familie, să aibă vârstă majoră. Psihologia experimental demonstrează că evoluţia femeii, în comparaţie cu cea a bărbatului, este mai rapidă cu aproximativ 1,5-2 ani şi de aceea se recomandă contrabalansarea acestui decalaj prin recomandarea ca soţul să fie cu cel puţin doi ani mai mare decât tânăra soţie. Însă nici diferenţele prea mari de vârstă nu sunt benefice, pentru că pot accentua prea tare, direct proporţional cu diferenţa, decalajul de ordin fizic şi de multe ori, şi psihic.
Dintre calităţile de ordin fizic, canoanele bisericeşti, atunci când vorbesc despre soţia preotului, fac referire la sănătatea trupească şi la feciorie sau virginitate. De ce trebuie să fie sănătoasă cea care se pregăteşte să devină preoteasă este uşor de înţeles: pentru că se angajează, alături de soţul ei, într-o lucrare deloc uşoară, o slujire care presupune nenumărate eforturi, priveghere şi osteneală, or acestea cer sănătate şi rezistenţă.

[Fecioria viitoarei preotese – un imperativ]

Cu privire la necesitatea ca viitoarea preoteasă să fie fecioară, argumentaţiile sunt de ordin moral. Din punct de vedere creştin, căsătoria este considerată o Sfântă Taină, de care trebuie să ne apropiem cu curăţie şi pregătire. Potrivit acestui fel de a înţelege viaţa şi căsătoria, soţii reprezintă unul pentru altul daruri cu care Dumnezeu le binecuvintează reciproc viaţa. Sunt cele două jumătăţi care acum s-au întâlnit şi se unesc. Or, atunci când jumătatea ta a mai fost împărţită între alţii, s-ar putea ca ţie să-ţi mai rămână puţin, iar restul să îl umpli chiar tu cu umilinţă, complexe, remuşcări şi suferinţă. O persoană care până la tine a mai călătorit prin inimi străine, este lipsită şi de vocaţia de a fi preoteasă. Canoanele o numesc pe aceasta “desfrânată” şi îi interzic preotului să o ia de soţie. Cine a căutat şi caută efemerul, fericirea trecătoare sau a clipei, descoperă foarte greu veşnicul. De aceea, credem că regulile privitoare la fecioria tinerei ce aspiră la a fi preoteasă nu sunt anacronice, ci sunt un imperativ care demonstrează că ea trebuie să se distingă de mediu, de comun, prin întreaga sa viaţă şi conduită, începând cu etajul sufletesc şi coborând şi în trupesc. Cu atât mai mult cu cât alături de preot, în întreaga ei viaţă, ea va trebui să exceleze prin post, rugăciune şi înfrânare.

[Frumuseţea]

Cu privire la calităţile trupeşti sau la frumuseţea trupească, trebuie să precizăm foarte clar că iubirea, oricât de curată şi duhovnicească ar fi ea, include şi aspectul trupesc. Iubim pe cineva ca întreg: trup şi suflet, cu calităţile şi defectele lui, deşi la unii prevalează motivaţiile trupeşti, în timp ce la mult mai puţini – cele duhovniceşti. “Drumul iubirii” porneşte de la trup, de la atracţia simţuală sau fizică, dar străbate până la suflet.
Este un lucru constatat că acele căsnicii care sunt întemeiate exclusive pe criterii de ordin fizic sunt cele mai expuse pericolului de a se destrăma. Trupul este sărac în comparaţie cu sufletul şi conduce spre saturaţie şi plictis; dar, totodată, spre căutarea unei plăceri mai mari în altă parte. Este o lege a firii ca, potrivit cu trecerea anilor, să se restrângă tot mai mult acest etaj trupesc, dar atunci se pune problema a ceea ce îi va lua locul. Cel ce s-a căsătorit cu o tânără numai pentru că era frumoasă, s-ar putea să descopere, atunci când frumuseţea trupului şi plăcerea vor apune, când frumuseţea aceasta fizică va păli şi va dispare, un “nimeni” şi un “nimic”, din punct de vedere spiritual.
Adevărul duhovnicesc este, paradoxal, că această frumuseţe trupească nu are valoare adevărată dacă nu este dublată de o frumuseţe sufletească; adică, dacă respective tânără nu este înfrumuseţată cu podoaba unui suflet curat şi sincer, bun şi sensibil, plin de iubire şi înţelegere.
Fiecare particularitate care exprimă calităţile fizice ale cuiva înseamnă câte un nou zero, adăugat primei cifre. Dacă la aceste calităţi nu se adaugă un caracter frumos, o viaţă morală înaltă, o credinţă puternică, aceasta conduce spre un fel de zero absolut.
Ceea ce trebuie să căutăm este mai ales frumuseţea interioară, morală, care nu trece cu anii, ci sporeşte cu vârsta, afinităţile sufleteşti şi duhovniceşti, lucrurile care ne apropie şi ne unesc: credinţa, rugăciunea, lupta împotriva păcatului, spre dobândirea virtuţilor, preocupările intelectuale şi cultural comune (muzica de calitate, şi în primul rând cea bisericească, lectura de folos duhovnicesc, prieteniile adevărate).

Atunci când este iubire adevărată, sinceră şi curată, când soţii realizează adevărata semnificaţie a căsătoriei şi a familiei, o semnificaţie în strânsă legătură de valenţele religioase, atunci viaţa lor este o permanentă întrecere în fapte bune, în acte de dăruire şi respect reciproc. După o vreme ajung să gândească la unison, să semene între ei, dacă nu neapărat fizic, cel puţin spiritual. Fiecare dintre ei începe să cunoască sufletul celuilalt, ca pe al său, să “citească printre rânduri” reacţiile, răspunsurile şi emoţiile celuilalt, luptând pentru înălţarea şi înmulţirea lor. Sufletele lor sună armonic, în deplin consens.
(va urma)

Note şi comentarii de Preoteasa N.


[1] Pr. Cornel Dascăl, Familia preotului şi preoţia, în Mitropolia Ardealului, anul 1988, nr.3, p.24
[2] Pr. Prof. Spiridon Cândea, „Pastoraţia” în „Mitropolia Olteniei”, anul 1957, nr. 7-8, pag. 445
[3] Prof. Teodor M. Popescu, „Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă Română, anul 1955, nr. 7, pag. 639-640