vineri, 29 august 2014

Clubul mămicilor, coordonat de preoteasă

La biserica Talapalari din Iaşi mămicile au un "club" al lor, de împărtăşire şi susţinere reciprocă. Întâlnirile sunt coordonate de doamna preoteasă Cristina Sturzu.

Clubul mămicilor creştine



Au în comun dragostea de Hristos şi binecuvântarea de a fi mame. Sunt mame tinere. Iar pruncii lor sunt cei ce le oferă, neîncetat, zâmbet şi provocări. Experienţele acestea, bucuriile şi, deopotrivă, frământările - stau de multe ori ascunse într-un cotlon de suflet. Dar ele merită a fi rostite! Împărtăşite! Eliberate! În acest context, ce poate fi mai frumos decât să înfiinţezi un club al mămicilor şi al copiilor - iar locul întâlnirii să fie, nici mai mult, nici mai puţin, decât înăuntrul unei biserici?!
În fiecare săptămână, joia, de la ora 10:00, Biserica Talpalari se umple de viaţă. Mame şi prunci - de la câteva zile până la câţiva ani - se întâlnesc. Vorbesc, se joacă, povestesc. Dezvăluie parte din greutăţile şi din nelămuririle lor, dar şi din cele mai mari realizări. Se ajută, se încurajează, se sfătuiesc. Cei mici se joacă, nestingheriţi, în casa Domnului şi se simt bine. Clubul a luat fiinţă la iniţiativa unor mame din parohie, iar ideea a fost primită cu bucurie de către prezbitera Cristina Sturzu. „Când am născut pentru prima dată, nu existau grupuri din acestea. Eram o mamă tânără, destul de singură, căci prietenele încă mai copilăreau. Nu aveam exemple, nu  cunoşteam persoane care să treacă atunci prin aceleaşi momente“, îşi aminteşte Cristina Sturzu.

Fiecare mamă are povestea sa

Şi mai povesteşte că primul gând pe care l-a avut, atunci când a venit la parohie, era să se ocupe de copii. „Dar singurii copii erau fetele mele - de care oricum mă ocupam în casă - şi încă vreo doi. Între timp, au început să apară foarte mulţi tineri la biserică şi, implicit, foarte mulţi copii. Dar am zis că am să fac ceva, să ne întâlnim şi să povestim, în momentul în care o să existe cererea. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Mamele au luat iniţiativa, eu am venit să le fiu alături“, spune, cu modestie, prezbitera Cristina.
Iar întâlnirile au un farmec aparte. Legătura strânsă dintre mame - prietene, de acum şi micuţii care învaţă să socializeze pare să iasă din tiparele lumii agitate, plictisite, surde şi mute în care, de multe ori, ne afundăm. „Vin joia aici cu drag, pentru că suntem mămici toate, avem aceeaşi preocupare, schimbăm impresii, păreri, temeri, frământări... cerem sfaturi una alteia. Ne e de ajutor în momentele astea pentru că, uneori, fiind în situaţii noi, poate nu ştim cum să reacţionăm. Dar, dacă le mai ceri părerea şi lor, altfel te descurci“, a explicat Mihaela, mămica lui Albert.

Când simţi că celuilalt îi pasă 

Celelalte membre ale Clubului o susţin. Căci fiecare dintre ele ştie cât de încărcate de pozitivism şi de energie pleacă, mai apoi, de la întâlniri. „Este important să vorbim despre diversificare, despre experienţa fiecăreia, cum a născut, cum face faţă creşterii, educaţiei copilului. Este relaxare, în primul rând, şi chiar simţi că celorlalte le pasă de durerea, nelămurirea sau bucuria pe care o transmiţi. Chiar ai cui s-o spui! Te simţi ascultat“, a subliniat Irina, mama lui Serafim.
Numeric, nu sunt multe mame şi nici n-ar fi indicat ca întâlnirile să-şi piardă din intimitate şi din căldura unui grup restrâns. Cu toate acestea, porţile bisericii sunt mereu deschise, pentru oameni noi. „Este a doua oară când vin. Prima dată a fost mai mult din curiozitate, să văd ce se discută. Acum, am venit în cunoştinţă de cauză. Realizez că e o atmosferă minunată, copiii socializează. Îi pregătim, astfel, pentru creşă şi grădiniţă. Acasă, Damian este singur, doar cu noi, cei mari. Aici se împrieteneşte cu micuţi de seama lui, învaţă să se joace şi să împartă“, susţine Elena.

Acasă - în biserică

Cele două ore petrecute la Clubul mămicilor oferă momente de relaxare şi de evadare, un prilej numai bun de întâlnit persoane speciale. „Pe mine mă ajută mult, în sensul că mă linişteşte. Aici găsesc oameni care-mi plac. Mame şi prieteni pentru copilaşul meu. Plus că întâlnirea are loc în biserică. Asta îmi place în mod deosebit! Mă simt acasă. Şi Robert Cristian se simte ca acasă, slavă Domnului! Iar asta nu poate decât să mă bucure!“, a exclamat Camelia.
Dacă mare parte dintre mămici au doar unul, cel mult doi copii, Maria a sărit deja din tipar. Ea are o altă Maria, de câteva săptămâni, dar şi un Serafim, de doi ani şi cinci luni, şi o Ana, cu un an mai mare. Contrar a ceea ce am putea crede, Maria este toată numai un zâmbet şi poveste cu bucurie despre fiecare clipă din viaţa copiilor ei. Nu pare epuizată, nici nu se plânge, nu caută motive inutile pentru a-L mânia pe Dumnezeu. „Lumea mă mai căinează, dar nu are de ce. Copiii mei sunt foarte cuminţi, e foarte uşor cu ei, dorm noaptea în pătuţ, mănâncă, sunt sănătoşi. Astea sunt problemele mamelor, în general, pe care eu nu le-am avut - şi, atunci a fost uşor. Mi se mai spune, uneori, că sunt mamă eroină. Mamă eroină era mama mea, cu şase copii, cu naşteri neasistate, cu plecat direct la praşilă. Mie mi-a fost uşor. Viaţa de oraş îţi acordă alte facilităţi“, zâmbeşte Maria.

Colac de salvare, în lumea asta mare

De la colegele din Club spune că are multe de învăţat, chiar dacă familia ei este mai numeroasă. „În ciuda uşurinţei cu care îmi cresc copiii şi a liniştii din familia noastră, copiii tot te solicită. Uneori ai nevoie să vorbeşti despre asta, să împărtăşeşti, să mai afli lucruri noi. Mamele de aici sunt prietene pentru mine şi au prieteni pentru copiii mei. E bine să fie un grup, o comunitate în care să te desfăşori, pentru că lumea este aşa de mare, că te pierzi. Şi e tragic să te pierzi în lumea asta! De aceea, consider că este foarte frumos ce a făcut doamna preoteasă, aducându-ne împreună“, este de părere Maria. 
Una dintre cele care a avut iniţiativa înfiinţării grupului este Gianina, mama Sofiei. Ea priveşte acum întâlnirile ca pe o dorinţă împlinită. Iar planurile nu i se opresc aici. „Venim într-o lume în care mamele împărtăşesc aceleaşi valori, în speranţa că şi copiii vor avea lucruri în comun şi vor dezvolta lucrurile astea, pe care noi încercăm să le scoatem la lumină şi să le rezolvăm. Pe viitor mă gândesc şi la un club al copiilor, pentru că ei au nevoie“, a atras atenţia Gianina. 
Exemplul de la Biserica Talpalari ar putea fi preluat şi multiplicat oricând, de către alte parohii. Poate că realizările nu se vor vedea într-o săptămână sau două. Cu toate acestea, ele vor înflori în vieţile celor implicaţi în proiect. Căci, nimic nu este mai important în familie decât o mamă liniştită. O mamă care să mai iasă din casă, să mai întâlnească oameni noi, să se umple de energie. Şi să aducă, apoi, în familie - pentru copii şi pentru soţ - linişte, siguranţă, stabilitate şi credinţă în ziua de mâine.

joi, 7 august 2014

Un model de preoteasă și mamă creștină: Anastasia Ștefănescu



Cercetând viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) ierarhul cel mai învățat al Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut (membru al Academiei Române) am fost impresionat nu numai de contribuțiile sale aduse științei istorice, într-o perioadă de început la noi, organizării eparhiilor pe care le-a condus (Huși, Dunărea de Jos și Roman), învățământului teologic seminarial și universitar, modului de funcționare a Sfântului Sinod și a altor instituții religioase, obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de la Patriarhia Constantinopolului și în multe alte domenii, dar și de evlavia și duhovnicia sa, de credința puternică și statornică în Ortodoxie, de grija pentru unitatea poporului român din punct de vedere religios și național. Testamentul său este semnificativ pentru țelurile și sentimentele de care a fost călăuzit. Episcopul Melchisedec stabilea în testament înființarea unei Fundații în cadrul căreia averea sa personală să fie folosită ˇpentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunii mele, în genere, și a Bisericii române, în specialˇ. O parte din venitul acestei averi era destinată unei burse de studii în străinătate pentru un tânăr teolog.

Episcopul Melchisedec provenea dintr-o familie de preot cu 15 copii, între care un arhiereu – Valerian, un arhimandrit –Ieronim, un preot – Vasile și două surori călugărițe –Eugenia și Susana. El a petrecut anii copilăriei în casa părintească de la țară, bucurându-se în special de îngrijirea și iubirea mamei sale. ˇMămucaˇ Anastasia era fiică de preot și s-a distins prin virtuțile ei de soție și mamă a 15 copii. Episcopul Melchisedec însușii spune despre ea că era ˇmodelul virtuților  femeii de țară și cu deosebire a soției preotului de țarăˇ. El se considera necontenit rodul educației primite acasă de la mamă și în semn de iubire pentru ˇmămucaˇ lui vroia să scrie câteva schițe despre viața ei. În acest scop, împrospătându-și propriile amintiri a dorit să le completeze cu cele ale fraților săi, așa cum reiese din scrisorile trimise lui Vasile, Ieronim și Constantin. Între scrisorile răspuns cea mai frumoasă este a lui Ieronim, care face un portret cu totul impresionant al mamei sale. Reproduc aici cea mai mare parte a acestei scrisori, publicată de Constantin c. Dinulescu în volumul Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și excerpte din corespondență, București, 1908, p. 184-187.

1869, Mai 12, Ismail

Preasfințite Stăpâne,

După dorința ce ați arătat de a aduna oarecari notițe din viața mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat aici: parte din cele scrise le-am văzut, parte le-am auzit de la mama, precum despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce știu:



Presbitera Anastasia, fiica preotului Focșa din satul Negrești, ținutul Neamțului, a intrat în căsătorie la 1819 și până la 1868 mai 22, anul și ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu soțul său. În timpul vieții (…) a născut 15 copii (…). Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine, cât și pentru ei.
Eu singur am fost la mai multe ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea își făcea rugăciunile mai mult în singurătate – noaptea. Pe când toți dormeau, în mai multe rânduri, din întâmplare m-am trezit și am văzut-o în genunchi plângând ți rugându-se lui Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau duminică nu era să nu se ducă la biserică cu colivă și liturghie – câteva parale până la 20 – afară de mare nevoie sau caz de boală. 

Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea atât în biserică cât și acasă învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din Evanghelie și Apostol cu care adesea învăța copiii (…). Se ferea mult de a osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așa: ˇDoamne, ferește-mă de de gura lumei și de mintea cea proastă. Doamne ferește-mă de beție, de farmice și de toate lucrurile releˇ. 



De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata, mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. pe lângă învățătura ce ea da copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de înjurături; nu-i lăsa a se duce cu copiii țăranilor și chiar cu rude, dacă aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beția până la cel mai înalt grad. Iubea curățenia atât lăuntrică, cât și din afară. Zicea că omul este vas de aramă și că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era singură acasă, copiii mai mici rămași cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea despre rai, iad, moartea drepților și moartea păcătoșilor. și spre dovadă la cele spuse de ea, zicea că dacă voim să știm mai mult să luăm seama, când mergem la biserică, cu deosebire la citirea Evangheliei și la Cazanie, unde pe larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie cu capul gol, dezbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său. În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie degrab și după ce bărbatul nu a putut-o găsi s-a dus înjurându-o. Două săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s-au vindecat rănile. Trei zile eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul și se ruga lui Dumnezeu că tot ce se poate fi mai rău să trimită bărbatului său. Mama o oprea de la asemenea rugăciune: o mângâia și o încuraja să rabde cu bărbăție, căci Dumnezeu privește spre toate necazurile ei și că ea să ceară de la Dumnezeu nu să-i trăznească bărbatul ci să-i dea frica Sfinției Sale în inima lui (…). Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la Dumnezeu. La rudele și meghieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu ne ducea deloc. Erau numai câteva femei cu care era în relații mai deaproape și care o și vizitau mai adeseori, anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniță din deal și Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine și deasemeni aveau purtări bune. 

La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese familiare și gospodărești, puneau vreun băiat (iar altă dată chiar pe tata) de citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă: nu ne uita mamă preoteasă - și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare econoamă, dar nici un sărac nu s-a întors cu mâna deșartă de la ea. 



În timpul când era bolnavă avea o nespusă dorință de a vedea pe toți fiii săi și fiindcă această dorință nu s-a putut realiza atunci până era în viață, au hotărât ca această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. Înainte de moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șapte ori, s-a mărturisit și împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana și i-a recomandat cum să o înmormânteze și puținele parale ce a avut (30 galbeni) le-a despărțit în două, zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata, de asemenea și la moarte, aceia ce a adunat împarte cu soțul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsați pentru tata; cât mai curând să silească a-i pune la loc: că nu știe cât va trăi și el și că prin urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceia au cerut să vază dacă sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise ea cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi. După ce toate i s-au pus de față, i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine împărăteasa. A cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe piept și-a cerut iertăciune de la tata și de la ceilalți; a iertat și ea pe toți și îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a vorbit și-a fost în cea mai mare liniște și dorință de a scăpa de această lume. Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se vor putea ști decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam judeca lucrurile, deși le vedeam multe din ele, cu timpul s-au șters din minte. Poate că P.S.V. veți fi știind mai multe despre ea.



De la Costache încă n-am primit nimic până acum. Tot acum Vă trimit și scrisoarea Părintelui Vasile de la Roman.
Al Preasfinției Voastre plecat și supus servitor, Ieronim.  

Prof. dr. Emilian Popescu

Texte:
Sfântul Ioan Gură de Aur
Mi-amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus laudă mamei mele în fața unei numeroase asistențe. Aflând că eram fiul unei femei văduve, m-a întrebat de la ce vârstă mama a rămas văduvă, iar la răspunsul meu că avea patruzeci de ani și că era văduvă de douăzeci de ani, de la moartea tatălui meu, surprins, a strigat privind mulțimea: Ce femei au creștinii! 

Sfinții Martiri din Lyon (august 177)
ˇIar fericita Blandiana, cea din urmă dintre toți întocmai ca o mamă vitează care-și îndeamnă copiii la luptă și i-a dus victorioși în fața Împăratului, trecând și ea prin toate luptele copiilor, s-a grăbit spre aceștia, bucurându-se și veselindu-se de sfârșitul ei, ca și cum era chemată la ospățul de nuntă și nu spre a fi aruncată fiarelor… Păgânii înșiși au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea și așa de crude chinuri.ˇ
Martiriul Sf. Perpetua și Felicitas (7 martie 203)
ˇIar Perpetua ca să guste ceva din durere, țipă când a fost lovită între coaste, apoi ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia. Poate că asemenea femeie… n-ar fi putut fi omorâtă altfel de n-ar fi voit ea.ˇ


Sursa: Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic nr.5, 1989, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, pag. 176-178
Transcriere realizată de Andreea Stîngă.