Se afișează postările cu eticheta parohia la țară. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta parohia la țară. Afișați toate postările

luni, 28 octombrie 2019

Capitolul XXII. Creta


Era noapte când am intrat în sat, porțile erau toate închise, în curți, câinii simțind miros de străin au început să latre. Unde să mă duc? La ce poartă să bat? La casa popii, unde toți străinii găsesc adăpost! Preoții din satele noastre nu sunt oameni cultivați, sunt puțin instruiți și nu pot susține o discuție teologică despre doctrina creștină; dar Hristos trăiește în inima lor și îl văd cu ochii lor, uneori la căpătâiul unui rănit în război, alteori stând sub un migdal înflorit primăvara.
O poartă s- adeschis și a ieșit o bătrânică, cu o lampă în mână, să vadă cine era străinul care sosise atât de târziu în sat. M-am oprit:
- Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mătușică, i-am zis, îndulcindu-mi glasul, ca să nu-i fie frică de mine; nu sunt de pe aici și nu am unde dormi; vrei să fii așa de bună și să mă îndrepți spre casa parohială?
- Să trăiești, fiule; o să țin lampa ca să nu te împiedici. Domnul fie lăudat, la unii le-a dat pământ, la alții pietre; noi am avut parte de piatră. Uită-te la picioare și ține-te după mine.
Mi-a luminat drumul cu lampa, am luat-o după colț și am ajuns la o poartă arcuită; un felinar era agățat afară.
- Iaca, aici e casa popii, a zis bătrânica.
A ridicat lampa, mi-a luminat fața, a oftat, dădu să zică ceva, dar se răzgândi.
- Mulțumesc pentru bunătatea dumitale, am zis, și iartă-mă că te-am pus pe drum. Noapte bună!
Ea se uita la mine și nu pleca.
- Dacă nu ți-e cu supărare, a zis ea, hai mai bine să înnoptezi în căsuța mea sărmană.
Dar eu băteam deja la poartă. Am auzit pași greoi în curte, poarta s-a deschis, în fața mea a apărut un om bătrân, cu barba albă ca neaua, cu pletele căzute pe umeri. Fără să mă întrebe cine eram, orice voiam, mi-a întins mâna:
- Fii bine-venit! Nu ești de pe aici? Intră!
Am intrat. Am auzit șoapte, strigăte, uși care se închideau și se deschideau, femei se furișau grăbite și dispăreau în odaia vecină. Preotul m-a poftit pe divan.
- Preoteasa nu se simte prea bine, o s-o ierți, dar o să pregătesc eu ceva de mâncare pentru tine, o să pun masa și o să fac patul ca să dormi.
Glasul îi era grav și îndurerat; m-am uitat la el; era tare palid, ochii îi erau umflați și roșii, parcă ar fi plâns. Dar nici nu mi-a trecut prin cap că era vorba de o nenorocire; am mâncat, m-am culcat și dimineața preotul a venit și mi-a adus o cană cu lapte, o felie de pâine și brânză. Am dat mâna cu el, i-am mulțumit, luându-mi rămas bun.
- Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Du-te cu Domnul!
Am plecat. La capătul satului m-am întâlnit cu un bătrân; m-a salutat, ducându-și mâinile la piept.
- Unde ai înnoptat, fiule? m-a întrebat el.
- La popa, moșule!
Bătrânul a suspinat:
- O, sărmanul! mi-a zis el. N-ai prins nimic de veste?
- Ce veste?
- I-a murit feciorul ieri dimineață, singurul copil; n-ai auzit bocetele femeilor?
- N-am auzit nimic, moșule, nimic!
- L-au pus în odaia din fund și și-au înăbușit plânsul ca să nu auzi, să nu te supere... Călătorie bună!
Ochii mi s-au împăienjenit.
- De ce plângi? a întrebat bătrânul cu mirare. Se vede că ești tânăr și nu ești obișnuit cu moartea. Mergi cu bine!

(Nikos Kazantzakis - Raport către EL Greco)

duminică, 26 mai 2013

"Viața de soție de preot de țară nu este grea..."

Satul Plopii Slăviteşti, din judeţul Teleorman, pare a o fi rupt cândva la vale de pe dealurile din jur. Iar "scurgerea" lui spre albia Oltului este stăvilită doar de braţele nevăzute ale Bisericii "Sfântul Nicolae", ce s-a înfipt spre a ţine lumea pe loc undeva pe la mijlocul prăvălirii. Desluşim în plasticitatea acestei imagini sensul adânc al unei zidiri ce scapă de regulă observării. Şi anume că biserica ţine omul în echilibru, în datul lui firesc, adică în legătura lui pe verticală cu cerul şi pământul. Restul este doar adăugire, îngroşare, subţiere pe orizontală, a ceea ce ne-am obişnuit să numim, uneori confuz, alteori inadecvat, mult prea simplu: viaţă.

Nevoirea în Hristos spulberă rătăcirea şi vindecă
Am desluşit taina acestei lucrări în cuvintele şi misiunea tânărului părinte paroh din satul Plopii Slăviteşti, Cezar Ionescu, pe care l-am cunoscut într-o zi din această vară, când vişinile sângerau prin pomi sub tăietura amiezii.
Cucernicia sa ne-a spus: "Trăim aici un sentiment puternic de familie, de unitate, foarte prezent, foarte viu. Această stare dă bucurie preotului că este păstor de suflete. Trebuie să urmăm nevoinţa în Hristos, trebuie să dobândim permanent dobândirea Duhului Sfânt, să urmărim curăţirea de păcate şi să-i naştem în Hristos pe oameni. Să le arătăm că viaţa în Hristos este cea care biruie orice ispită. Orice dezamăgire. Orice neajuns material. Orice neînţelegere. Şi că viaţa în Hristos, în poruncile Lui, aduce plinătate fiinţei umane. Mai ales într-o zonă în care încă mai bântuie o serie de superstiţii. Avem aici, din acest punct de vedere, un ogor mai înţelenit. De aceea, noi, cei din Teleorman, trebuie să ne luăm mult mai în serios misiunea. Există o presiune puternică de a intra în acest duh al lumii, dezamăgit fiind de multitudinea de probleme şi de multele abateri de la credinţă. Însă, dacă preotul trăieşte autentic în Hristos, dacă cere cu sinceritate harul şi ajutorul lui Dumnezeu, asemenea rătăciri pot fi îndepărtate.
Problema care se pune nu este de greutate, ci de atitudine, de orientare spre Hristos, dar şi de pocăinţă autentică a preotului".

"Acasa" părintelui Cezar Ionescu şi împlinirile lui
În ceasul petrecut în "acasa" părintelui Ionescu, am avut prilejul să vedem, concret, roadele misiunii lui. Începutul l-a făcut chiar cu familia cucerniciei sale, care a ajuns în acest sat acum opt ani şi care de şase ani s-a mutat cu totul în curtea bisericii, unde şi-a ridicat o căsuţă, unde a plantat pomi, viţă-de-vie, trandafiri, unde creşte albine şi unde a finalizat o amplă lucrare de reparare a sfântului lăcaş.
Satul trăieşte acum în viaţa familiei lui, aşa cum aceasta a devenit parte din viaţa satului. Soţia părintelui, Otilia Ionescu, predă desenul şi educaţie plastică la cele trei şcoli din comună.
"Eu sunt din Iaşi. Aici, în curtea noastră, ne-am făcut cerul. Acum încercăm şi în afara curţii", ne spune domnia sa. "Viaţa de soţie de preot de ţară nu este grea. Dacă ştii să te mulţumeşti cu ce ai, nu este grea deloc. La şcoală, încerc să transmit copiilor dragostea de frumos, de tradiţii, de Dumnezeu. Ei îndrăgesc foarte mult icoana pe sticlă. E mai apropiată de vârsta şi înţelegerea lor", ne mai spune doamna preoteasă Ionescu.

Întregul articol îl găsiți aici:

Sensul adânc al unei zidiri la Plopii Slăviteşti