Preotese în rezistenţa anticomunistă

În grupul de rezisenţă anticomunistă de la Nucşoara s-au aflat şi femei. Au fost femei care au plecat în munte împreună cu bărbaţii, şi multe altele care au făcut parte din reţeaua de sprijin. Printre ele au fost şi preotese, chipuri luminoase, femei vrednice, de bizuială. Femei "straşnice", cum se spune în zonă.

Preoteasa Maria Andreescu (1923-1981), soţia preotului Nicolae Andreescu din Nucşoara, au avut doi copii. Împreună cu soţul ei au fost arestaţi şi anchetaţi în 1959. Părintele a fost martirizat - condamnat la moarte şi executat - pentru că nu a vrut să trădeze. Preoteasa Maria a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii.

Preoteasa Iustina Constantinescu (1912-1983), soţia preotului Ion Constantinescu din Poienărei, au avut 3 copii. Au fost unii dintre cei mai devotaţi sprijinitori ai grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Părintele Ion a fost şi el martirizat, iar preoteasa Maria a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii. Fiica lor, Iuliana, a fost şi ea arestată, în timp ce era însărcinată în luna a şaptea. A născut la închisoarea Văcăreşti.




Mai multe informaţii despre femeile din rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara găsiţi pe site-ul www.eroinenucsoara.ro.

Părintele TEOFIL: ”fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt”

Am realizat acest interviu cu Părintele Teofil în 15 martie 2009, a doua duminică din Postul Mare al acelui an. Pentru că Părintele a plecat către ”ziua cea neînserată” a Împărăției Domnului în luna octombrie a aceluiași an, postez sfaturile ”Sfinției Sale”, ale Părintelui ”bucuriei”, la acest început de octombrie. Îmi cer iertare că pînă acum nu am reușit să îl extrag de pe reportofon și să îl transcriu pe hîrtie. De asemenea, îmi cer iertare și pentru stîngăciile mele într-ale interviului. E primul meu interviu. Și, în același timp, e și una dintre bucuriile cele mai prețioase ale inimii mele.

Nădăjduiesc să fie și pentru voi un cuvînt bun, plin de lumină și de dragoste din parte Părintelui Teofil! Veșnică să-i fie pomenirea!

*****************************************************************************

Preoteasa Eufemia: Binecuvîntați, Părinte Teofil! La îndemnul maicii Siluana, împreună cu alte două preotese, am realizat un Blog ce se numește ”Slujirea Preotesei”, prin intermediul căruia încercăm să socializăm între noi, preotesele. Aceasta deoarece dorim să ne cunoaștem, să ne ajutăm, să ne îmbogățim din experiența celorlalte. Pentru început, am căutat texte despre preoteasă, dar nu am prea găsit.

Părintele Teofil: Păi, nu sunt. De aceea, ați găsit puține texte.

Preoteasa Eufemia: Exact. Și, de aceea, am îndrăznit să vă întreb pe D-voastră despre acest subiect, deoarece știu că sunteți Părintele duhovnic al mai multor familii de preot, atît al unor preoți, cît și al unor preotese …

Părintele Teofil: Daa, și sunt, și nu sunt …

Preoteasa Eufemia: Așadar, care este slujirea unei preotese?

Părintele Teofil: Ai aparatul să înregistrezi?

Preoteasa Eufemia: Da, îl am, Părinte.

Părintele Teofil: Da’ cum faci? Și vizual? Sau numai sonor?

Preoteasa Eufemia: Numai sonor, Părinte! Am un reportofon.

Părintele Teofil: Bine atunci. Să-mi scot și eu reportofonul.

Preoteasa Eufemia: Cred că maica Siluana a sesizat  foarte bine faptul că multe dintre soțiile de preot sau multe dintre cele care doresc să devină preotese nu știu ce este preoția. Aceasta deoarece o tînără ce se căsătorește cu un teolog și apoi devine preoteasă nu primește nici o pregătire – teoretică sau practică – despre cum ar trebui să fie ca preoteasă. Care este părerea D-voastră? Ce înseamnă să fii preoteasă?

Părintele Teofil: Ceea ce trebuie să aibă în vedere un candidat la preoție este să aibă o soție credincioasă. Adică, să știe soția lui că e un dar de la Dumnezeu și poate cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie: să fie soție de preot. În Biserica Ortodoxă femeile, în general, nu au un rol anume, dar unele dintre ele au posibilitatea să fie soții de preot. Și cred că ăsta-i e cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie. Asta înseamnă că trebuie să îl urmeze pe soțul ei și să îl prețuiască ca preot. Nu numai ca soț. Fiecare soție trebuie să-și prețuiască soțul, să-l aibă în vedere, să-l iubească, să-l urmeze, să-l ocrotească, să-l ajute, să facă tot ceea ce se așteaptă într-o familie. Adică, cineva care se angajează la o viață de familie (nu numai cînd îi vorba de preot), cînd îi vorba de orice angajare în familie, fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt … În jurul tău să poți să-i fericești pe toți … În jurul tău să poți să-ți fericești soțul - soția, soția - soțul. Oricare dintre cei care se angajează la viața de familie are datoria să transfere bucuriile lui personale în cel cu care i-o rînduit Dumnezeu să se unească și să aducă copiii pe lume. Și asta se bazează totdeauna pe credința în Dumnezeu.

Preoteasa Eufemia: Deci, credința în Dumnezeu trebuie să fie calitatea de bază pentru o preoteasă.

Părintele Teofil: Da, neapărat credința în Dumnezeu și să știe că soțul ei nu e numai soțul ei, ci e și preotul care îi duce pe oameni spre Dumnezeu și Îl aduce pe Dumnezeu spre oameni… Lucrul acesta trebuie pus în atenție. Adică, o soție de preot trebuie să se gîndească, de exemplu, că are un soț preot și să se simtă cinstită de faptul că o ales-o Dumnezeu să fie lîngă soțul ei. Și atunci pornește bine și rămîne pe calea cea bună. Însă, în cazul în care pentru ea preotul îi doar soțul ei, atunci nu-i destul… Spunea cineva că a găsit niște scrisori scrise de preoți către copiii lor, care erau tot preoți, și se adresau, de exemplu, tatăl către fiul său: ”Sfinția Ta, fiul meu” sau soția: ”Sfinția Ta, soțul meu”.

Preoteasa Eufemia: Dar în vremurile noastre este foarte greu …

Părintele Teofil: Dragă, nu mă interesează ce e în vremurile noastre! Pe mine mă interesează cum trebuie să fie în vremurile noastre! Trebuie să aducem Tradiția în actualitate.

Preoteasa Eufemia: După credință, preoteasa trebuie să conștientizeze că soțul ei e preot.

Părintele Teofil: Da, nu-i un oarecare. E preot. Nu-i orice soț, ci e soț-preot, preot-soț.

Preoteasa Eufemia: Și de aici se presupune că nu trebuie să îi acorde doar dragoste – care e firească – ci și …

Părintele Teofil: Respect. Iar dragostea și respectul sînt elementele prieteniei. Ale oricărei prietenii adevărate. Adică, într-o prietenie fiecare se angajează față de celălalt cu iubire și cu respect. Nu numai cu respect, nu numai cu iubire. Ci cu iubire și cu respect. Și asta trebuie să se mențină și în viața de familie. Oricît ar fi de apropiați soții, trebuie să aibă în legătura lor iubire și respect. Să nu renunțe la respect pentru iubire, să nu renunțe la iubire pentru respect, ci iubire și respect. În satul meu se considera că preotul este un ”om legat”, adică îngrădit. Un om cu restrîngere a libertății. Și spunea bunica mea, – Dumnezeu s-o odihnească! –, spunea că o venit un candidat la preoție la o familie, ca să ceară pe fiica lor să-i fie soție. Și zice că tatăl fetei care era vizată să fie soție de preot o zîs: ”Domnule, eu spui drept că nu mi-aș da fata după om legat”.  (Rîdem amîndoi.)

Preoteasa Eufemia: Frumos, da!

Părintele Teofil: Și o adăugat. Zice: ”De vreo întîmplare că mori ”– se considera că preoteasa trebuie să rămînă și după moartea soțului tot soție de preot. Și atunci zice: ”De o întîmplare că dumneata mori, ea atuncea să nu să mai căsătorească?” Și zice teologul: ”Eu, să mor?” Era un om solid și nu se aștepta nimenea să moară. Și spunea buna că, după aceea, la scurtă vreme, el o murit …

Preoteasa Eufemia: Extraordinar!

Părintele Teofil: Da. Și … omul totuși o fost înduplecat și și-o dat fata după ”om legat”.

Preoteasa Eufemia: E greu să faci parte dintr-o familie de preot. Am vorbit zilele trecute cu o preoteasă care îmi spunea că fiica cea mai mare a spus că nu vrea să devină preoteasă. Pentru că asta înseamnă să faci mulți copiii și să nu te distrezi.

Părintele Teofil: Da… Bine, acuma și cu distracția… Există și o distracție faină, nevinovată, la drept vorbind. Da’ în sfîrșit, fiecare gîndește cum poate gîndi. Eu, de exemplu, nu consider că cineva care se veselește – într-o veselie din asta decentă, cum îmi plac și mie veseliile – greșește.

Preoteasa Eufemia: Totuși, există niște ”îngrădiri” …

Părintele Teofil: Da, sigur. Nu poate merge la bal, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Sau nu poate merge în discotecă, în baruri …

Părintele Teofil: Da, bineînțeles! Da’ nici să nu meargă! Da’ nu numai o soție de preot să nu meargă, nici o femeie și nici un bărbat! Nu există astfel de puncte care să-i adune pe oameni. Eu mai și spun oamenilor așa, că la Biserică îi ușa Raiului și la discotecă îi gura iadului.

Preoteasa Eufemia: Ce alte calități mai trebuie să aibă o preoteasă?

Părintele Teofil: Bine, acuma trebuie să le aibă pe toate bune, ca orice femeie. Să fie o bună gospodină, de exemplu. Să nu fie iubitoare de podoabe. Să aibă ținuta care se cere de la toate femeile. Mama mea, – Dumnezeu s-o odihnească! – , din clipa în care s-o căsătorit, o purtat batic pe cap. Și nu era preoteasă. Și preoteasa poate că nu purta batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Ei, dar acum este moda ca preotesele să poarte pălării pe cap, în locul baticului.

Părintele Teofil: Bine, acuma, asta depinde foarte mult și de concepția care există. Dacă o pălărie e tot un batic, atunci poate să fie și pălăria batic, nu?

Preoteasa Eufemia: Da, pentru că are același rol: de a acoperi capul.

Părintele Teofil: Exact. O acoperire a capului. Ei, la mine o venit odată o femeie la spovedit și i-am spus să aibă batic pe cap. Și s-o dus. Era de la Cluj. S-o dus acasă și o ascultat. Și s-o dus la Biserică cu batic pe cap. Și cînta la cor. Și la cor cînta și preoteasa, care n-avea batic pe cap. Și cînd o mai venit o dată la Mănăstire și o vorbit cu mine, zice: ”Părinte, să știți că eu v-am ascultat și m-am dus și am purtat batic. Pînă cînd am văzut că preoteasa nu poartă batic. Și atunci am zîs: D-apăi, dacă preoteasa nu poartă batic, eu di ce să port batic?”

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, este adevărat că, alături de preot, preoteasa este și ea …

Părintele Teofil: Un exemplu. Trebuie să fie un exemplu!

Preoteasa Eufemia: Din păcate, nu reușim să fim exemple atît de bune cum ar trebui să fim pentru credincioase.

Părintele Teofil: Da, dar vezi ce înseamnă o modă! Mama mea, - Dumnezeu s-o odihnească! - , purta batic. De ce? Nu numai ea purta batic. Toate femeile din sat purtau batic, de la căsătorie încolo. Și nu îl mai lăsau din cap.

Preoteasa Eufemia: Era o tradiție, de fapt.

Părintele Teofil: Da. Și dacă veneau, totuși, de la oraș, unele femei cu capul descoperit, zîceau: ”Apăi astea-s de la oraș, pot să meargă fără batic”. Da’ mama, ca femeie de la țară și care știa de rînduială, niciodată – nici prin curte, nici prin casă, nicăieri – nu era fără batic.

Preoteasa Eufemia: Cred că este foarte important ca femeile creștine - fie că sînt preotese, fie că sînt credincioase – să aibă un părinte duhovnic și să primească, să asculte cuvîntul lui.

Părintele Teofil: Da’ acuma, în general, femeile și bărbații nu au duhovnici. Duhovnicia este așa, un fel de improvizație. Păi, dacă e improvizație, atunci bineînțeles că nu contează. Dar, dacă se lasă îndrumată, atunci fără îndoială că duhovnicul îi spune că trebuie să poarte batic pe cap. Sau  Eu, de exemplu, măcar atîta zic: măcar la slujbă trebuie să poarte batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Duhovnicul ar putea să o modeleze pe preoteasă. Asta în cazul în care soțul preot nu poate să o ajute în acest sens. Duhovnicul ar reprezenta o soluție în cazul în care soțul ar eșua.

Părintele Teofil: Știi ce se poate întîmpla? Ca duhovnicul să zică să poarte batic și soțul să zică: ”A, lasă-l în pace, ce atîta batic?” Și atuncea este între două opinii. Păi da, dacă știi de Dumnezeu peste toate, țîi seama de Dumnezeu, știi că așa vrea Dumnezeu. Eu le mai spun și așa, cînd îi vorba de îmbrăcăminte: Uitați-vă la Maica Domnului pe icoană. Cum e? În pantaloni? Sau în pantaloni scurți? Sau uitați-vă la portul călugărițelor. Sau uitați-vă la portul popular.

Preoteasa Eufemia: Deci, avem trei repere:  Maica Domnului, portul monahiilor și portul popular, care ne pot ajuta să alegem ținuta adecvată unei femei creștine.

Părintele Teofil: Și atuncea, dacă se țîne seama de lucrul acesta, se țîne seama și de alte lucruri. Și dacă nu se țîne de ăsta, nu se țîne seama de nimic.

Preoteasa Eufemia: Mai doresc să Vă întreb în ce măsură o preoteasă se poate implica în activități sociale și filantropice în parohie.

Părintele Teofil: Poate să facă cum face orice femeie, cu binecuvîntarea soțului. Ajută unde e nevoie, unde poate. Pentru că, dacă soția preotului are copiii, pe care îi crește și pe care îi ajută, nu e disponibilă ca o persoană care n-are un angajament din ăsta în familie. Că n-are familie, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Există și credincioase care văd în preoteasă un model de viețuire creștină. Ele se raportează tot timpul la preoteasă. Zic: ”dacă preoteasa merge cu batic la Biserică, îmi iau și eu batic. Îmi schimb pălăria și îmi iau și eu batic”.

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: ”Dacă preoteasa poartă fustă lungă, port și eu”. Deci, au un reper…

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, există o legătură între credincioase și preoteasă. Din acest punct de vedere, mă gîndeam că preoteasa poate să se implice în activități sociale, alături de credincioase.

Părintele Teofil: Da, bineînțeles. Dragă, o soție de preot trebuie să fie o soție model, o femeie care poate fi luată drept reper. Și ea trebuie să știe lucrul acesta și să se încadreze în viața socială și în viața de zi cu zi, pentru a face ceea ce trebuie. De fapt, asta ar trebui să facă orice credincioasă, nu numai o preoteasă.

Preoteasa Eufemia: În legătură cu machiajul …

Părintele Teofil: Asta nici nu se discută!

Preoteasa Eufemia: De asemenea, există preotese care consideră că, de la o anumită vîrstă, trebuie să își ascundă firele albe din păr și se vopsesc.

Părintele Teofil: Da, să-și vopsească părul? Păi, eu trebuia să-mi vopsesc părul de la douăzeci și cinci de ani!

Preoteasa Eufemia: Dar dumneavoastră numai așa vă stă bine!

Părintele Teofil: Așa mă știi, de-aia!

Preoteasa Eufemia: Ce calități ar trebui să caute un teolog la o tînără, pentru ca aceasta să fie o bună preoteasă?

Părintele Teofil: Păi, mai întîi ar trebui să aibă credința în Dumnezeu, deoarece credința în Dumnezeu dirijează totul. Dacă are credință în Dumnezeu, e bine. Dar să nu fie una din asta care vrea să se căsătorească cu un teolog și face anumite lucruri, care să o pună în evidență. Asta să fie convingerea ei. Oriunde ar fi, și singură de ar fi, să se prezinte cum crede ea că vrea Dumnezeu să se prezinte o credincioasă.

Preoteasa Eufemia: Și dacă există cazuri în care tinerele au mimat buna cuviință, evlavia, s-au încadrat într-un tipar bine stabilit, s-au căsătorit cu teologi, au devenit preotese și acum se află în situația dramatică în care nu se mai regăsesc pe ele însele ca persoane, nu mai știu ce să facă deoarece ele s-au transformat în ceva ce nu erau, ce mai pot face?

Părintele Teofil: Da, pentru că nu au avut niciodată, de fapt, o ținută controlată mai presus de om, controlată de Dumnezeu, adică o raportare la Dumnezeu. Asta înseamnă să fii credincios: să te raportezi la Dumnezeu. Dacă nu te raportezi la Dumnezeu, nu ești credincios.

Preoteasa Eufemia: La finalul interviului, aș dori să Vă rog să transmiteți cititoarelor blogului Slujirea Preotesei un gînd bun, așa cum ne obișnuiți de fiecare dată cînd ne întîlnim cu Dumneavoastră, fie față către față, fie în cărțile Cuvioșiei Voastre.

Părintele Teofil: Dragă, principiul  e acesta: întîi e Dumnezeu și apoi omul. Și asta înseamnă că să țină seama de Dumnezeu. Că, dacă nu țîi seama de Dumnezeu, degeaba vrei să țîi seama de om. E o transformare a vieții prin Dumnezeu. ”Nu vă asemănați chipului acestui veac, ci vă schimbați prin înnoirea minții”. Sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Tit: ”Cum să fie femeia? Curată, gospodină, să-și iubească bărbatul, să-și iubească copiii, cele bătrîne să le înțelepțească pe cele tinere”. Deci, nu există un ”regim” de preoteasă, ci există o „situație” de preoteasă. Și atuncea, ca să fii, de exemplu, un călugăr bun, trebuie să fii un om bun. Ca să fii un om bun, trebuie să fii un creștin bun. Tot așa-i și aicea. Vrei să fii soție de preot? Să știi că trebuie să fii cîștigată pentru Dumnezeu. Dacă ești cîștigată pentru Dumnezeu, ești cîștigată și pentru familie: pentru soț, pentru copii. Și dacă nu ești cîștigată pentru Dumnezeu, nu ești cîștigată pentru nimic. Trăiești o viață întîmplătoare, o viață fără consistență.

Preoteasa Eufemia: Vă mulțumesc, Părinte! Binecuvîntați!

Părintele Teofil: Dumnezeu să ne ajute să putem avea în față cît mai multe candidate pentru viața de familie cu un preot!

Preoteasa Eufemia: Amin!

Gînduri pline de bucurie de la Durău

Dragi preotese,

postez mai jos o parte dintr-o scrisoare plină de căldură sufletească, pe care am primit-o de la preoteasa Alexandra în cutia noastră poștală. Mulțumim pentru gîndurile trimise dragă preoteasă Alexandra!

Nădăjduiesc ca textul să fie de folos pentru cît mai multe dintre voi!
preoteasa Eufemia


” Dragele mele,

tocmai ne-am intors de la Durau unde am participat la bine cunoscuta conferinta Preotul si preoteasa - parinti in familie si parohie ...

***

A fost foarte impresionant sa ascult povesti de viata cu bucurii si necazuri, sa invat din experienta bogata a altor preotese si mai ales sa ma bucur de faptul ca am gasit ecou si incurajare pentru o decizie pe care am luat-o din iarna care a trecut - m-am reintors de 7 luni in caminul nostru cu activitate aproape 100%, intrucat lucrez doar de acasa la calculator cu fractiune de norma, cateva ore pe zi. Noi am hotarat impreuna cu duhovnicul ca este mult mai util sa ma implic in activitati educative sub tutela parohiei, decat sa ma lupt cu morile de vant in invatamant unde prezenta mea, in ciuda tuturor incercarilor nu a adus din pacate un aport sesizabil pentru comunitate, in afara ca am cunoscut o singura fata care se implica acum in activitati la biserica ...

***

Pentru mine aceasta conferinta a fost un mare dar primit si asteptat cu multa bucurie si mai ales m-am bucurat sa aud din partea ierarhului nostru cat de necesar este sa ne facem curaj sa investim cat mai mult timp din viata noastra in slujirea noastra cea mai sfanta, familia si sustinerea sotului si sa incercam pe cat posibil sa fim acolo unde este nevoie de noi, in functie si de posibilitatile pe care le putem crea daca nu exista intotdeauna la indemana. Asta a fost rugamintea catre noi, sa facem ceea ce ne este la indemana in acest sens, si sa ne rugam seara cu toata familia, aceste lucruri fiind esentiale. M-am mangaiat foarte mult pentru faptul ca nu avem copiii prin cuvintele spuse de o preoteasa cu 3 copiii care regreta ca fiind ocupata cu copiii si serviciul nu poate face activitati in parohie asa cum si-ar dori si tanjeste foarte mult dupa asta, am inteles ca nu sunt numai dezavantaje atunci cand nu ai copiii personal, si ca trebuie valorificata situatia pe care o traiesti la un moment dat la maximum, incercand sa iei in considerare aspectele pozitive.

***

Ni s-au prezentat filme si proiectii unde am putut intelege cat de mult isi doresc sotii nostri sa ne cucereasca in fiecare zi ca sotii si femei iubite si ca noi trebuie sa punem pe primul plan echilibrul si armonia in relatia si casnicia noastra din care decurge binele in cresterea copiilor si in slujirea preoteasca. Invitat in prima seara a fost pr. prof. Constantin Coman care a vorbit personal, din experienta sa de familist despre casnicie, relatia sot-sotie in familia preotului si despre specificul feminin care se implineste complementar cu cel masculin.

 

***

Am asteptat aceasta conferinta cu tanjire, am urmarit cu mare interes tot ce s-a scris in presa ortodoxa despre seriile din primavara si vara si acum ne-a venit randul sa traim si noi aceste bucurii. Mare lucru este sa platesti o suma modica si sa primesti 3 zile de relaxare, prietenie, discutii si mic concediu! Slava lui Dumnezeu pentru toate si multimiri tuturor celor care ne-au purtat de grija ca noi sa ne simtim ca niste copiii in tabara!

Cu drag,
preoteasa Alexandra ”

De cand sunt preoteasa…

 

 SursA FotO: arhiva personală

 

Am învățat:

 

- să îmi înfrânez curiozitatea specific feminină de a ști tot ce face soțul meu (am început să exersez acest lucru încă de când ne-am căsătorit și bine mi-a prins);

 

- să mă descurc și singură în anumite situații când ar fi fost nevoie de ajutorul lui, sau să am răbdare până va putea rezolva (aici mai am mult de lucru, dar orice progres este important);

 

- să savurez din plin fiecare clipă petrecută împreună, având în vedere că timpul în care stă acasă e tot mai scurt;

 

- să mă bucur de lucruri mărunte, aparent simple, cum ar fi: o plimbare în parc, o masă în familie, o ieșire cu prietenii, o carte bună etc.

 

- să nu iau personal criticile aduse preoților și Bisericii în general;

 

- să nu mai pun la suflet observațiile răutăcioase și nefondate ale oamenilor;

 

- și lista poate continua.

 

De fapt, toate aceste lucruri nu le-am dobândit ca prin magie, doar pentru faptul că soțul meu a devenit preot. Preoția nu-l transformă pe preot dintr-o dată în alt om, și cu atât mai puțin pe preoteasă. Am mai învățat câte ceva pentru că s-a creat contextul favorabil, dar procesul de schimbare a început cu mult timp înainte de a mă căsători, și este unul care va dura toată viața!

 

Tot timpul voi avea ceva de schimbat/corectat la propria mea persoană. Dacă nu sunt atentă la ce fac și ce ar fi de îndreptat, faptul că sunt preoteasă nu mă ajută cu nimic, ba chiar poate să mă încurce și mai mult. Deoarece răspunderea este mai mare, și implicit, situațiile delicate cărora trebuie să le fac față sunt mai multe. Și doar dacă am echilibru interior și sunt împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu și cu cei din jur pot face față provocărilor și-mi pot împlini chemarea.

 

Mulți au impresia că odată ce ai devenit preot/preoteasă, ai primit și puterea magică de a le rezolva pe toate și de a face față tuturor situațiilor. Numai că nu este așa. Această putere vine numai din relația strânsă pe care o ai cu Dumnezeu, deschiderea ta și procesul continuu de schimbare a propriei persoane.

 

Pace și bucurie sfântă!

Alina-Nicoleta

 

SursA: prosanthropos.wordpress.com

 

simplitate + dragoste + costume populare = o nuntă ca în povești

Postez mai jos fotografii de la o nuntă parcă ieșită din povești, dar care s-a întîmplat cu adevărat. Nu cred că am văzut imagini mai frumoase de la o nuntă, așa încît această nuntă a devenit prefrata mea și vreau să vă împărtășesc și vouă bucuria descoperirii ei.

Nădăjduiesc să fie de folos atît tinerelor fete, care doresc să devină preotese, cît și preoteselor, care pot îmbrăca cu demnitate costumul popular în loc de o garderobă somptuoasă de nașă (:

 

 Mai multe fotografii puteți viziona pe ortodoxiatinerilor.

Care este semnificația culorilor veșmintelor liturgice?

Un mic cuvînt înainte

Culorile veșmintelor preoțești sînt pline de viață, de simbolistică, de credință și de dragoste.
Care este, totuși, legătura dintre ele și o preoteasă?

În funcție de fiecare dintre noi, răspunsul la această întrebare poate fi afirmativ sau negativ.
Voi ce părere aveți?

Ca să puteți să vă faceți o părere despre acest subiect, vă supun atenției două materiale:

1. Hotărîrea Sfîntului Sinod al BOR în legătură cu modalitatea de folosire a veșmintelor preoțești de culori diferite

Anul trecut, în 5 iulie 2012, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în dezbatere posibilitatea unei modalități unitare de folosire a veșmintelor preoțești de către slujitorii Sfintelor Altare în timpul serviciilor religioase, în acord cu practica din celelalte Biserici Ortodoxe.

Astfel, la propunerea Comisiei teologice, liturgice și didactice, Sfîntul Sinod a aprobat modalitatea folosirii veșmintelor preoțești de culori diferite în timpul serviciilor religioase la catedrale, mănăstiri și parohii, după cum sînt prezentate în tabelul următor:

2. Semnificația culorilor veșmintelor liturgice - un text preluat de pe blogul matușkăi Emily

            ”Orice persoană care a participat cel puțin o dată la o slujbă ortodoxă, a remarcat cu siguranță frumusețea și solemnitatea veșmintelor. Diversitatea culorilor face parte din simbolismul liturgic al Bisericii și are un impact puternic asupra credincioșilor. Veșmintele deschise la culoare exprimă bucuria, frumusețea și măreția Lui Dumnezeu, în timp ce veșmintele de culoare închisă ne întipăresc în suflete sentimentul pocăinței și nevoia de a ne întoarce la Dumnezeu.

 

 

            Încă din vechime, cărțile de liturgică au oferit libertate în ceea ce privește alegerea culorilor veșmintelor liturgice, specificând doar dacă pentru anumite Sărbători sau pentru o anumită perioadă acestea ar trebui să fie deschise sau închise la culoare. Lucru ce a dus, de-a lungul timpului, la diverse practici locale. În practica contemporană, în multe parohii ale Bisericii Ortodoxe din America, există șase culori de bază.

ALBUL este purtat de Paști, Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Înălțarea Domnului și Schimbarea la Față.

VIOLETUL este purtat în timpul Postului Mare (în anumite locuri în Săptămâna Albă și în Săptămâna Patimilor se poartă negru). 

VERDELE este purtat de Duminica Floriilor, Rusalii și de sărbătoarea sfinților cuvioși.

ALBASTRU este purtat în timpul Sărbătorilor închinate Maicii Domnului.

ROȘU este pentru Sărbătorile Sfintei Cruci, ale Sfântului Ioan Botezătorul, pentru Sărbătorile Sfinților Mucenici, pentru Postul Crăciunului, pentru Sărbătorile Apostolilor și Adormirea Maicii Domnului(exceptând Praznicele Împărătești ale Domnului și Postul Adormirii Maicii Domnului).

AURIU este folosit atunci când nici o altă culoare nu este necesară și transmite bogățiile și slava Împărăției Lui Dumnezeu.

            Culoarea specifică unei Sărbători este purtată începând cu slujba Vecerniei până la Odovanie (încheierea Sărbătorii). Lungimea răstimpului de încheiere a praznicului variază, durata fiind dată de calendarul liturgic. În general, există o perioadă după-prăznuire de aproximativ o săptămână pentru Cele Douăsprezece Praznice Împărătești.

            În cele din urmă, slujbele speciale precum înmormântări, căsătorii și botezuri sunt, de obicei, slujite fie în alb/ auriu, fie în culoarea Postului Mare sau a perioadei serbate”.

 

Traducere din limba engleză de Diana Corina Aldea după

http://charmingthebirdsfromthetrees.blogspot.ro/2013/07/the-significance-of-liturgical-colors.html

 

Nădăjduiesc ca și această postare să vă fie de folos în acest ”Post al Paștelui de vară” - cum minunat se numește acesta în tradiția ortodoxă greacă.

Dragostea este binevoitoare (I Cor. 13, 4).

Sfântul Tihon lămureşte astfel această importantă însuşire a dragostei: „Adevăratul creştin, cuprins de dragoste, văzând nenorocirea aproapelui său, nu ar putea să nu compătimească din inimă pe cel ce suferă, pentru că plânge cu cei ce plâng. Dacă îl vede gol, îl îmbracă pe el; dacă îl vede flămând, îl hrăneşte; dacă-l vede străin, îl primeşte în casa sa. Nu spune: «Ce mă priveşte pe mine nevoia lui?», ci cu cel sărac el însuşi sărăceşte, împarte pe jumătate cu celălalt fericirea şi nefericirea, fără să se cruţe, când e nevoie să ajute".

Un foarte bun preot îşi iubea din suflet enoriaşii. Era plin de bunătate către fiecare dintre ei. Preoteasa lui a început însă să-l pizmuiască şi să se umple de indignare. În ciuda acestui fapt, el şi mai mult s-a apropiat de fiii lui duhovniceşti, aşa că în toate zilele se afla printre cei suferinzi, bolnavi şi singuri. Iar seara, întorcându-se acasă, auzea de la soţia lui necontenite reproşuri: „Tu n-ai casă! Nu ai femeie, familie, ca să-i întrebi cum trăiesc şi ca să te îngrijeşti de ei! Toate puterile tale le foloseşti în scopul altora. De ce mai sunt eu soţia ta? Doar ca să mă dispreţuieşti?... Nu, nu pot să mai suport mai mult decât atât!"

Iar el îi răspundea: „Nu trebuie să judeci aşa! Nu mânia pe Dumnezeu! Cum să nu te iubesc eu pe tine? Şi cum să nu-mi iubesc familia? Însă pot eu, oare, să-i las fără de ajutor şi fără sfat pe aceia pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat? Diavolul, iacătă, tocmai una ca aceasta aşteaptă. El umblă ca un leu, căutând să-i înghită... (I Petru 5, 8). Ce voi răspunde înaintea Domnului pentru fiii mei duhovniceşti dacă ei vor pieri? Milă îmi este de fiecare dintre ei. Însă şi sufletul tău îmi este drag, îmi este foarte drag! De aceea te rog: nu păcătui! Nu cârti! Dimpotrivă, ajută-mă, ca să primim amândoi cununi de la Dumnezeu!"

Astfel, cu bunătate şi dragoste, preotul îi vorbea ei în fiecare seară, până ce, în cele din urmă, i-a câştigat pe deplin sufletul. La început, ea s-a învoit să conducă micul cor al bisericii, deoarece avea o deosebită ureche muzicală, iar mai târziu a ajuns până acolo, încât a devenit o adevărată maică duhovnicească pentru femeile şi copiii din parohie, contribuind cu sfaturi folositoare şi cu ajutor vădit la mântuirea lor sufletească.

Dacă acest preot nu ar fi avut dragoste şi bunăvoinţă, nu ar fi secerat aceste rezultate duhovniceşti.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Dragostea - tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, p. 71)

Articol apărut pe Doxologia.ro

Părintele Arsenie Papacioc: „În spatele marilor preoţi ai Bisericii Ortodoxe stă făptura modestă, smerită, plină de ospitalitate a preotesei“

În cuvântul deschiderii conferinţei de la Durău, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a subliniat faptul că „reuşita sau nereuşita pastorală în parohie depind, într-o mare măsură, de relaţia preotului cu soţia şi proprii copii“.

 

„Dacă familia preotului reprezintă acel loc care străluceşte prin înţelegere şi armonie, îmbogăţită prin prezenţa dumnezeiască, atunci oamenii din parohie «vor veni la preot ca nişte vârtelniţe la lumină», spunea mitropolitul Antonie de Suroj, în timp ce părintele Arsenie Papacioc sublinia faptul că «în spatele marilor preoţi ai Bisericii Ortodoxe, stă făptura modestă, smerită, candidă şi plină de ospitalitate a preotesei».

 

 

 

 

Şi trebuie să recunoaştem faptul că, despre preot, s-au scris foarte multe lucruri, dar despre preoteasă, foarte puţine. (...) S-a tot vorbit, în aceste zile ale întâlnirilor noastre, cât să dai parohiei şi cât să dai familiei? Preotul să nu sacrifice zilnic pe soţia sa şi pe copiii lui pentru că familia va ajunge obosită să fie mereu o jertfă. În acelaşi timp, preotul are datoria să menţină echilibrul între cele două, familie şi parohie, deoarece, dacă nu ai familia puternică, nici pastoraţia nu poate fi puternică“, a subliniat Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit, în cuvântul adresat preoţilor participanţi la conferinţă.

 

SursA: ziarulLumina

J.Schmemann, Bucuria de a sluji. Impresii (2) - "O aşteptam fără să ştiu că o aştept"

Juliana Schmemann, Bucuria de a sluji

 

Nefiind un rețetar, cartea Iulianei Schmemann este mai degrabă o confesiune care ne face bine. O așteptam fără să știu că o aștept. Nu savant, dar măsurat, fără brizbizuri, tonic, scrisul autoarei are darul de a limpezi înțelesuri și rosturi cărora, altminteri, cu greu le-aș fi găsit un contur potrivit, cu toate că multora nu ne sunt străine nici experiențele, nici trăirile din spatele rândurilor neașteptat de viguroase - dar nelipsite de o foarte fină tandrețe - ce ne sunt încredințate spre lectură și bun folos. Cine se așteaptă să găsească în cele 76 de pagini un fel de breviar plicticos ce înșiră cu morgă didactică reguli de comportament standard, rețete de „supraviețuire” destinate preoteselor, va fi izbit de suflul irezisibil de libertate care animă mărturisirea și povața scriitoarei. Descoperi imediat că ai de-a face cu o înțelepciune de matericon diortosită contemporan; un duh de veche predanie în veșmânt la zi. De aceea primești toate fără să simți vreo inadecvare, fără ca vreo împotrivire să te cerceteze în adânc. Ești ca în fața unui duhovnic în care ai încredere. Și ar mai fi ceva: Iuliana Schmemann, maica preoteasă Iuliana, pune mărturie simplu, dar ferm, că nu feminismul contemporan, ci Bunavestire poate spune ceva esențial, nobil, mântuitor, despre femeie.

Ai nevoie din când în când să te remontezi, să te încarci tocmai pentru că nu puține sunt împrejurările care te demobilizează, te secătuiesc, îți contrazic ceea ce părea până atunci de necontrazis. O carte ca aceasta îți poate readuce pofta de a reîncepe lupta, de a găsi și re-găsi „bucuria de a sluji”. 

Preoteasa Maria 

Tabere de vară pentru copiii și tineri

Dragi preotese,

postez mai jos cîteva legături către tabere de vară pentru copiii. Ele mi-au fost recomandate personal. Știu că organizatorii au pus dragoste și grijă în realizarea acestora.


1. Tabăra de vară - Asociația Ortodoxia Tinerilor, Maramureș - Borșa, 23-29 iulie 2013

2. Tabăra de vară ”Țara minunată” - Protopopiatele Făgăraș I și II, Făgăraș -Seliștat, 19-23 august 2013

 

3. Școala de la Piscu - Ateliere de olărit

 



De patru ani încoace, de când Piscu a intrat în atenţia publiculul iubitor de lut, s-au perindat prin atelierul de sculptură şi prin sat mulţi iubitori de meşteşug, artă şi aer liber. Am primit de-a lungul timpului grupuri, organizând un program ad-hoc, atelier şi natură. La cererea pasionaţilor de lut, în majoritate mici, dar şi mari, organizăm şi în acest an workshopuri în atelierul de sculptură.

Ne adresam în primul rând grupurilor organizate, însoţite de îndrumători, de la şcoli, grădiniţe, after-school-uri şi alte instituţii, dar şi grupurilor de adulţi.

Oferta noastră cuprinde workshopul propriuzis, 3 ore de lucru cu lutul, povesti despre ceramica, pictură pe vase şi altele. Un workshop la Piscu poate arăta aşa. În funcţie de specificul grupului putem configura împreună o zi de excursie.

Nu asiguram transport şi hrană, dar avem spaţiu deschis pentru joacă şi picnic.
Costul de participare la workshop este de
35 lei/persoana - grupuri de 15-20 copii
25 lei/persoana – grupuri de 21-30 copii
20 lei/persoana - grupuri de 31-40 copii
Înscrieri/programări/ comentarii/întrebări la:
asociatia.piscu@gmail.com
În apropierea satului Piscu mai puteţi vizita:
Mânăstirea Ţigăneşti cu atelierul de ţesătorie straie bisericeşti, satul maicilor şi muzeul. Puteţi ajunge într-o plimbare lejeră de jumatate de oră prin natură, sau pe şosea cu maşina. (informaţii şi aici)
Manastirea Snagov, de cealalta parte a DN1, cu accesul din satul Siliştea, la capătul comunei Ciolpani.

Dupa orele de atelier, mai putem oferi:

Calarie de agrement
Ghidaj drumetie, pana la manastirea Tiganesti si in imprejurimi
Ghidaj biserica, muzeu si atelier de tesut.
Costul actiunilor din afara atelierului se stabileste separat.
Cum ajungeti la noi:
Indicaţii şi harta AICI:

Vă aşteptăm începând cu 15 martie.

4. Tabăra de vară ”Floare de colț” - Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Durău, 10 serii: 25 iunie - 25 august 2013

5. Tabăra de vară "Pr. Teofil Pârâian", Mănăstirea Oașa, 19-28 iulie 2013

Nădăjduiesc să vă fie de folos și să le dăruiți copiilor o vacanță de vară minunată și binecuvîntată!

Şi familia preotului, cu toată soliditatea ei, este aşezată sub o presiune imensă

PROVOCĂRI DE ORDIN MATERIAL
... şi familia preotului, cu toată soliditatea ei, este supusă presiunii lumii în care trăieşte, iar una dintre multele încercări la care trebuie să facă faţă este şi aceea a provocărilor de ordin material. Pe de o parte, în anumite cazuri, întâlnim ispita opulenţei, iar casa lui având, cum spuneam, pereţi de sticlă, această opulenţă devine prilej de scandal şi sminteală pentru credincioşi. Pe de altă parte, în mod special la parohiile de ţară, familia preotului, mai ales a tinerilor slujitori, se confruntă cu numeroase lipsuri materiale, cu situaţia de a nu avea strictul necesar pentru o viaţă normală, decentă. Ambele situaţii, de prea mult şi de prea puţin, aduc cu sine tensiuni în familia preotului.


MATERNITATEA
Un alt fenomen cu care se confruntă familia preotului în ultima vreme este cea a nenaşterii de prunci şi nu mă refer la acele cazuri, nădăjduiesc inexistente la noi, în care, pur şi simplu, nu se doreşte acest lucru, ci la neputinţa de a da naştere. Sunt preoţi şi preotese tinere care se plâng că nu sunt binecuvântaţi de Dumnezeu cu prunci, din diverse cauze, medicale sau de altă natură. În cazul unei preotese, însă, maternitatea are o dimensiune mult mai largă, pentru că preoteasa poate fi şi mamă pentru mulţi din parohia pe care o păstoreşte soţul său.

SLĂBICIUNI ŞI ASCEZĂ
Mai avem, apoi, slăbiciunile personale, pentru că oameni suntem cu toţii, preoţi şi mireni, care aduc şi ele o presiune suplimentară în familia preotului. Referindu-se la aceste probleme, un părinte mai apropiat zilelor noastre spunea că <>. Există, deci, o strânsă legătură între post, metanie, decenţă în comportament şi dimensiunea duhovnicească. Dacă vorbim de cazul particular al preotului în ortodoxie, asceza înseamnă post, milostenie, o viaţă de familie armonioasă, decenţă în ceea ce priveşte proprietăţile personale.

ÎPS Teofan, în cadrul conferinţelor pastoral-misionare de la Durău

Notă: Anul acesta, Arhiepiscopia Iaşilor a adăugat ca temă principală pentru întâlnirile preoţeşti tema "Preotul şi preoteasa - părinţi în familie şi în parohie" . Timp de mai multe săptămâni au loc sesiuni, la unele din ele participând şi preotesele.

"Viața de soție de preot de țară nu este grea..."

Satul Plopii Slăviteşti, din judeţul Teleorman, pare a o fi rupt cândva la vale de pe dealurile din jur. Iar "scurgerea" lui spre albia Oltului este stăvilită doar de braţele nevăzute ale Bisericii "Sfântul Nicolae", ce s-a înfipt spre a ţine lumea pe loc undeva pe la mijlocul prăvălirii. Desluşim în plasticitatea acestei imagini sensul adânc al unei zidiri ce scapă de regulă observării. Şi anume că biserica ţine omul în echilibru, în datul lui firesc, adică în legătura lui pe verticală cu cerul şi pământul. Restul este doar adăugire, îngroşare, subţiere pe orizontală, a ceea ce ne-am obişnuit să numim, uneori confuz, alteori inadecvat, mult prea simplu: viaţă.

Nevoirea în Hristos spulberă rătăcirea şi vindecă
Am desluşit taina acestei lucrări în cuvintele şi misiunea tânărului părinte paroh din satul Plopii Slăviteşti, Cezar Ionescu, pe care l-am cunoscut într-o zi din această vară, când vişinile sângerau prin pomi sub tăietura amiezii.
Cucernicia sa ne-a spus: "Trăim aici un sentiment puternic de familie, de unitate, foarte prezent, foarte viu. Această stare dă bucurie preotului că este păstor de suflete. Trebuie să urmăm nevoinţa în Hristos, trebuie să dobândim permanent dobândirea Duhului Sfânt, să urmărim curăţirea de păcate şi să-i naştem în Hristos pe oameni. Să le arătăm că viaţa în Hristos este cea care biruie orice ispită. Orice dezamăgire. Orice neajuns material. Orice neînţelegere. Şi că viaţa în Hristos, în poruncile Lui, aduce plinătate fiinţei umane. Mai ales într-o zonă în care încă mai bântuie o serie de superstiţii. Avem aici, din acest punct de vedere, un ogor mai înţelenit. De aceea, noi, cei din Teleorman, trebuie să ne luăm mult mai în serios misiunea. Există o presiune puternică de a intra în acest duh al lumii, dezamăgit fiind de multitudinea de probleme şi de multele abateri de la credinţă. Însă, dacă preotul trăieşte autentic în Hristos, dacă cere cu sinceritate harul şi ajutorul lui Dumnezeu, asemenea rătăciri pot fi îndepărtate.
Problema care se pune nu este de greutate, ci de atitudine, de orientare spre Hristos, dar şi de pocăinţă autentică a preotului".

"Acasa" părintelui Cezar Ionescu şi împlinirile lui
În ceasul petrecut în "acasa" părintelui Ionescu, am avut prilejul să vedem, concret, roadele misiunii lui. Începutul l-a făcut chiar cu familia cucerniciei sale, care a ajuns în acest sat acum opt ani şi care de şase ani s-a mutat cu totul în curtea bisericii, unde şi-a ridicat o căsuţă, unde a plantat pomi, viţă-de-vie, trandafiri, unde creşte albine şi unde a finalizat o amplă lucrare de reparare a sfântului lăcaş.
Satul trăieşte acum în viaţa familiei lui, aşa cum aceasta a devenit parte din viaţa satului. Soţia părintelui, Otilia Ionescu, predă desenul şi educaţie plastică la cele trei şcoli din comună.
"Eu sunt din Iaşi. Aici, în curtea noastră, ne-am făcut cerul. Acum încercăm şi în afara curţii", ne spune domnia sa. "Viaţa de soţie de preot de ţară nu este grea. Dacă ştii să te mulţumeşti cu ce ai, nu este grea deloc. La şcoală, încerc să transmit copiilor dragostea de frumos, de tradiţii, de Dumnezeu. Ei îndrăgesc foarte mult icoana pe sticlă. E mai apropiată de vârsta şi înţelegerea lor", ne mai spune doamna preoteasă Ionescu.

Întregul articol îl găsiți aici:

Sensul adânc al unei zidiri la Plopii Slăviteşti

Preoția, cea mai cumplită durere și cea mai infinită bucurie

"Preoţia este cea mai cumplită durere şi cea mai infinită bucurie. E plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferinţele acestei lumi. E frica de a cădea în abisurile neînţelegerii de pe culmile Liturghiei veşnice. Acum îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu din altar, pe vremea când priveam fascinat Liturghia din înălţimea vârstei de 3 ani: Teme-te de Potir, iubeşte-l, nu-ţi lua niciodată ochii de la el, o clipă de neatenţie şi se poate vărsa din tine veşnicia dacă-l verşi, să-ţi plângă inima, dar mâna să nu-ţi tremure niciodată."

Pr. Valentin Istrati, Preoţia, plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu

Chipuri de preotese: Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină

Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.

A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu.
Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă;  ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.




“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent  al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
 În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor  lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.

Lupta cu boala
În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieşeni nu i-au mai dat nicio şansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Şi a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruţătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm şi o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu aşa a rânduit. Şi nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Ţin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizaţi, să fim fericiţi, deşi era răpusă de boală”, povesteşte Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; ştia că doar acolo e nădejdea ei. Şi, deşi suferea şi o durea, avea un chip luminos, ştia că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască şi a treia nepoată şi ea trebuia să o vadă”, povesteşte Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut -  au recunoscut-o şi medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în faţa unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinţi. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viaţă ce le-a daruit-o Dumnezeu şi nu uită să-I mulţumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.


Testul suprem al vieţii
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenţei lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăveşte subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruţător: nu se mai poate face nimic. Fără a-şi pierde speranţa, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura şansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenţiei. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune şi la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi şi noapte cu cartea de rugăciuni şi plângând. E o luptătoare şi Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinţi. I-am vazut neputincioşi, fără salvare aici, toţi ridicau din umeri şi spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Şi Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaşte un sfânt în viaţă. Părintele a răspuns: “Da, soţia mea”. M-a obsedat răspunsul lui; aşa spun şi eu. Pentru că trăieşte pe pământ, dar cu gândul, sufletul  şi mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuţile ce se pot cere unei persoane care este soţie, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.

Familia Florariu, o bucurie care merită împărtăşită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creştină, de bucurie, de speranţă, de armonie şi de solidaritate. Şi mai e ceva ce oamenii aceştia emană: credinţă neştirbită, dragoste faţă de aproapele şi multă modestie. Sunt un exemplu că şi astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii  şi de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp şi dragoste nesfârşită. Trei dintre copii sunt deja preoţi: Alexandru la Hodora, Ionuţ la Scobinţi- Rediu şi Andrei la Satu Nou – Belceşti. Emanuel  a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă şi latină), Teofil este şi el student la Teologie. Fetele, Iustina şi Paula, au moştenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultăţii de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi. “De la toţi primim atâta bucurie! Să îi vezi strânşi pe toţi 16 (copii şi nepoţi), la masa de Paşti sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate şi să-i bucure pe toţi cu bunătăţi, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puţin”, apreciază părintele Vasile.

Otilia Bălinișteanu, Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină