E vremea colindelor

Un cor inedit, Corul familiilor de preoți din Brașov, dirijat de părintele profesor Dr. Sorin Dobre, a participat joi, 20 decembrie, la un concert de colinde susținut la Catedrala mitropolitană din Sibiu. 

Felicitări  tuturor membrilor Corului, începând de la cei mai mici și până la cei mai destoinici, pentru frumusețea interpretării, pentru dragoste, răbdare, perseverență!

Sursa:Mitropolia Ardealului

Nașterea lui Hristos să ne fie de folos! 

Impresionant chipul doamnei preotese Ioana Babosan. Să ne fie tuturor pildă și bucurie!
Domnul să vă păzească, draga noastră preoteasă!

Mai jos aveți rândurile scrise de Mitruț Burghina, de pe pagina căruia am luat aceste fotografii minunate:

”...intr-o lume bantuita de prejudecati si pudori false,din fericire,exista si familii care isi cresc copiii in spiritul traditiilor si autenticului.
Ioana Babosan din Rogoz-Tara Lapusului,fica de preot si sotie de preot,isi creste copiii intr-un mod eminamente traditional,insuflandu-le acestora,inca din frageda pruncie,dragostea si respectul pentru costumul popular,pentru tot ce inseamna autenticitatea locului,a satului din care provin.
Bravo tie Ioana si surorii tale Calina Marzac pentru ca ati ales sa va cresteti copiii pe acest Drum plin de...Sens!”

Puteți vedea mai multe fotografii dacă accesați pagina fb a lui Mitruț Burghina:

Ascultare, deschidere, sinceritate

"Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru." (Părintele Zaharia Zaharou)

Întrebarea 9: Noi preoții avem o parohie și o familie. Cum putem noi, ca familie, să ne găsim un refugiu duhovnicesc în viața monahală?

Răspunsul 9: Nu cred că dumneavoastră puteți duce o viață monahală. Cred că e o greșeală atunci când unii duhovnici monahi impun ascultare oamenilor care trăiesc în lume. Ascultarea este numai pentru monahi, în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată. În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut "predici" și toți sunt în Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau, mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Acum unul dintre ei este diacon și ceilalți doi sunt cântăreți în parohia lui. Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou,  

Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 174)

Tabere de vară pentru copiii și tineri

Dragi preotese,

postez mai jos cîteva legături către tabere de vară pentru copiii. Ele mi-au fost recomandate personal. Știu că organizatorii au pus dragoste și grijă în realizarea acestora.


1. Tabăra de vară - Asociația Ortodoxia Tinerilor, Maramureș - Borșa, 23-29 iulie 2013

2. Tabăra de vară ”Țara minunată” - Protopopiatele Făgăraș I și II, Făgăraș -Seliștat, 19-23 august 2013

 

3. Școala de la Piscu - Ateliere de olărit

 



De patru ani încoace, de când Piscu a intrat în atenţia publiculul iubitor de lut, s-au perindat prin atelierul de sculptură şi prin sat mulţi iubitori de meşteşug, artă şi aer liber. Am primit de-a lungul timpului grupuri, organizând un program ad-hoc, atelier şi natură. La cererea pasionaţilor de lut, în majoritate mici, dar şi mari, organizăm şi în acest an workshopuri în atelierul de sculptură.

Ne adresam în primul rând grupurilor organizate, însoţite de îndrumători, de la şcoli, grădiniţe, after-school-uri şi alte instituţii, dar şi grupurilor de adulţi.

Oferta noastră cuprinde workshopul propriuzis, 3 ore de lucru cu lutul, povesti despre ceramica, pictură pe vase şi altele. Un workshop la Piscu poate arăta aşa. În funcţie de specificul grupului putem configura împreună o zi de excursie.

Nu asiguram transport şi hrană, dar avem spaţiu deschis pentru joacă şi picnic.
Costul de participare la workshop este de
35 lei/persoana - grupuri de 15-20 copii
25 lei/persoana – grupuri de 21-30 copii
20 lei/persoana - grupuri de 31-40 copii
Înscrieri/programări/ comentarii/întrebări la:
asociatia.piscu@gmail.com
În apropierea satului Piscu mai puteţi vizita:
Mânăstirea Ţigăneşti cu atelierul de ţesătorie straie bisericeşti, satul maicilor şi muzeul. Puteţi ajunge într-o plimbare lejeră de jumatate de oră prin natură, sau pe şosea cu maşina. (informaţii şi aici)
Manastirea Snagov, de cealalta parte a DN1, cu accesul din satul Siliştea, la capătul comunei Ciolpani.

Dupa orele de atelier, mai putem oferi:

Calarie de agrement
Ghidaj drumetie, pana la manastirea Tiganesti si in imprejurimi
Ghidaj biserica, muzeu si atelier de tesut.
Costul actiunilor din afara atelierului se stabileste separat.
Cum ajungeti la noi:
Indicaţii şi harta AICI:

Vă aşteptăm începând cu 15 martie.

4. Tabăra de vară ”Floare de colț” - Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Durău, 10 serii: 25 iunie - 25 august 2013

5. Tabăra de vară "Pr. Teofil Pârâian", Mănăstirea Oașa, 19-28 iulie 2013

Nădăjduiesc să vă fie de folos și să le dăruiți copiilor o vacanță de vară minunată și binecuvîntată!

Chipuri de preotese: Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină

Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.

A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu.
Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă;  ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.




“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent  al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
 În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor  lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.

Lupta cu boala
În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieşeni nu i-au mai dat nicio şansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Şi a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruţătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm şi o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu aşa a rânduit. Şi nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Ţin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizaţi, să fim fericiţi, deşi era răpusă de boală”, povesteşte Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; ştia că doar acolo e nădejdea ei. Şi, deşi suferea şi o durea, avea un chip luminos, ştia că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască şi a treia nepoată şi ea trebuia să o vadă”, povesteşte Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut -  au recunoscut-o şi medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în faţa unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinţi. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viaţă ce le-a daruit-o Dumnezeu şi nu uită să-I mulţumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.


Testul suprem al vieţii
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenţei lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăveşte subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruţător: nu se mai poate face nimic. Fără a-şi pierde speranţa, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura şansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenţiei. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune şi la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi şi noapte cu cartea de rugăciuni şi plângând. E o luptătoare şi Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinţi. I-am vazut neputincioşi, fără salvare aici, toţi ridicau din umeri şi spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Şi Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaşte un sfânt în viaţă. Părintele a răspuns: “Da, soţia mea”. M-a obsedat răspunsul lui; aşa spun şi eu. Pentru că trăieşte pe pământ, dar cu gândul, sufletul  şi mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuţile ce se pot cere unei persoane care este soţie, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.

Familia Florariu, o bucurie care merită împărtăşită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creştină, de bucurie, de speranţă, de armonie şi de solidaritate. Şi mai e ceva ce oamenii aceştia emană: credinţă neştirbită, dragoste faţă de aproapele şi multă modestie. Sunt un exemplu că şi astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii  şi de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp şi dragoste nesfârşită. Trei dintre copii sunt deja preoţi: Alexandru la Hodora, Ionuţ la Scobinţi- Rediu şi Andrei la Satu Nou – Belceşti. Emanuel  a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă şi latină), Teofil este şi el student la Teologie. Fetele, Iustina şi Paula, au moştenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultăţii de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi. “De la toţi primim atâta bucurie! Să îi vezi strânşi pe toţi 16 (copii şi nepoţi), la masa de Paşti sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate şi să-i bucure pe toţi cu bunătăţi, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puţin”, apreciază părintele Vasile.

Otilia Bălinișteanu, Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină 

Preotul Liviu, preoteasa Daniela şi cei 7 copii ai lor

 Parohia Horleşti, Protopopiatul Iaşi 3, duminică, 21 aprilie 2013:

„După otpustul Sfintei Liturghii, IPS Teofan, alături de preoţii slujitori, s-a deplasat la casa parohială din Horleşti, unde a săvârşit continuarea slujbei Botezului pentru pruncul Efrem, cel de-al şaptelea copil al familiei părintelui Popescu. Micuţul a primit botezul de necesitate la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi, IPS Mitropolit Teofan săvârşind mirungerea, tunderea şi împărtăşirea copilului cu Sfintele Taine. La sfârşitul slujbei, toţi cei 7 copii, cât şi părinţii acestora au primit cărţi, icoane şi cadouri de la Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Şapte copii cu şapte sfinţi ocrotitori

Anastasia, Nicolae, Iustina, Maria, Parascheva, Ioana şi Efrem. Aşa îi cheamă pe cei 7 copii ai familiei preotului Popescu Liviu din Horleşti, micuţii având vârste cuprinse între 2 luni şi 9 ani. Despre ce înseamnă pentru o familie tânără să aibă 7 copii, am vorbit cu doamna preoteasă Daniela Popescu, profesor de religie la Şcoala „Alexandru cel Bun“ din Iaşi: „Puterea noastră vine de la rugăciunile celor care se roagă pentru noi şi ne poartă în suflet, iar nădejdea ne-o dă Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii ocrotitori ai noştri şi ai copiilor. Când am uneori momente de descurajare, mă rog şi încerc să am răbdare, ştiind că Dumnezeu, atunci când mi-a dăruit aceşti copii, mi-a dat şi posibilitatea de a-i creşte, şi că El Însuşi le poartă de grijă. Cu siguranţă, Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. În plus, prin copiii mei, Cel de Sus mă veghează, este alături de mine şi mă ţine în braţe atunci când îmi este foarte greu“.”

Întregul articol în Ziarul Lumina - luni, 22 aprilie 2013.

Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

Aţi putea vă rog oferi nişte sfaturi mamelor ortodoxe, nu neapărat preotese, care încearcă să crească copii evlavioşi într-o lume seculară?

Matushka Mary: Eu sunt încă o mamă tânără, dar voi împărtăşi câteva din bunele sfaturi pe care le-am primit de la părinţi mai experimentaţi, în special chiar de la ai mei. În primul rând, fă în aşa fel încât rugăciunile în cadrul familiei să fie o prioritate în casa ta. Ele pot fi mai scurte sau mai lungi, depinde de vârsta copiilor tăi şi de momentul (sau momentele) zilei care se potriveşte cel mai bine cu programul familiei tale. Ora de culcare ar putea fi un timp potrivit pentru a începe. Lasă ăsta să fie un lucru din rutina voastră zilnică ce nu se schimbă niciodată. Dacă tata trebuie să lucreze până târziu, atunci spuneţi rugăciuni doar cu mama, dar nu săriţi peste ele. Fă ca aceste rugăciuni în familie să fie ceva la care copiii tăi să poată participa. Copiii mai mari s-ar putea să se bucure să fie ei cei care citesc Psalmii sau Evanghelia cu voce tare. Pentru copiii mai mici, care se străduiesc să memoreze rugăciuni având cuvinte nefamiliare lor, cântatul poate fi de foarte mare ajutor. Încearcă să-ţi ajuţi copiii să înţeleagă cuvintele rugăciunilor încetul cu încetul, potrivit vârstei lor. În familia noastră, cu copiii cei mici, găsim foarte folositor să adăugăm la sfârşit câteva rugăciuni foarte scurte şi simple, pe care ei să le poată înţelege şi exprima cu propriile lor cuvinte. Ceva precum: „Doamne, Te iubesc. Îţi mulţumesc pentru mami şi tati, şi flori, şi tigrii, şi… Ajută-mă să cresc puternic, curajos şi bun precum Sfântul Gheorghe (sau un alt sfânt favorit).”  Poţi rosti tu cuvintele pentru copiii tăi, până când se vor simţi pregătiţi să o facă ei înşişi.

Câteodată, ca şi părinţi, ne străduim atât de tare să-i învăţăm virtuţi precum a împărţi cu ceilalţi sau a spune „Îmi pare rău”, încât neglijăm să-i învăţăm iertarea, care este inima trăirii creştine. Modelează această virtute creştină esenţială în familia ta pur şi simplu prin a ierta şi a-ţi cere iertare de la soţul şi copiii tăi. Dacă cineva din familie te-a supărat, nu te pune în pat înainte de a te împăca cu ei. Faceţi-vă o regulă ca toată lumea să-şi ceară iertare, chiar dacă fiecare crede că are dreptate.

În sfârşit, du copiii la biserică cât se poate de des. Asta cere mult efort, dar e cel mai bun dar al tău pentru ei şi pentru Dumnezeu. Chiar şi bebeluşii care nu pot înţelege primesc har participând la slujbe. Lumânările, tămâia, icoanele, clopotele – ei absorb toate aceste lucruri şi învaţă despre închinare şi iubirea de Dumnezeu fiind în biserică. Fă tot ce poţi să te asiguri  că cei mici nu sunt foarte înfometaţi, obosiţi sau morocănoşi când mergeţi la biserică. Vei putea să-i înveţi să postească treptat, când vor creşte puţin mai mari. Dacă ai copii timizi, ei s-ar putea să se simtă copleşiţi de mulţime la început. Pentru aceşti copii, să ajungeţi puţin mai devreme, când  oamenii sunt mai puţini, ar putea ajuta, la fel cum aţi putea veni mai des, dar să rămâneţi pentru mai puţin timp la început, până când cadrul le devine mai familiar. Învaţă câte ceva despre slujbe, astfel încât să le poţi şopti copiilor la ureche explicaţii despre ceea ce se întâmplă. Ei vor învăţa de asemenea mult doar observând atitudinile tale faţă de orice. Arată-le copiilor că tu consideri biserica cel mai minunat loc de pe pământ.  La urma urmelor, acolo este Dumnezeu! Dacă pe tine te emoţionează frumoasa icoană a lui Hristos pe Cruce („Priveşte, iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi!”), atunci ei, deopotrivă, vor considera acest lucru emoţionant. Şi mai presus de toate: du-i la Sfânta Împărtăşanie cât de des cu putinţă.

Traducere de Petruţa Suciu, după

Clergy Wives on Sharing the Grace and Cross of Ordination

Episoadele acestui interviu: 

• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?
•   Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici  
• Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

„Familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi“

 Interviu cu Pr. Ioan Simiraş, Parohia Hangu, jud. Neamţ

„Nu în zadar se afirmă faptul că «o casă de preot are pereţi de sticlă», pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ“, e convins pr. Ioan Simiraş. Parohul de la Hangu, judeţul Neamţ, ne-a mărturisit câteva dintre bucuriile unei familii binecuvântate cu opt copii, schiţându-ne, în cele ce urmează, imaginea unei familii de preot, aşa cum o vede Sfinţia Sa.

Cum ar trebui să fie familia preotului, pentru a se constitui într-o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică?
Se ştie faptul că familia preotului are un rol misionar foarte important. Nu în zadar se afirmă faptul că „o casă de preot  are pereţi de sticlă“, pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale secularizate adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ.
Dacă în familia preotului domneşte respectul şi dragostea jertfelnică, dacă este animată de cât mai mulţi copii (eu consider că neapărat trebuie spartă bariera psihologică de unul sau doi copii), dacă se trăieşte o viaţă duhovnicească sinceră, atunci ea devine, cu siguranţă, o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică, pentru membrii comunităţii.

Cum îşi educă preotul copiii?
Bineînţeles că în spiritul unei vieţi evanghelice, creştine. Viaţa şi comportamentul părinţilor se reflectă automat în cel al copiilor. O educaţie bună presupune ca membrii familiei să aibă un povăţuitor duhovnicesc, presupune ca ei să facă cel puţin patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă (dacă nu se poate în fiecare zi, cel puţin o dată pe săptămână), să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sf. Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.


E foarte important ca preotul să fie o persoană absolut credibilă

Cum să fie preoteasa? Cum îl poate ajuta ea pe preot în misiunea pastorală?
Preoteasa este jumătatea preotului. De aceea, reuşitele unui preot în toate planurile de activitate depind foarte mult de modul cum este înţeles şi sprijinit de tovarăşa sa de viaţă. Consider că o preoteasă trebuie să fie, în primul rând, o femeie cu frica lui Dumnezeu, conştientă de responsabilitatea rolului pe care îl are şi, în al doilea rând, să fie capabilă de jertfă şi de renunţare la sine pentru binele Bisericii. Cel mai mult îl poate ajuta pe preot atunci când ea însăşi, împreună cu copiii, este prezentă la biserică, când se spovedeşte, se împărtăşeşte, când face milostenii şi pomeniri pentru cei adormiţi, când botează sau cunună familii mai nevoiaşe, când este apropiată de oameni şi vorbeşte cu ei.

Cum să fie preotul pentru a face faţă problemelor, cerinţelor, exigenţelor contemporaneităţii?
Să fie aşa cum zice Mântuitorul: „Sarea pământului şi lumina lumii“ (Mat. 5, 13-14), trebuie să fie permanent conştient de faptul că el este „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu“(I Corint. 4, 1)
Consider foarte important  faptul că preotul trebuie să fie o persoană absolut credibilă. Aceasta presupune ca orice zice şi învaţă pe oameni să înfăptuiască el şi familia sa mai întâi. Astfel, câştigând încrederea păstoriţilor săi, cuvântul său va fi luat în seamă şi va fi întotdeauna unul „cu putere multă“. De asemenea, un aspect la fel de important este şi acela ca preotul, în toate zilele, să-i poarte în rugăciune pe toţi păstoriţii săi, aşa precum un tată credincios îi poartă la inima sa şi se roagă pentru copiii săi.


„A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc“

Aveţi enoriaşi care vă fac pastoraţia mai frumoasă, aducându-vă satisfacţia lucrului bine făcut?
Da, şi ei sunt cei care, cel puţin nouă, preoţilor, ne înseninează viaţa şi ne dau un nou suflu misionar, ne dau elan, ne fac să vedem că Dumnezeu este viu şi că lucrează cu înţelepciune multă. Spre exemplu, membrii unei familii de intelectuali, care mult timp au petrecut departe de biserică, prin harul lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa adevărului, au devenit nişte creştini autentici, nelipsind de la nici o slujbă a bisericii noastre, respectând toate posturile, spovedindu-se, împărtăşindu-se, făcând milostenii, având o rânduială de rugăciune acasă. Un alt caz este acela al unei tinere soţii, care, în timpul sarcinii, la un control i s-a recomandat cu insistenţă să facă întrerupere de sarcină, pentru că exista riscul ca pruncul să se nască cu grave probleme. Deşi iniţial o bătea gândul să urmeze sfatul medicului, cu nădejdea în Dumnezeu şi urmând sfatul duhovnicului, a dus mai departe sarcina, născând un copil perfect sănătos.

Sfinţia Voastră cum vă descurcaţi cu o familie aşa numeroasă? Aveţi satisfacţii pe măsura greutăţilor de zi cu zi?
Într-adevăr am o familie numeroasă, ce numără opt copii, patru băieţi şi patru fete. Cel mai mare este elev în clasa a X-a la Seminarul Teologic din Iaşi, iar cel mai mic membru al familiei este o fetiţă, Andreea, de numai 10 luni. Vara aceasta, mergând la nişte rude, m-am întâlnit cu cineva, care, aflând câţi copii am, a zis: „Eşti nebun!“. A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc, ci unul cu adevărat creştinesc şi cu totul firesc pentru orice familie creştină care are frică de Dumnezeu. Dar constatăm că astăzi ceea ce ar trebui să fie perfect firesc şi normal a devenit ciudăţenie şi anormalitate, iar ceea ce ar tebui să fie considerat ca nefiresc a devenit normalitate şi regulă de viaţă. Şi eu, şi soţia mea ne considerăm nişte oameni fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu şi încă de opt ori binecuvântaţi. A creşte şi a educa opt copii nu este nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Pentru mine este o adevărată binecuvântare şi faptul că mi-a dat Dumnezeu o soţie foarte vrednică şi cu reale aptitudini pedagogice, ceea ce constituie un foarte mare avantaj. Greutăţi nu sunt puţine, pentru că nu este atât de uşor să ai şase copii la şcoală şi unul la grădiniţă, cerinţele fiind atât de multe, dar Dumnezeu totdeauna a fost cu noi şi ne-a ajutat să ieşim cu bine din toate greutăţile. Copiii sunt cei care ne umplu viaţa, ne dau mai mult sens existenţei, cei care ne fac să ne simţim tot tineri, deşi firele de păr alb ar vrea să ne spună altceva. Cea mai mare bucurie pentru noi este atunci când îi avem pe toţi în jurul nostru, când îi vedem sănătoşi şi silitori, când se ajută între ei, dar mai ales atunci când, atât de frumos, împodobesc biserica lui Dumnezeu. Aceste bucurii şi binecuvântări le dorim tuturor familiilor creştine!
Interviu relizat de Nicoleta Olaru, Doxologia.ro

Matuska Raisa: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii”

Articol relizat de Maria Burlă

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

De la stânga la dreapta Maria, Sava, Pavel, Ștefănuț, Ciprian, Serafim și Nicolae (în brațele mamei).

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creștine de la porțile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului,trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc labiserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertați!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianții, pricepuți și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. „Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile .Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...”. „Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieții mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație. „Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!”

„Ne rugăm Cerului să-i putem crește în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

„Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult.”, apreciază dânsa.

Copiii odihnesc și refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.

SursA: doxologia.ro

Familia preotului (3): răspunderea şi rolul familiei preotului – preoteasă, copii, prieteni de familie

2. Se impun acum câteva observaţii privind răspunderea şi rolul covârşitor al membrilor familiei preotului în cadrul misiunii pastorale.

a. Casa preotului este o casă cu pereţii de sticlă, spune un vechi proverb. În acelaşi timp, o casă la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de sfat, mângâie­re, sprijin moral sau material. Nu întâmplător i se spune "casa parohială". Ea aparţine, de jure, parohiei, enoriaşilor, preotul şi familia fiind doar temporar beneficiari.

Având pereţii "de sticlă" şi uşa gata oricând a fi deschisă, în ea se vede to­tul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduieşte la biserică şi dacă soţia şi co­piii se comportă, la rândul lor, ca membri ai familiei preoţeşti. Când nu se întâmplă aşa, credincioşii sesizează imediat, iar preotul pierde din autoritate în faţa lor, ajungând să se întrebe revoltaţi, odată cu Sfântul Apostol Pavel: "Dacă nu ştie să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Tim. 3, 5). În astfel de situaţii, creştinii repetă resemnaţi cunoscuta zicală: "Să nu faci ce face popa, ci doar ceea ce zice el!". (…)

b. Soţia preotului, doamna (maica) preoteasa, are, după preot, o răspunde­re uriaşă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. În primul rând, pentru soţul preot poate fi un "înger păzitor" sau, Doamne fereşte, un "demon" care-l duce la pierzare. Dacă, aşa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel, face parte dintre femeile "cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (1 Tim. 3, 11), atunci preotul are un mare sprijin şi este "rar între oameni" (Sirah 36,25). Dacă nu, preotul are o povară şi o piedică grea în misiunea lui. Cât de bine surprinde acest aspect autorul inspirat al Cărţii Pildelor: "Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste un cariu pentru oasele lui" (12, 11).

Sfânta Scriptură şi istoria Bisericii oferă exemple minunate de soţii şi mame pe care preotesele de astăzi le pot lua drept model. Bunăoară, Elisabeta, soţia preotului Zaharia (şi mamă a Sfântului Ioan Botezătorul), din a cărei gură ieşeau numai cuvinte binecuvântate; sau Nona, soţia Episcopului Grigorie, despre care fiul ei, Sfântul Grigorie de Nazianz, îşi aminteşte că "era podoaba femeilor. Şi nu numai o podoabă, dar şi model de virtute... Deşi femeie la trup, întrecea în caracter pe orice bărbat. Călăuza ei era teama de Dumnezeu!". Iar în altă parte mărturiseşte: "Avraam aducea lui Dumnezeu pe fiul său şi Ieftae pe fiica sa... Şi unul şi altul aduceau un mare sacrificiu. Tu, însă, mama mea, ai adus lui Dumnezeu o viaţă curată."

În acelaşi chip, preoteasa trebuie să fie o candelă mereu aprinsă, care să lumineze şi să încălzească nu numai propriul cămin, ci şi diferitele activităţi care ţin de Comitetul parohial, în cadrul căruia poate polariza simpatia, bunăvoinţa şi solicitudinea femeilor din parohie. Va reuşi, în măsura în care credincioasele văd în ea o femeie înţeleaptă, serioasă, cumpătată, curată, modestă, sârguitoare, neintrigantă, neclevetitoare şi care nu-şi depăşeşte niciodată atribuţiile încredinţate. Ţinuta vestimentară decentă, nu numai de la biserică, ci din orice loc, va completa în mod fericit evlavia, hărnicia, buna-cuviinţă şi toate celelalte virtuţi, care aparţin caracterului moral creştin. (…)

c. Copiii constituie podoaba familiei preotului, dar şi o probă de examen în plan pastoral. Dacă sunt bine educaţi şi se comportă ca atare, preotul câştigă în autoritatea de educator. Dacă nu, pierde, aşa cum a pierdut bătrânul preot Eli, din cauza fărădelegilor săvârşite de fiii săi (1 Regi II, 12-17), deşi el era conştiincios în misiunea sa. Fericit preotul care poate rosti cuvintele prorociei lui Isaia: "Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu, spre semne şi minuni în Israel!" (8, 18). (…)

Odată cu exemplul bun, copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu activităţi în rândurile tinerilor credincioşi, la strană şi la cor, în acţiuni social-caritabile, în organizarea şi însufleţirea pelerinajelor, la buna funcţionare a bibliotecii, la susţinerea publicaţiilor parohiale etc.

d. Prietenii familiei preotului. Calitatea prietenilor cuiva îi dezvăluie propria calitate, potrivit zicalei "Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti".

Fragmente din Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înţelesultuturor, vol. 1

 Vezi şi

Familia preotului (1): căsătoria/celibatul clericilor 

Familia preotului (2): greutatea slujirii necesită sprijinul familiei