Dragile mele,

Nașterea lui Hristos să vă aducă sănătate, bucurii și bună-voire!

Poate, în aceste zile sfinte, aveți mai mult timp pentru lectură.
De aceea, postez mai jos cartea scrisă de Părintele arhimandrit Sofronie - Scrisori către familia protoiereului Boris Stark, o carte cu multe sfaturi și multă dragoste pentru orice familie de preot.

https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/02/arhimandritul-sofronie-scrisori-catre-familia-protoiereului-boris-stark/

”Nașterea lui Hristos, 1960-1961
(Cea dintâi scrisoare a Părintelui Sofronie din Anglia. Trecând, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Alexei I în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, el a întemeiat la vreo 90 de kilometri de Londra Mănăstirea Sfântului Ioan Înainte-Mergătorul.)

Dragă părinte, matușka, Vera, Mișa și Kolia...
Mi-e dor de voi. a trecut o vecinicie de când nu v-am mai văzut.
Vă trimit urările mele de Nașterea Domnului, dragostea mea, cele mai bune doriri și vă am necontenit în amintire. Și toate acestea sunt prea puțin. Știu că dragostea nu se mulțumește niciodată, totdeauna vrea tot mai mult. Credem cu toții că este cu putință să vină și acel mai mult. Iar această nădejde ne dă puteri să răbdăm lipsurile întregii vieți.

De mult nu mai am vești de la voi. Unde sunteți, cum sunteți?

Eu, slavă Domnului, m-am rânduit minunat. Împrejur este o mare liniște. Natura pe jumătate adormită se luptă cu moartea, dar nu așa ca în Nordul îndepărtat. Sunt încă multe frunze verzi. Mai ales dafinii rezistă la toate frigurile, ploile și vânturile. Sute de vrăbii se cuibăresc în ei, și sunt vesele chiar și în zilele reci. Mai departe este pustiu - un orizont larg, iar și mai departe, marea. O minunăție. Și asta, în zilele noastre!
Rugați-vă pentru mine, precum și eu totdeauna mă rog pentru voi. Fie ca rugăciunea să înlocuiască despărțirea și depărtarea.

Cel care vă iubește ca și mai nainte din tot sufletul, Al vostru, Tati.”

Despre lupta şi crucea duhovnicului...

Cred că nu realizez suficient dificultatea crucii şi luptei pe care o are de purtat soţul meu ca duhovnic. Cred că uneori sunt prea cârtitoare, neînţelegătoare, prea mi se pare că ştiu cum ar fi fost mai bine... Când de fapt ar trebui să învăţ mai mult lucrarea tăcerii şi rugăciunii; pe toate să le port în rugăciune.
Fragmentul de mai jos al Părintelui Iustin, stareţ la Oaşa, mi s-a părut cutremurător.

N. 

 

Apasă pe duhovnic încărcătura aceasta de răutăţi deşertate de către pătimitori la spovedanie?
 
Dacă ar şti un duhovnic tânăr ce‑l aşteaptă, n‑ar mai spovedi în viaţa lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa...ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Şi mă luptau cu atâta forţă încât nu mai dormeam nopţile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri şi tot nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic. Spovedesc de şase ani. Însă un an şi jumătate n‑am ştiut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creştin, nu monah, aşa atacuri diavoleşti am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înţelegere şi a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om îşi dă viaţa pentru ţara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numeşte el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranşee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl dispreţuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria şi nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm...

Dintr-un interviu cu Părintele Iustin Miron, stareţul Mănăstirii Oaşa

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (1): Acelaşi duhovnic

Dacă nu au reuşit să o facă în timp ce erau încă prieteni, acum, când sunt căsătoriţi soţ şi soţie, preotul şi preoteasa, trebuie să aibă acelaşi duhovnic. La întrebarea, pusă adeseori, dacă acesta trebuie să fie preot mirean sau ieromonah, răspunsul poate fi nuanţat.

Într-adevăr, s-ar părea că preoţii de mir, ca unii ce au şi trăiesc ei înşişi în cadrul unor familii, cunosc mai bine ispitele ce pot interveni într-un astfel de mod de viaţă social. Ceea ce se reproşează uneori acestor preoţi este faptul că ar fi mai îngăduitori şi ar ierta şi dezlega mai uşor şi mai repede anumite păcate legate de familie, ca unii care, chiar dacă nu au căzut în ele, au fost poate cândva tentaţi sau ispitiţi de ele şi de aceea ar demonstra o mai mare clemenţă faţă de cei ce le-au lucrat.

Adevărul este că mulţi dintre aceşti preoţi pot avea o viaţă duhovnicească foarte înaltă, în cadrul unei familii model şi, la rândul lor, chiar şi din experienţa lor, ca unii ce au trecut prin astfel de experienţe, pot sfătui şi folosi tinerilor lor confraţi şi familiei acestora.

Ca unii ce luptă mai încordat pentru desăvârşire, preoţii dintre monahi cunosc profund cursele, capcanele şi ispitele ce atentează la viaţa noastră duhovnicească, nu doar personală, ci şi familială şi comunitară. Mulţi dintre aceşti duhovnici monahi cunosc problemele familiei adeseori mai bine decât reuşim noi, cei ce ne luptăm cu ele, ba chiar ne cunosc mai bine pe noi şi sufletul nostru, decât reuşim noi înşine să o facem.

În plus, ei administrează canoanele cu mai multă acrivie, ceea ce întreţine sufletul penitentului o mai mare responsabilitate morală şi o mai mare fugă de păcat.

Fiecare dintre noi găsim ceea ce căutăm sau aflăm ceea ce am căutat. Cineva mai delăsător cu sine va căuta un duhovnic care “să-l înţeleagă”, adică să-I justifice, să-I ierte şi să-i dezlege mai uşor greşelile, după cum cineva îmbunătăţit duhovniceşte va căuta, până va afla, un bun duhovnic, care să-l conducă spre mântuire.

Ceea ce putem noi recomanda este să ne alegem duhovnici care ne-ar putea ajuta mai mult şi mai eficient în devenirea noastră duhovnicească, în progresul sau urcuşul nostru duhovnicesc. Astfel, vom descoperi cu adevărat roadele filiaţiei duhovniceşti şi, la rândul nostru, atunci când ne vom afla noi înşine în scaunul de spovedanie, în calitate de duhovnic, vom şti să căutăm, să aflăm şi să dăm sfatul cel mai bun şi folositor, “cu putere multă” în a schimba viaţa celorlalţi. Ca unii ce am cunoscut noi mai întâi ce înseamnă lupta între cădere şi ridicare, între păcat şi virtute, ca unii care ştim ce înseamnă adevărata spovedanie, cea care străbate cerurile şi Îl înduplecă pe Dumnezeu, ca unii ce îi simţim în viaţa noastră roadele ei binefăcătoare vom reuşi să-i facem şi pe alţii să creadă în acestea şi să-şi îmbunătăţească viaţa. Indiferent dacă este dintre preoţii mireni sau dintre ieromonahi, este bine ca preotul şi preoteasa să aibă acelaşi duhovnic. Pentru aceeaşi boală, bolnavii se adresează aceluiaşi medic specialist. Pentru o boală de inimă, se merge la cardiolog, nu la stomatolog şi nici invers. La fel şi în cazul spovedaniei unei familii, cu atât mai mult a unei familii de preot. Nu ne plângem fiecare necazurile şi păcatele pe la duhovnici străini şi necunoscuţi celuilalt soţ, ci împreună ne mărturisim cu căinţă unuia şi aceluiaşi duhovnic. Ascultându-ne pe fiecare, el este oarecum la mijloc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, va şti să discearnă care este adevărul şi care este calea cea mai potrivită de urmat pentru fiecare, pentru a ajunge la ţelul sau scopul familiei – mântuirea. El ştie unde ne-a lăsat pe fiecare, de unde şi cum să ne ia pe fiecare şi nu caută în toate acestea voia unuia dintre soţi, ci vrea binele amândorura şi nu doar un bine trecător, ci veşnic.

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine