Alegerea viitoarei preotese (1): şi preoteasa are nevoie de chemare, de vocaţie

capitolul : Alegerea viitoarei preotese – sfătuire duhovnicească

Preoţia nu este o meserie, ci o vocaţie, o slujire, bazată pe o chemare dumnezeiască lăuntrică; alegere din partea lui Dumnezeu, la care se adaugă nevoinţele şi eforturile personale, toate acestea fiind confirmate şi întărite prin punerea mâinilor episcopului asupra capului “celui ales” şi pogorârea Duhului Sfânt, invocate în rugăciunile de hirotonie.

Misiunea preoţească este o slujire copleşitoare care cere vocaţie, dragoste şi dăruire. Preotul nu îşi mai aparţine exclusive lui, nici măcar familiei sale, ci este un slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor. În măsura în care încearcă să realizeze acest lucru, viaţa interioară, viaţa de familie şi viaţa parohiei vor deveni mărturii ale prezenţei şi lucrării aducătoare de pace, linişte şi bucurie, a lui Dumnezeu.

În greaua sa slujire, preotul are mai mulţi colaboratori, între care un rol principal îl deţine familia sa. În mijlocul ei îşi petrece preotul o mare parte a vieţii sale, aici meditează asupra idealurilor şi planurilor sale pastorale, aici se văd bucuriile sau necazurile sale, legate de viaţa personală şi a enoriaşilor săi. De aceea, familia preotului, soţie şi copii, au un rol esenţial în succesul slujirii sale.

O soţie bună susţine şi ajută foarte mult pe preot în eforturile sale, după cum o preoteasă care nu înţelege cu adevărat înalta chemare şi responsabilitatea nu doar a preotului, ci şi a ei, poate influenţa negative nu doar viaţa de familie a preotului, ci şi întreaga comunitate. Când unul se chinuie să zidească duhovniceşte prin viaţa sa, iar altul dărâmă prin faptele sale ceea ce a zidit cu greu celălalt, efectele morale sunt triste.

După cum se ştie, canoanele bisericeşti interzic preotului ortodox divorţul, altfel, cel aflat într-o astfel de situaţie, este pasibil de caterisire, adică de oprire de la săvărşirea celor sfinte. De aceea, atunci când îşi alege “jumătatea”, el trebuie să fie cu mai multă grijă decât un creştin obişnuit, odată ce lui îi este interzisă cu desăvârşire o nouă încercare.

Un mare scriitor spunea că un om de bun simţ nu dă sfaturi fără ca acestea să i se ceară. Dar, întrucât ni s-au cerut, şi în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem, însă, nu pentru “ a umple aerul cu vorbe”, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri.

Dacă le adresăm aceste gânduri, nu o facem pentru a epata cu o presupusă experienţă, ci o facem cu gândul că la vârsta lor mai fragedă, experienţa le este mai restrânsă, posibilitatea de a greşi mai mare, iar efectele acestor căderi greu sau chiar imposibil de reparat.

De aceea, ne permitem în cele ce urmează, în limitele bunului simţ duhovnicesc, să adresăm celor aflaţi în preajma unor astfel de moment cruciale în viaţa lor câteva recomandări bazate pe unele situaţii concrete, pe care le-au ridicat studenţii noştrii în cadrul orelor de curs şi seminar şi care au fost confirmate sau infirmate în pastoraţia noastră curentă, în discuţiile cu tinerii, nu doar teologi.

Vocaţia nu se referă numai la cel ce se pregăteşte să devină preot, ci şi la cea care vrea să devină preoteasă.

Pentru preoţie, se cere, mai presus de toate, vocaţie. Nu oricine şi oricum poate deveni preot, ci doar cel ce are vocaţie de preot, cel ce o dezvoltă prin strădanii intelectuale şi morale personale şi pe care îl confirmă episcopul, prin hirotonie, ca rezultat al acestei armonii depline între chemarea dumnezeiască şi răspunsul lui.

Dacă nu oricine poate deveni preot şi mai ales un preot adevărat, ci doar cel ce are o astfel de vocaţie spre aşa ceva, acelaşi lucru se poate spune şi despre preoteasă. Nu orice fată sau tânără este vrednică a deveni preoteasă, ci doar aceea care are înclinaţie, care are chemare sau vocaţie spre aşa ceva. A fi soţie este o cruce (viaţa de familie însăşi este un altar de jertfă, o cruce a renunţării mutuale, spre înţelegerea reciprocă deplniă); a fi, însă, soţie de preot este un adevărat jug. Dacă nu are o astfel de vocaţie şi nu întruneşte calităţile necesare purtării unui astfel de jug, dar îl acceptă văzând numai faţa luminoasă sau aspectele frumoase ale preoţiei, nu însă greutăţile pe care ea le comportă, cade în păcatul asemănător sperjurului, al furării sau cumpărării celor sfinte. Iar dacă stăruie în acest păcat, osânda îi va fi mai mare. Putem vorbi, deci, nu doar despre vocaţie pentru Preoţie, ci şi de o vocaţie ce se cere celei ce vrea sau se pregăteşte să devină “maică preoteasă.”

Această vocaţie are multiple elemente şi manifestări, începând cu originea ei familială şi continuând cu însuşirile şi calităţile ei sufleteşti şi duhovniceşti, cu trăsăturile ei morale şi spirituale.

(va urma)

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

O preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Părinte, cum ar trebui să fie o preoteasă?
Mă gândesc că în primul rând o preoteasă ar trebui să aibă o vocaţie de preoteasă, în sensul că dacă preotul trebuie să aibă vocaţie, şi preoteasa, soţia lui, ar trebui. De ce? Pentru că de cele mai multe ori viaţa părintelui nu e în familie cât e în parohie. Iar preoteasa trebuie să reuşească să înţeleagă aceasta, că preotul este şi al soţiei, dar şi al parohiei, poate mai mult al parohiei decât al soţiei. Viitoarea preoteasă se căsătoreşte cu un om care nu este un om obişnuit, ci un om ales de Dumnezeu nu atât pentru ea, cât pentru comunitatea în care vieţuiesc împreună.
Apoi bineînţeles că preoteasa trebuie să se deosebească, aşa cum şi părintele trebuie să se deosebească. Hai să începem de la port. Părintele trebuie să fie deosebit de oamenii obişnuiţi. De exemplu dacă nu este în reverendă, ci în pantaloni scurţi şi maieu sau tricou, printre oameni, în sat sau în oraş, nu ai de unde să îţi dai seama că acela este preotul, nu un om obişnuit din sat. Asta se întâmplă de exemplu şi când vin la mănăstire, iar noi de multe ori suntem puşi în dificultate dacă nu-i cunoaştem. Pentru că nu-i respectăm ca pe nişte preoţi, ci ne adresăm ca unor oameni obişnuiţi, care nu ţin cont că mănăstirea este un loc unde ar trebui să se umble altfel decât în casă, unde există mai multă intimitate. Dar nu aceasta este important… Important este faptul că dacă un preot nu-şi ţine vestimentaţia lui preoţească, atunci poţi să îl consideri un om obişnuit. Or un preot nu este un om obişnuit, nu este nici pentru lumea aceasta, nu este nici pentru lumea cealaltă un om obişnuit.
La fel şi preoteasa, şi mă gândesc la portul ei… Ar trebui să se orienteze după ce zice Sf. Apostol Pavel, să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I Timotei 2, 9). Iar aici, la port, se includ şi celelalte, de exemplu să fie curată, să nu folosească fel de fel de vopsele, pe unghii, pe ochi, pe buze, parfumată şi pudrată şi „cremată”.

Apoi, de la vestimentaţie, o preoteasă trebuie să se gândească că ea este ca şi preotul, în ochii tuturor. Asta este foarte important să ştie! Zice Sf. Apostol Pavel: NOI (nu zice neapărat noi apostolii, ci noi, cei care suntem puşi în slujba lui Hristos), deci noi (şi preoţii şi preotesele) ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor, şi oamenilor [I Cor. 4, 9]. Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta. Pentru că tot ce spune Sf. Apostol Pavel despre preot trebuie avut în vedere şi de către preoteasă şi întreaga familie.
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.

Trebuie să aibă, şi preotul şi preoteasa, mare grijă la comportament. Zice Sf. Apostol Pavel: să nu iasă din gura voastră vorbe de ruşine. Iar dacă acest lucru se întâmplă în cazul preotului şi preotesei, se ajunge la mari sminteli. Bineînţeles că şi ei sunt oameni, care provin din nişte familii, iar dacă în familia respectivă era obişnuit să se pomenească cel rău, şi preotul şi preoteasa pomenesc. Poate nu la orice vorbă, dar la necaz sau la vreo supărare pomenesc, pentru ei e ceva obişnuit. Şi atunci oamenii „învaţă” lucrul acesta. Noi suntem învăţători şi fără să ne dăm seama, şi dacă nu suntem atenţi la ce vorbim, la ce scoatem din gură, atunci s-ar putea să fim nişte învăţători spre pierzarea celorlalţi.

De aceea spun eu că ar trebui să existe o vocaţie, pentru că toate acestea intră în vocaţie. Bineînţeles că toate acestea poate să le urmărească şi un om obişnuit, care îşi orientează însă viaţa după Scriptură, care vrea să aibă o viaţă duhovnicească, să se ridice mai presus de firea căzută a omului. Şi atunci trebuie să fie cuviincios, să aibă o ţinută decentă, să fie curat, să nu scoată cuvinte nepotrivite din gură, dar de fapt trebuie să nu le mai aibă în minte ca să ajungă să nu le mai scoată pe gură.

Deci primul lucru pe care trebuie să îl ştie o preoteasă, sau o viitoare preoteasă, este că soţul ei nu este un om obişnuit, de pe lumea asta. Aşa încât nu se poate comporta cu el ca şi cu un om obişnuit, de asta trebuie să ţină cont cel mai mult. Dacă are în vedere lucrul acesta, celelalte pot să spun că se rânduiesc. Dar dacă crede că soţul ei este ca şi altul, care nu este preot, şi face comparaţie, că ăla aduce mai mulţi bani, că ăla câştigă mai bine, că celălalt nu ştiu ce… atunci toate se dărâmă. Îl dărâmi şi pe preot şi te dărâmi şi pe tine, ca şi preoteasă, dărâmi şi familia şi până la urmă şi parohia. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta, că preotul este un om afierosit, un om legat, adică un om care nu poate să îşi permită orice. La părintele Teofil în sat a venit un student teolog, să peţească o fată. Şi tatăl fetei a zis: „Eu nu-mi dau fata după un om legat! Că dacă se întâmplă ca tu să mori, ce face ea? Că ea, ca preoteasă, nu se mai poate recăsători!” Vedeţi, aşa a fost conştiinţa mai demult! „Ce face ea atunci? Rămâne o fată legată!” Bineînţeles că băiatul a zis: „Dar ce vă gândiţi la aşa ceva, Doamne fereşte etc”. Până la urmă se vede că tatăl n-a putut să se opună, le-a dat voie şi s-au căsătorit. Dar preotul, căci între timp se preoţise, a murit de tânăr, iar soţia lui, fata omului, a rămas văduvă, tânără. Şi a ajuns la vorba tatălui ei, că este un om legat, care nu mai poate să facă nimic decât să-şi ducă văduvia şi dacă vrea şi dacă nu vrea, adică şi dacă poate şi dacă nu poate. Aşa era pe vremea aceea, adică nu „Ei, dacă nu pot lasă, mă recăsătoresc”. Nu. Eşti un om legat şi nu mai poţi face altceva, asta e singura cale, pe care ai ales-o şi pe care trebuie să mergi.
Or acum nu se mai ţine cont, pentru că nici preoţii nu mai ţin cont. În general viitorii preoţi îşi caută fete frumoase, dacă se poate „miss” şi mai nu ştiu cum, cele mai subţirele şi trase prin inele…; iar când ajunge să fie preot, şi să se lovească de greutăţile parohiei, bagă de seamă că soţia nu-l ajută, ba mai mult, îl încurcă. Şi din pricina asta ies neajunsuri şi necazuri şi nemulţumiri şi se chinuie unul pe celălalt. Iar pentru preot căsătoria e unică, nu mai există o a doua variantă.

Părinte, ce trebuie să caute la o fată un teolog, atunci când vrea să se căsătorească?
Să fie o fată care poate să îl ajute în misiunea preoţească. O fată care ştie că viitorul ei soţ va fi preot. Nu inginer, nu patron, nu director sau altceva, ci preot, care nu este un om obişnuit, şi nici ea nu va fi un om obişnuit. Să nu ceară să o ducă la plimbări, să nu ceară să o scoată la restaurant sau nu ştiu unde, pentru că nu se potriveşte.
Numai că de multe ori acest lucru nu se întâmplă, pentru că la restaurant merge şi viitorul preot, şi poate chiar acolo se şi întâlnesc. Şi ajung apoi în parohie, el nu mai are timp şi ea cere, pentru că aşa a fost obişnuită, iar fiinţa omului este aşa cum a fost alcătuită în timp.
Zicea un părinte pensionar şi văduv că greul dintr-o parohie nu îl duce atât de mult preotul cât preoteasa. Pentru că şi ea participă la ceea ce are preotul de făcut. De exemplu faptul că lipseşte mult de acasă, acest greu îl simte mai mult preoteasa decât preotul, care în acest timp vorbeşte cu oamenii. Preoteasa însă stând acasă şi neştiind ce se întâmplă, îi este şi mai greu decât lui. Şi acesta este un greu pe care trebuie să îl ducă, şi tot ea trebuie să aibă înţelepciunea să primească toate acestea, să rabde, să aştepte, să accepte.

În concluzie, aşa cum spunea Părintele Teofil despre Părintele Arsenie, că avea o cultură perfectă şi încă ceva, cred că o preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva. Om obişnuit nu în sensul de om care s-a deformat, ci în sensul de om aşezat şi liniştit, care poate să fie cumsecade şi cum trebuie orice-ar fi şi s-ar întâmpla în societatea asta, dar şi încă ceva.

Interviu realizat de pzb. Natalia Corlean

 

Notă ulterioară: Din anul 2009, părintele Matei este starețul Mănăstirii Duminica Tuturor Sfiniților de la Șinca Nouă.