Alegerea viitoarei preotese (1): şi preoteasa are nevoie de chemare, de vocaţie

capitolul : Alegerea viitoarei preotese – sfătuire duhovnicească

Preoţia nu este o meserie, ci o vocaţie, o slujire, bazată pe o chemare dumnezeiască lăuntrică; alegere din partea lui Dumnezeu, la care se adaugă nevoinţele şi eforturile personale, toate acestea fiind confirmate şi întărite prin punerea mâinilor episcopului asupra capului “celui ales” şi pogorârea Duhului Sfânt, invocate în rugăciunile de hirotonie.

Misiunea preoţească este o slujire copleşitoare care cere vocaţie, dragoste şi dăruire. Preotul nu îşi mai aparţine exclusive lui, nici măcar familiei sale, ci este un slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor. În măsura în care încearcă să realizeze acest lucru, viaţa interioară, viaţa de familie şi viaţa parohiei vor deveni mărturii ale prezenţei şi lucrării aducătoare de pace, linişte şi bucurie, a lui Dumnezeu.

În greaua sa slujire, preotul are mai mulţi colaboratori, între care un rol principal îl deţine familia sa. În mijlocul ei îşi petrece preotul o mare parte a vieţii sale, aici meditează asupra idealurilor şi planurilor sale pastorale, aici se văd bucuriile sau necazurile sale, legate de viaţa personală şi a enoriaşilor săi. De aceea, familia preotului, soţie şi copii, au un rol esenţial în succesul slujirii sale.

O soţie bună susţine şi ajută foarte mult pe preot în eforturile sale, după cum o preoteasă care nu înţelege cu adevărat înalta chemare şi responsabilitatea nu doar a preotului, ci şi a ei, poate influenţa negative nu doar viaţa de familie a preotului, ci şi întreaga comunitate. Când unul se chinuie să zidească duhovniceşte prin viaţa sa, iar altul dărâmă prin faptele sale ceea ce a zidit cu greu celălalt, efectele morale sunt triste.

După cum se ştie, canoanele bisericeşti interzic preotului ortodox divorţul, altfel, cel aflat într-o astfel de situaţie, este pasibil de caterisire, adică de oprire de la săvărşirea celor sfinte. De aceea, atunci când îşi alege “jumătatea”, el trebuie să fie cu mai multă grijă decât un creştin obişnuit, odată ce lui îi este interzisă cu desăvârşire o nouă încercare.

Un mare scriitor spunea că un om de bun simţ nu dă sfaturi fără ca acestea să i se ceară. Dar, întrucât ni s-au cerut, şi în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem, însă, nu pentru “ a umple aerul cu vorbe”, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri.

Dacă le adresăm aceste gânduri, nu o facem pentru a epata cu o presupusă experienţă, ci o facem cu gândul că la vârsta lor mai fragedă, experienţa le este mai restrânsă, posibilitatea de a greşi mai mare, iar efectele acestor căderi greu sau chiar imposibil de reparat.

De aceea, ne permitem în cele ce urmează, în limitele bunului simţ duhovnicesc, să adresăm celor aflaţi în preajma unor astfel de moment cruciale în viaţa lor câteva recomandări bazate pe unele situaţii concrete, pe care le-au ridicat studenţii noştrii în cadrul orelor de curs şi seminar şi care au fost confirmate sau infirmate în pastoraţia noastră curentă, în discuţiile cu tinerii, nu doar teologi.

Vocaţia nu se referă numai la cel ce se pregăteşte să devină preot, ci şi la cea care vrea să devină preoteasă.

Pentru preoţie, se cere, mai presus de toate, vocaţie. Nu oricine şi oricum poate deveni preot, ci doar cel ce are vocaţie de preot, cel ce o dezvoltă prin strădanii intelectuale şi morale personale şi pe care îl confirmă episcopul, prin hirotonie, ca rezultat al acestei armonii depline între chemarea dumnezeiască şi răspunsul lui.

Dacă nu oricine poate deveni preot şi mai ales un preot adevărat, ci doar cel ce are o astfel de vocaţie spre aşa ceva, acelaşi lucru se poate spune şi despre preoteasă. Nu orice fată sau tânără este vrednică a deveni preoteasă, ci doar aceea care are înclinaţie, care are chemare sau vocaţie spre aşa ceva. A fi soţie este o cruce (viaţa de familie însăşi este un altar de jertfă, o cruce a renunţării mutuale, spre înţelegerea reciprocă deplniă); a fi, însă, soţie de preot este un adevărat jug. Dacă nu are o astfel de vocaţie şi nu întruneşte calităţile necesare purtării unui astfel de jug, dar îl acceptă văzând numai faţa luminoasă sau aspectele frumoase ale preoţiei, nu însă greutăţile pe care ea le comportă, cade în păcatul asemănător sperjurului, al furării sau cumpărării celor sfinte. Iar dacă stăruie în acest păcat, osânda îi va fi mai mare. Putem vorbi, deci, nu doar despre vocaţie pentru Preoţie, ci şi de o vocaţie ce se cere celei ce vrea sau se pregăteşte să devină “maică preoteasă.”

Această vocaţie are multiple elemente şi manifestări, începând cu originea ei familială şi continuând cu însuşirile şi calităţile ei sufleteşti şi duhovniceşti, cu trăsăturile ei morale şi spirituale.

(va urma)

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine