vineri, 20 februarie 2009

O preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Părinte, cum ar trebui să fie o preoteasă?
Mă gândesc că în primul rând o preoteasă ar trebui să aibă o vocaţie de preoteasă, în sensul că dacă preotul trebuie să aibă vocaţie, şi preoteasa, soţia lui, ar trebui. De ce? Pentru că de cele mai multe ori viaţa părintelui nu e în familie cât e în parohie. Iar preoteasa trebuie să reuşească să înţeleagă aceasta, că preotul este şi al soţiei, dar şi al parohiei, poate mai mult al parohiei decât al soţiei. Viitoarea preoteasă se căsătoreşte cu un om care nu este un om obişnuit, ci un om ales de Dumnezeu nu atât pentru ea, cât pentru comunitatea în care vieţuiesc împreună.
Apoi bineînţeles că preoteasa trebuie să se deosebească, aşa cum şi părintele trebuie să se deosebească. Hai să începem de la port. Părintele trebuie să fie deosebit de oamenii obişnuiţi. De exemplu dacă nu este în reverendă, ci în pantaloni scurţi şi maieu sau tricou, printre oameni, în sat sau în oraş, nu ai de unde să îţi dai seama că acela este preotul, nu un om obişnuit din sat. Asta se întâmplă de exemplu şi când vin la mănăstire, iar noi de multe ori suntem puşi în dificultate dacă nu-i cunoaştem. Pentru că nu-i respectăm ca pe nişte preoţi, ci ne adresăm ca unor oameni obişnuiţi, care nu ţin cont că mănăstirea este un loc unde ar trebui să se umble altfel decât în casă, unde există mai multă intimitate. Dar nu aceasta este important… Important este faptul că dacă un preot nu-şi ţine vestimentaţia lui preoţească, atunci poţi să îl consideri un om obişnuit. Or un preot nu este un om obişnuit, nu este nici pentru lumea aceasta, nu este nici pentru lumea cealaltă un om obişnuit.
La fel şi preoteasa, şi mă gândesc la portul ei… Ar trebui să se orienteze după ce zice Sf. Apostol Pavel, să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I Timotei 2, 9). Iar aici, la port, se includ şi celelalte, de exemplu să fie curată, să nu folosească fel de fel de vopsele, pe unghii, pe ochi, pe buze, parfumată şi pudrată şi „cremată”.

Apoi, de la vestimentaţie, o preoteasă trebuie să se gândească că ea este ca şi preotul, în ochii tuturor. Asta este foarte important să ştie! Zice Sf. Apostol Pavel: NOI (nu zice neapărat noi apostolii, ci noi, cei care suntem puşi în slujba lui Hristos), deci noi (şi preoţii şi preotesele) ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor, şi oamenilor [I Cor. 4, 9]. Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta. Pentru că tot ce spune Sf. Apostol Pavel despre preot trebuie avut în vedere şi de către preoteasă şi întreaga familie.
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.

Trebuie să aibă, şi preotul şi preoteasa, mare grijă la comportament. Zice Sf. Apostol Pavel: să nu iasă din gura voastră vorbe de ruşine. Iar dacă acest lucru se întâmplă în cazul preotului şi preotesei, se ajunge la mari sminteli. Bineînţeles că şi ei sunt oameni, care provin din nişte familii, iar dacă în familia respectivă era obişnuit să se pomenească cel rău, şi preotul şi preoteasa pomenesc. Poate nu la orice vorbă, dar la necaz sau la vreo supărare pomenesc, pentru ei e ceva obişnuit. Şi atunci oamenii „învaţă” lucrul acesta. Noi suntem învăţători şi fără să ne dăm seama, şi dacă nu suntem atenţi la ce vorbim, la ce scoatem din gură, atunci s-ar putea să fim nişte învăţători spre pierzarea celorlalţi.

De aceea spun eu că ar trebui să existe o vocaţie, pentru că toate acestea intră în vocaţie. Bineînţeles că toate acestea poate să le urmărească şi un om obişnuit, care îşi orientează însă viaţa după Scriptură, care vrea să aibă o viaţă duhovnicească, să se ridice mai presus de firea căzută a omului. Şi atunci trebuie să fie cuviincios, să aibă o ţinută decentă, să fie curat, să nu scoată cuvinte nepotrivite din gură, dar de fapt trebuie să nu le mai aibă în minte ca să ajungă să nu le mai scoată pe gură.

Deci primul lucru pe care trebuie să îl ştie o preoteasă, sau o viitoare preoteasă, este că soţul ei nu este un om obişnuit, de pe lumea asta. Aşa încât nu se poate comporta cu el ca şi cu un om obişnuit, de asta trebuie să ţină cont cel mai mult. Dacă are în vedere lucrul acesta, celelalte pot să spun că se rânduiesc. Dar dacă crede că soţul ei este ca şi altul, care nu este preot, şi face comparaţie, că ăla aduce mai mulţi bani, că ăla câştigă mai bine, că celălalt nu ştiu ce… atunci toate se dărâmă. Îl dărâmi şi pe preot şi te dărâmi şi pe tine, ca şi preoteasă, dărâmi şi familia şi până la urmă şi parohia. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta, că preotul este un om afierosit, un om legat, adică un om care nu poate să îşi permită orice. La părintele Teofil în sat a venit un student teolog, să peţească o fată. Şi tatăl fetei a zis: „Eu nu-mi dau fata după un om legat! Că dacă se întâmplă ca tu să mori, ce face ea? Că ea, ca preoteasă, nu se mai poate recăsători!” Vedeţi, aşa a fost conştiinţa mai demult! „Ce face ea atunci? Rămâne o fată legată!” Bineînţeles că băiatul a zis: „Dar ce vă gândiţi la aşa ceva, Doamne fereşte etc”. Până la urmă se vede că tatăl n-a putut să se opună, le-a dat voie şi s-au căsătorit. Dar preotul, căci între timp se preoţise, a murit de tânăr, iar soţia lui, fata omului, a rămas văduvă, tânără. Şi a ajuns la vorba tatălui ei, că este un om legat, care nu mai poate să facă nimic decât să-şi ducă văduvia şi dacă vrea şi dacă nu vrea, adică şi dacă poate şi dacă nu poate. Aşa era pe vremea aceea, adică nu „Ei, dacă nu pot lasă, mă recăsătoresc”. Nu. Eşti un om legat şi nu mai poţi face altceva, asta e singura cale, pe care ai ales-o şi pe care trebuie să mergi.
Or acum nu se mai ţine cont, pentru că nici preoţii nu mai ţin cont. În general viitorii preoţi îşi caută fete frumoase, dacă se poate „miss” şi mai nu ştiu cum, cele mai subţirele şi trase prin inele…; iar când ajunge să fie preot, şi să se lovească de greutăţile parohiei, bagă de seamă că soţia nu-l ajută, ba mai mult, îl încurcă. Şi din pricina asta ies neajunsuri şi necazuri şi nemulţumiri şi se chinuie unul pe celălalt. Iar pentru preot căsătoria e unică, nu mai există o a doua variantă.

Părinte, ce trebuie să caute la o fată un teolog, atunci când vrea să se căsătorească?
Să fie o fată care poate să îl ajute în misiunea preoţească. O fată care ştie că viitorul ei soţ va fi preot. Nu inginer, nu patron, nu director sau altceva, ci preot, care nu este un om obişnuit, şi nici ea nu va fi un om obişnuit. Să nu ceară să o ducă la plimbări, să nu ceară să o scoată la restaurant sau nu ştiu unde, pentru că nu se potriveşte.
Numai că de multe ori acest lucru nu se întâmplă, pentru că la restaurant merge şi viitorul preot, şi poate chiar acolo se şi întâlnesc. Şi ajung apoi în parohie, el nu mai are timp şi ea cere, pentru că aşa a fost obişnuită, iar fiinţa omului este aşa cum a fost alcătuită în timp.
Zicea un părinte pensionar şi văduv că greul dintr-o parohie nu îl duce atât de mult preotul cât preoteasa. Pentru că şi ea participă la ceea ce are preotul de făcut. De exemplu faptul că lipseşte mult de acasă, acest greu îl simte mai mult preoteasa decât preotul, care în acest timp vorbeşte cu oamenii. Preoteasa însă stând acasă şi neştiind ce se întâmplă, îi este şi mai greu decât lui. Şi acesta este un greu pe care trebuie să îl ducă, şi tot ea trebuie să aibă înţelepciunea să primească toate acestea, să rabde, să aştepte, să accepte.

În concluzie, aşa cum spunea Părintele Teofil despre Părintele Arsenie, că avea o cultură perfectă şi încă ceva, cred că o preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva. Om obişnuit nu în sensul de om care s-a deformat, ci în sensul de om aşezat şi liniştit, care poate să fie cumsecade şi cum trebuie orice-ar fi şi s-ar întâmpla în societatea asta, dar şi încă ceva.
Interviu realizat de pzb. Natalia

13 comentarii:

Alinadel spunea...

Felicitari pentru acest blog! Cred ca este util mai ales pentru noi, preotesele. Il voi recomanada cu caldura prietenelor mele! Inca o data felicitari! Doamne ajuta!

preoteasa Eufemia spunea...

Multumim, draga noastra intru Hristos, preoteasa Alina. Ne bucuram daca putem sa fim de folos si te mai asteptam cu drag :)

Vivere spunea...

Parintele Matei este un adevarat parinte duhovnicesc!
F ziditor articolul!Multumiri!
Doamne-ajuta
ps:sunt Sorin :)))

Natalia spunea...

Doamne ajuta, asa este. Ma bucur ca v-a fost de folos articolul, toate cele bune!

maria spunea...

Da. Frumos. Ideatic.

Însă emite prea multe judecăţi (prejudecăţi poate).

Ar trebui întâi să lămurim termenul vocaţie.

Dacă vocaţia o percepem ca fiind o chemare atunci vin să vă amintesc că toţi sântem chemaţi spre desăvârşire, spre sfinţenie “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).

Eu personal, văd oarecum diferit lucrurile.

Nu mă smintesc atât de uşor, nici preparatul cosmetic de pe buzele, unghiile sau părul preotesei, nici podoabele scumpe, nici obiceiurile "neortodoxe", nici păcatele lumeşti ale ei sau preotului mai puţin vrednic (după măsura minţii/judecăţii mele), iar cel ce se lasă atât de uşor smintit mai devreme sau mai târziu se va pierde, deorece înseamnă că nu a fost tare în credinţă.

Nu sânt eu în măsură să judec vrednicia sau nevrednicia lor.

Nu uitaţi cu măsura cu care judecaţi veţi fi judecaţi.

Cine este fără păcat să arunce cu piatra.

Şi acum să revenim la cum percepem noi vocaţia.

Înainte de a emite judecăţi trebuie să acordăm şi circumstanţe atenuante.

1. În spatele fardurilor şi a lucrurilor pe care noi credem că ne pot sminti, se poate afla un suflet uneori mai mare decât sub capul acoperit de o năframă/batic sau ce doriţi dumneavoastră.

2. Întotdeauna diavolul este mai harnic acolo unde poate lovi păstorul ca să împrăştie turma, aşa că în loc să criticăm mai bine ne-am ruga şi noi enoriaşii pentru preotul nostru şi familia sa.

3. Să ne gândim că tocmai datorită faptului că preotul este slujitorul lui Dumnezeu, noi trebuie să fim conştienţi că şi dacă este caterisit din pricina păcatelor care l-au învins, sântem datori să îl respectăm, să nu îl hulim deoarece a pierdut doar dreptul de slujire nu şi harul.
Harul l-a primit de la Dumnezeu prin punerea mâinilor, nu e om să i-l poată lua.

4. Nu căutaţi la faţa omului ci încercaţi să-l cunoaşteţi în nevoinţele lui, să vedeţi în el chipul lui Dumnezeu spre a înţelege asemănarea*.

*Aici am să mă explic puţin.
În Facere,sau Geneză(1,26,27) ni se vorbeşte despre omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Ceea ce trebuie să ştim este că cei doi termeni:chip şi asemănare-nu sunt sinonimi.

Chipul- chipul lui Dumnezeu este ceva dat, nu se referă la ceva material pentru că Dumnezeu este spirit pur, se referă la partea spirituală, la cele trei facultăţi de manifestare ale sufletului omenesc: inteligenţă, sentiment şi voinţă care împreună însumează conştiinţa.

Asemănarea-asemănarea este ceva de realizat, idealul spre care omul trebuie să tindă.


Vă rog să nu luaţi în nume de rău acest comentariu, intenţia mea nu este să jignesc pe cineva ci doar să acord o altă perspectivă de înţelegere asupra unor lucruri ce ne contrariază, sau ne pot sminti.

Iar dacă nu ne convine ceva din comportamentul aproapelui să încercăm să fim noi exemplu, dar nu din mândrie ci cu smerenie, fără "să-l tragem de urechi".

Slujirea preotesei spunea...

Draga Maria,

Ma bucur ca nu va smintesc „nici preparatul cosmetic de pe buzele, unghiile sau părul preotesei, nici podoabele scumpe, nici obiceiurile "neortodoxe", nici păcatele lumeşti” ale preotesei sau preotului si ca nu judecati dupa aparente, ca aveti constiinta necesitatii rugaciunii enoriasilor pentru preotul si preoteasa lor. E o atitudine minunata, profund crestina, pe care e foarte bine ca o promovati.
Blogul acesta se adreseaza insa preoteselor, si sa nu uitam ca Domnul ne-a spus: „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” (Mt.18, 6) si, de asemenea, ca exista si multe suflete mai slabe, care nu au taria de a vedea dincolo. Nu cred ca ne putem amagi cu gandul: „cel ce se lasă atât de uşor smintit mai devreme sau mai târziu se va pierde, deorece înseamnă că nu a fost tare în credinţă”, care ne anuleaza orice raspundere.

In nici un caz nu se pune problema de a judeca pe cineva, ca persoana. Trebuie insa sa spunem lucrurilor pe nume, iar realitatea este ca oamenii nu se uita oricum la o preoteasa. Fie o pot aprecia si gasesc in atitudinea ei un sprijin in trai crestinismul, fie gasesc in comportamentul ei un pretext care le justifica neascultarea. Astfel de exemple sunt pomenite si de Parintele Matei, mai sus, si de Parintele Teofil, in ultima postare:
http://slujireapreotesei.blogspot.com/2009/10/fragment-din-cuvintul-schimbati-va-prin.html
Nu cred, deci, ca preotese, ca trebuie sa gandim: „Eu pot sa fac orice, pentru ca oamenii nu au dreptul sa ma judece, ci trebuie sa imi acorde circumstante atenuante!”, ci sa incercam sa ne traim viata cat mai aproape de ceea ce ne cere Dumnezeu si Biserica, mai ales in aceasta slujire fiind, unde nu raspundem doar pentru sufletul nostru.

In ceea ce priveste termenul de „vocatie” este adevarat ce spuneti, toti avem chemare spre sfintenie, spre desavarsire, insa nu si pentru a fi preot (nu vorbesc de preotia universala) sau preoteasa.

maria spunea...

Doamne ajută.
Mulţumesc pentru răspuns.

Chiar dacă acest blog se adresează soţiilor de preoţi, după cum vedeţi are acces oricine la el, tocmai de aceea am ţinut să las un comentariu şi pentru cei(laici sau credincioşi)care vor fi tentaţi să judece atitudinea domniilor voastre având acum ca bază argumentaţia adusă prin intermediul acestui blog.

A fost departe de mine intenţia de a minimaliza importanţa practicării virtuţilor în viaţa oricărui creştin, cu atât mai pregnant în viaţa preotesei.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi întru nevoinţele noastre şi urcuşul duhovnicesc.

maria spunea...

Nu ştiu dacă putem vorbi de o vocaţie a preotesei. La preoţi da, ei sânt urmaşii direcţi ai apostolilor "vrednic este" se răspunde în cor la hirotonisirea lor.

Eu acestei vocaţii a preotesei i-aşi zice mai degrabă "cuminţenie creştină".

Vocaţia la ce?
Toate cele amintite pentru viaţa de familie, sau socială: răbdarea, ascultarea, iubirea, armonia în familie,cumpătarea, comportamentul cuviincios, ruşinea de oameni şi frica de Dumnezeu sânt universal valabile pentru orice femeie creştină.

Faptul că îţi impui anumite restricţii din dorinţa de a nu sminti nu trebuie privită ca o înfierare /"afierosire", ci ea vine şi se adaugă firescului vieţii duhovniceşti.

Sfântul apostol Pavel are o gândire echilibrată "Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă."

Restul ţine de motivaţie.
Dacă cineva consideră că îl întăreşte conştiinţa că prin acţiunile sale este răspunzător de sufletele altora şi aceasta reprezintă un imbold şi o motivaţie în plus pentru el să se folosească de aceasta.

Însă motivaţia aceasta nu trebuie să devină un scop în sine ci doar o cale mai facilă în urcuşul duhovnicesc.

E adevărat că soţiile preoţilor sânt privite drept etalon pentru toate femeile şi pot fi motiv de sminteală, dar mă repet, numai acolo unde credinţa este slabă pentru că adevăratul model al creştinului este cel desăvârşit, adică Dumnezeu.

Nu este nici această afirmaţie un îndemn la „Eu pot sa fac orice, pentru ca oamenii nu au dreptul sa ma judece, ci trebuie sa imi acorde circumstante atenuante!”, pentru că poţi să faci orice, dar nu orice îţi este de folos.

Botez spunea...

de ce sa restrictionati accesul? va supara niste adevaruri argumentate? sunteti habotnice si penibile!

Natalia spunea...

Draga bleu,
a fost o impresie de moment ca aceasta ar fi o solutie pentru a nu le mai da oamenilor un prilej de a-si judeca aproapele, asa cum spune Maria ca reiese de aici.
Am renuntat curand la aceasta aparenta solutie, de aceea mi-am si sters comentariul.

preoteasa Eufemia spunea...

Bleu, mulţumim pentru iubire!

"Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că sîntem mai păcătoşi decît toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cînd ne defăimăm pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci, atunci cînd altul ne ocărăşte şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm şi zicem : "Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele", aceasta este smerenia adevărată. Deci, să primim toate ca din mîna şi cu voia lui Dumnezeu" (părintele ieroschimonah Paisie de la Sihla)

Unknown spunea...

„Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”
Eu zic să fim mai cu luare aminte, nejudecând pe nimeni,"să nu punem litera deasupra legii", să nu fim formalişti, să privim lucrurile cu spirit larg şi toleranţă, să nu ne pierdem în mărunţişuri. Să ne ferim de încăpăţânatele şi obtuzele exegeze literal.

Gabita spunea...

Este adevarat ca preoteasa este un exemplu in Biserica!Eu imi aduc aminte cand eram mai mica luam ca exemplu preoteasa sau fetele parintelui de la Biserica la care mergeam!Daca vedeam ca fata parintelui purta un anumit lucru , care mai inainte mi se parea oarecum nepotrivit, deja parerea imi era schimbata....adica incepea sa mi se para un lucru firesc!Nu sunt de parare ca trebuie sa fim habotnice, ci trebuie sa ne ingrijim dar sa nu etalam!O imbracaminte eleganta dar cuviincioasa si simpla totodata mi se pare cea mai potrivita... iar naturaletea chipului e cel mai frumos exemplu!Vopselurile si machiajul nu fac decat sa alunge naturaletea pe care o putem scoate in evidenta printr-o ingrijire atenta!In general femeile nu mai stiu ce e frumosul, ci din dorinta de a arata mai bine, inconstient, nu fac altceva decat sa devina vulgare sau penibile!