vineri, 30 decembrie 2011

Chipuri de preotese: Titiana Popa - slujirea lui Dumnezeu prin iconografie

Locuieşte în Los Angeles, pictează şi este soţia părintelui Liviu Popa:


" Titiana Popa s-a nascut in 1969 in localiatatea Cernisoara, Jud Valcea, Romania. Este casatorita cu preotul ortodox Pr Gabriel Liviu Popa cu care are doua fete: Ioana si Maria. In 1994 a absolvit Scoala de Pictura Bisericeasca a Patriarhiei Ortodoxe Romane.
Titiana Popa a avut expozitii personale ale icoanelor sale in Romania, Olanda, Germania, Grecia, SUA, Canada, Italia, si Venezuela. Lucrarile sale au fost alese sa decoreze standul oficial al Romaniei la Epozitia Internationala de Turism din Berlin, din anul 2000. De asemenea a pictat icoanele si picturile murale ale bisericilor ortodoxe romane din Caracas, Venezuela si din Palm Springs, California.
In prezent expune la Galeria Milan din Fort Worth si lucreaza la proiectul pictarii bisericii Sfanta Maria din Colleyville, TX."











Parohii sărace (1): Tătaru, jud. Prahova

Multe familii de preot o duc greu. În general nu aflăm despre aceste cazuri pentru că mass media scoate în evidenţă alte aspecte, generalizând cazuri izolate, dar şi din cauza discreţiei cu care aceste familii îşi duc crucea, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
Ne-am gândit că este bine să cunoaştem astfel de familii şi situaţii, pentru a ne sprijini reciproc în rugăciune, dar şi în milostenie.
Trinitas TV a lansat o serie de emisiuni intitulată “Preoţi slujitori în parohii sărace”, din care vă prezentăm ediţia realizată în Parohia Tătaru, judeţul Prahova.




Parohia are şi un site, pe domeniul Protopopiatului Urlaţi:
Datele de contact sunt următoarele:

Parohia: Tătaru
Hramul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Judetul: Prahova
Comuna: Tătaru
Paroh: Pr.
Cristian Constantinoiu
Tel: 0751-184.577
Contul Bisericii: IBAN: RO06CECEPH2030RON0893074

joi, 15 decembrie 2011

Un dar minunat de Crăciun…

… realizat de o preoteasă. Raisa Selaje e soţia părintelui Iulian Selaje. Au 6 copii şi slujesc în Parohia „Sfânta Mare Muceniţă Varvara” din Petroşani. Cu toţii alcătuiesc şi ceata de colindători „Datina” şi au realizat un CD cu colinde tradiţionale intitulat „Noi umblăm şi colindăm”. Glasurile minunate de copii, sprijinite ferm de părintele şi doamna preoteasă, transmit autentic bucuria Naşterii Pruncului.


Am considerat că e un dar minunat pentru această perioadă şi de aceea m-am gândit să vi-l prezint şi vouă, mai ales că prin el putem face şi o bucurie cuiva, dar putem şi sprijini familia unui preot.

Preţul unui CD este de 15 lei; pentru cantităţi mai mari se fac reduceri.
Comenzile se pot face chiar la Raisa:

Preoteasa Raisa Selaje – tel. 0769/213006; email: raisa_selaje@yahoo.com

Nădăjduiesc să vă bucuraţi de aceste colinde şi să îi bucuraţi şi pe alţii!
Preoteasa Natalia

[editare ulterioară, ianuarie 2012]  O mostră din acest CD, colindul Hoila:

Copiii – oglindă a părinţilor

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, naşterea de copii reprezintă scopul cel mai important al căsătoriei. Dar trebuie precizat că unica sursă de viaţă, cu adevărat binefăcătoare şi sănătoasă, trebuie să fie familia.
Copiii nu reprezintă o finalitate a ei, ci doar roadele acesteia. Ei sunt expresia iubirii soţilor şi un fruct al acestei iubiri.
Moştenirea cea mai frumoasă şi înaltă, pe care trebuie să o lase părinţii copiilor lor, nu este de natură materială, ci spirituală şi constă în educaţia aleasă, în spiritul marilor valori umane şi al virtuţilor creştine: credinţa bunătatea, blândeţea, milostenia, dragostea, curăţia.
Educaţia este cea mai mare artă pentru că, în timp ce alte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educaţia copiilor are ca scop dobândirea bunurilor viitoare. În această lucrare de educare a copiilor, părinţii sunt consideraţi adevăraţi artişti, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile cele mai înalte.
http://www.shepherdsguild.org/sitebuildercontent/
Educaţia creştină trebuie să fie integrală, unitară, să privească atât educaţia trupului, pentru a deveni un suport al spiritului, precum şi a sufletului. În cadrul acestei opere educative, un rol fundamental îl are mama creştină. Căminul este considerat, din acest punct de vedere, de către Sfântul Ioan Gură de Aur, „o şcoală de filosofie”, în care părinţii împărtăşesc copiilor ceea ce au mai bun şi frumos, din punct de vedere sufletesc şi duhovnicesc. Sfântul Părinte aseamănă activitatea mamei de educare a copilului, cu slujirea învăţătorească a Mântuitorului. „Uită-te la priceperea mamei! – spune Sfântul Părinte. Împinsă de gândul ei, dar mai bine spus, slujind şi acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei acele sfaturi, pe care le-a dat Hristos ucenicilor săi” . Grija tatălui este mai mult de a conduce tânărul spre armonie fizică, trupească, şi ceea ce ţine de tăria morală, iar a mamei, de a cultiva în special calităţile sufleteşti ale copiilor, înălţându-i spre adevărata „filosofie” creştină.
Pedagogia creştină acordă o mare valoare exemplelor, modelelor. Cele mai folositoare sunt cele culese din Sfânta Scriptură şi din scrierile duhovniceşti. Părinţii trebuie să recomande copiilor să urmeze pilda acelor personaje din Vechiului şi Noul Testament care s-au făcut pildă de înţelepciune, prin viaţa lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităţilor religioase creştine. Alături de aceste modele, mai pot fi urmate şi figuri din istoria umană în general, din experienţa omenească. Puterea exemplului este considerată un factor al educaţiei.
Educaţia copilului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte – Ioan Gură de Aur – presupune o grijă deosebită faţă de curăţia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, drept, evlavios, a-l cultiva în acele valori religioase care îl pot ajuta să-şi dobândească mântuirea.
În cadrul acestei lucrări de modelare sufletească a copiilor, preotesei îi revine o misiune şi o sarcină deosebit de importantă, căci „de la mamă, mai ales, porneşte plămădirea caracterului. Pentru buna desfăşurare şi atingere scopului educaţiei, copiii să vadă mai întâi că între părinţii lor este armonie şi bună înţelegere. Precum Biserica, Mireasa lui Hristos, ascultă fără şovăire – şi fără să-i pară o povară, de poruncile Domnului Hristos, capul său (Efeseni 5. 22), tot aşa soţia este datoare ca din iubire şi în deplină egalitate să-şi asculte soţul, să-i fie ajutor în toate, dar mai ales în educarea copiilor”.
La rândul lor copiii exercită asupra părinţilor o puternică influenţă binefăcătoare, fiind şi ei, în felul lor, educatori ai părinţilor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, în vederea primirii lor în condiţii optime, mintea şi inima părinţilor se pregătesc, verificându-se şi transfigurându-se. Copiii sunt purtătorii şi vestitorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime.
Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi – cei maturi – este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Înnoirea şi întinerirea, efectuate de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii. Datorită copiilor noştri, devenim mai luminaţi, mai buni, mai afectuoşi. Între noi şi copii are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă noi îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb, un alfabet mult mai scump şi mai nobil, al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candorii, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete. Dragostea pentru copiii noştri este nețărmurită. Prin copii, ne legăm de lume în modul cel mai indisolubil şi generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea noastră efectivă la toate necazurile şi bucuriile, la toate biruinţele şi înfrângerile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni ]n modul cel mai deplin ;i dezinteresat. De aceea, iubirea de părinte este dată ca model de iubirea adevărată.
Copiii sunt, pentru părinţii lor, „un puternic imbold spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză împotriva ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile” .
Cel fără de copii este lipsit de toate aceste binefaceri şi cu deosebire de prilejul şi ajutorul de a-şi lărgi inima precum şi orizontul de a-şi întineri, împlini şi desăvârşi fiinţa. Copiii sparg cochilia egoismului în care ne zăvorâm, ne deschid inima şi mintea spre alţii şi spre lume, ne orientează mai mult spre viitor, ne dau aripi, nădejde şi iubire, care constituie cele mai puternice şi autentice temeiuri şi resorturi ale vieţii. Copiii, care reprezintă fondul de aur al neamului omenesc, trezesc stimulente şi puteri înnoitoare, care sporesc dragostea şi responsabilitatea noastră.
Copilul îl învaţă pe părinte ce e puritatea, le dă mărturie celor doi de ceea ce este unic şi real în unirea lor. Prezenţa copilului este un har ce se adaugă la cel al comunităţii conjugale, pe care îl şi confirmă. Copilul le conferă o calificare nouă, aceea de paternitate şi maternitate, ca deversare a plenitudinii ce rezidă în căsătoria însăşi.
Sfântul Ioan Gură de Aur consideră copiii cea mai mare mângâiere dată de Dumnezeu neamului omenesc, după căderea în păcat şi după pierderea nemuririi. Copiii sunt, într-adevăr raza de lumină şi izvorul de bucurie din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor.
Ei reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinţi, căci, odată cu venirea lor pe lume, nu doar persoana celuilalt soţ, ci şi a noastră, trece în plan secundar, esenţială fiind acum pentru noi creşterea şi educarea pruncilor pe care ni i-a dăruit Dumnezeu.
Bucuriile părinţilor sunt împlinirile şi realizările, succesele şi reuşitele copiilor lor. Acestea, chiar dacă sunt mai modeste în comparaţie cu cele personale, valorează şi atârnă mai greu pentru părinţi. La fel, necazurile părinţilor nu sunt cauzate doar de insuccesele sau de neputinţele proprii, ci devin şi mai apăsătoare atunci când este vorba de eşecurile copiilor lor. Ei sunt moştenirea pe care o lăsăm, raţiunea şi motivaţia ostenelilor şi jertfelor noastre.
Pentru ca aceştia să fie bucurie şi mângâiere sufletelor părinţilor este necesară o creştere şi o educare a lor în spiritul adevăratelor valori morale şi religioase. Această educaţie trebuie să înceapă din fragedă copilărie şi să devină o constantă în viaţa lor. Trebuie să fie educaţi în spiritul adevăratelor valori morale şi a frumosului moral şi artistic, până la a deveni iubitori ai acestui frumos şi luptători pentru instaurarea supremaţiei lui, împotriva falsului şi a mediocrităţii.
Sufletului curat al copilului trebuie să i se dea o educaţie religioasă, potrivit căreia acesta să deprindă un stil de a gândi şi o conduită creştină. Să dobândească deprinderea de a se ruga şi apoi de a posti, de a respecta părinţii, de a iubi Biserica şi a cinsti feţele, sfintele slujbe, de a respecta poruncile bisericeşti. Ceea ce trebuie urmărit din punct de vedere creştin este formarea personalităţii religios morale.
O educaţie în spiritul acestor valori reale, făcută cu dragoste şi grijă ne+ar putea aduce mai târziu multă bucurie, speranţă şi ajutor.
În toate aceste virtuţi şi fapte morale şi duhovniceşti trebuie să exceleze copiii preotului. Prin comportamentul lor ei dau dovadă despre modul în care preotul a ştiut să-şi chivernisească a sa casă, despre atmosfera din cadrul familiei lui. Un comportament frumos al copiilor preotului îndeamnă direct şi indirect şi pe ceilalţi tineri şi parohieni să creadă în sinceritatea preotului şi să-i urmeze, iar dimpotrivă, un copil de preot „scăpătat”, indiferent şi absent faţă de cele religioase, uneori chiar duşman prin comportamentul său, extravagant şi mândru, pun sub semnul suspiciunii credincioşilor puterea preotului de a educa şi conduce spre mântuire.
Ei sunt oglinda a ceea ce se întâmplă în familia preotului, mărturie a religiozităţii preotului şi preotesei, odată ce acesteia îi revine un rol esenţial în educarea lor. Ei dau mărturie despre intensitatea rugăciunii familiei preotului, despre asceza şi înfrânarea lor, despre adeziunea sinceră şi totală a lor faţă de Biserică, faţă de învăţătura creştină. Din acest motiv, educaţia lor trebuie să devină preocuparea fundamentală a vieţii lor, superioară tuturor celorlalte griji şi preocupărilor lumeşti sau materiale.

miercuri, 14 decembrie 2011

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (2): Rugăciunea

Viaţa familiei preoţeşti trebuie să fie o viaţă închinată lui Dumnezeu şi semenilor. O viaţă de rugăciune pentru mântuirea personală şi a semenilor. Rugăciunea trebuie să ocupe un loc privilegiat în viaţa familiei de preot. Împreună, preotul şi preoteasa trebuie să-şi plece genunchii şi sufletele lor, în rugăciune, înălţând din inimă curată cereri smerite către Prea Milostivul Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să aibă un rol fundamental în viaţa familiei preoţeşti. Săvârşirea canonului de rugăciune zilnic, preocuparea de a spori cantitativ şi calitativ rugăciunea lor trebuie să le fie preocupare permanentă.
Rugăciunea este respiraţia sufletului, oxigenul lui, iar familia preotului trebuie să respire permanent acest aer curat şi să aibă o respiraţie sănătoasă. Lipsită de rugăciune, viaţa este un regres continuu, iar slujirea preotului – o minciună.
Ce peisaj duhovnicesc frumos este ca soţii şi cu atât mai frumos familia preotului, să se afle în faţa icoanelor ce le împodobesc casa, în lumina palidă a lumânării şi în buna mireasmă a tămâii, înălţând în ceasurile târzii ale nopţii rugăciunile lor umile către Dumnezeu. Sunt clipe nu doar frumoase, până la sublime, ci moment în care Dumnezeu ascultă rugile smerite.

marți, 13 decembrie 2011

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (1): Acelaşi duhovnic

Dacă nu au reuşit să o facă în timp ce erau încă prieteni, acum, când sunt căsătoriţi soţ şi soţie, preotul şi preoteasa, trebuie să aibă acelaşi duhovnic. La întrebarea, pusă adeseori, dacă acesta trebuie să fie preot mirean sau ieromonah, răspunsul poate fi nuanţat.

Într-adevăr, s-ar părea că preoţii de mir, ca unii ce au şi trăiesc ei înşişi în cadrul unor familii, cunosc mai bine ispitele ce pot interveni într-un astfel de mod de viaţă social. Ceea ce se reproşează uneori acestor preoţi este faptul că ar fi mai îngăduitori şi ar ierta şi dezlega mai uşor şi mai repede anumite păcate legate de familie, ca unii care, chiar dacă nu au căzut în ele, au fost poate cândva tentaţi sau ispitiţi de ele şi de aceea ar demonstra o mai mare clemenţă faţă de cei ce le-au lucrat.

Adevărul este că mulţi dintre aceşti preoţi pot avea o viaţă duhovnicească foarte înaltă, în cadrul unei familii model şi, la rândul lor, chiar şi din experienţa lor, ca unii ce au trecut prin astfel de experienţe, pot sfătui şi folosi tinerilor lor confraţi şi familiei acestora.

Ca unii ce luptă mai încordat pentru desăvârşire, preoţii dintre monahi cunosc profund cursele, capcanele şi ispitele ce atentează la viaţa noastră duhovnicească, nu doar personală, ci şi familială şi comunitară. Mulţi dintre aceşti duhovnici monahi cunosc problemele familiei adeseori mai bine decât reuşim noi, cei ce ne luptăm cu ele, ba chiar ne cunosc mai bine pe noi şi sufletul nostru, decât reuşim noi înşine să o facem.
În plus, ei administrează canoanele cu mai multă acrivie, ceea ce întreţine sufletul penitentului o mai mare responsabilitate morală şi o mai mare fugă de păcat.

Fiecare dintre noi găsim ceea ce căutăm sau aflăm ceea ce am căutat. Cineva mai delăsător cu sine va căuta un duhovnic care “să-l înţeleagă”, adică să-I justifice, să-I ierte şi să-i dezlege mai uşor greşelile, după cum cineva îmbunătăţit duhovniceşte va căuta, până va afla, un bun duhovnic, care să-l conducă spre mântuire.
Ceea ce putem noi recomanda este să ne alegem duhovnici care ne-ar putea ajuta mai mult şi mai eficient în devenirea noastră duhovnicească, în progresul sau urcuşul nostru duhovnicesc. Astfel, vom descoperi cu adevărat roadele filiaţiei duhovniceşti şi, la rândul nostru, atunci când ne vom afla noi înşine în scaunul de spovedanie, în calitate de duhovnic, vom şti să căutăm, să aflăm şi să dăm sfatul cel mai bun şi folositor, “cu putere multă” în a schimba viaţa celorlalţi. Ca unii ce am cunoscut noi mai întâi ce înseamnă lupta între cădere şi ridicare, între păcat şi virtute, ca unii care ştim ce înseamnă adevărata spovedanie, cea care străbate cerurile şi Îl înduplecă pe Dumnezeu, ca unii ce îi simţim în viaţa noastră roadele ei binefăcătoare vom reuşi să-i facem şi pe alţii să creadă în acestea şi să-şi îmbunătăţească viaţa. Indiferent dacă este dintre preoţii mireni sau dintre ieromonahi, este bine ca preotul şi preoteasa să aibă acelaşi duhovnic. Pentru aceeaşi boală, bolnavii se adresează aceluiaşi medic specialist. Pentru o boală de inimă, se merge la cardiolog, nu la stomatolog şi nici invers. La fel şi în cazul spovedaniei unei familii, cu atât mai mult a unei familii de preot. Nu ne plângem fiecare necazurile şi păcatele pe la duhovnici străini şi necunoscuţi celuilalt soţ, ci împreună ne mărturisim cu căinţă unuia şi aceluiaşi duhovnic. Ascultându-ne pe fiecare, el este oarecum la mijloc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, va şti să discearnă care este adevărul şi care este calea cea mai potrivită de urmat pentru fiecare, pentru a ajunge la ţelul sau scopul familiei – mântuirea. El ştie unde ne-a lăsat pe fiecare, de unde şi cum să ne ia pe fiecare şi nu caută în toate acestea voia unuia dintre soţi, ci vrea binele amândorura şi nu doar un bine trecător, ci veşnic.

Alegerea viitoarei preotese (4): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”

Bogăţia – un criteriu în alegere soţiei?

O vorbă înţeleaptă spune că dacă lăsăm tinerii să aleagă, ei caută frumuseţea; dacă îi lăsăm pe părinţi să caute, ei aleg banii; or, şi una şi alta trec şi, dacă nu există dragoste şi înţelegere, banii atât de mult râvniţi, în loc să devină un motiv de apropiere şi de uşurare a traiului comun, se fac prilej de reproşuri şi ofense, de neînţelegeri şi poticneli.
Este adevărat că preotul trebuie să fie un om „milostiv” prin definiţie. Însă viaţa este astăzi tot mai grea. Lumea şi el însuşi sunt tot mai săraci. Ar vrea să facă infinit mai multă milostenie, dar adeseori este o adevărată luptă să reuşeşti să asiguri strictul necesar chiar şi familiei.
Spiritualitatea Ortodoxă arată că nu averea este rea, ci a fi posedat de ea, a lupta pentru păstrarea şi înmulţirea ei, ignorând lecţia morală a milosteniei sau a filantropiei. Din punct de vedere creştin, tot ceea ce avem ne aparţine nouă doar în mod indirect, pentru că adevăratul lor proprietar este Dumnezeu, Cel Ce ni le împarte nouă cu dărnicie, sub forma darurilor. De modul în care înţelegem noi să utilizăm aceste daruri depinde să facem să rodească prin acestea virtutea creştină a iubirii şi milosteniei sau, dimpotrivă, egoismul şi capacitatea, patimi care lovesc crunt în relaţia noastră cu semenii şi cu Dumnezeu. Din această cauză istoria umanităţii consemnează numeroase exemple de „bogaţi săraci” şi de „săraci bogaţi”.

Aceste adevăruri se potrivesc în mod deosebit familiei preotului. Tânărul teolog nu trebuie să caute bogăţia sau averea nici la tânăra cu care se va căsători şi nici în timpul preoţiei sale. Mântuitorul Însuşi nu a avut unde să-şi plece capul. Preotul, în calitatea sa de slujitor al lui Hristos, nu trebuie să caute averea sau banii, iar atunci când acestea sunt, să nu le dispreţuiască, ci să le transforme într-o continuă sursă de milostenie şi de fapte bune. Ceea ce trebuie să caute să dobândească permanent este bogăţia sau averea spirituală, singura care nu se poate fura, nici strica şi care are mare răsplată de la Dumnezeu.

În concluzie,
putem spune că tânăra preoteasă trebuie să provină dintr-o familie de români credincioşi ortodocşi, o familie morală, model pentru ceilalţi semeni şi garanţie a unei educaţii înalte acordate copiilor.
Ea trebuie să aibă o înaltă viaţă morală şi duhovnicească, virtuţile în care să exceleze fiind credinţa tare şi respectful faţă de Biserică, de preoţie şi de misiunea soţului ei, dragostea şi dăruirea, nădejdea în împlinirea cu success a misiunii încredinţate soţului ei – mântuirea sufletelor semenilor, smerenie etc..
Dintre calităţile sufleteşti, de mare folos îi sunt: bunătatea, blândeţea, temperanţa, echilibrul.
În relaţiile sale cu parohienii, ea trebuie să fie populară, caldă, deschisă, iubitoare, preocupată de problemele fiecăruia dintre ei, luptând, alături de preot, pentru uşurarea acestora.
Atunci când preotul şi preoteasa sunt oameni de reală vocaţie duhovnicească şi lucrează pentru împlinirea deplină a slujbei preoţeşti, fiindu-şi unul altuia reazem şi sprijin, cu o viaţă de familie model, roadele pastoraţiei nu vor întârzia să apară şi nici bucuriile sufleteşti şi răsplata dumnezeiască. Pentru aceasta să luptăm şi întru aceasta să ne nevoim!

joi, 8 decembrie 2011

Ispite puternice asupra familiei preotului

La întâlnirea cu preoţii din Ţara Făgăraşului, cu prilejul conferinţei despre Taina Căsătoriei, Înaltul nostru a atras atenţia asupra familiei preotului. Profund dezamăgit şi îndurerat de anumite situaţii existe în eparhie, ne-a atras atenţia asupra luptei deosebite cu diavolul pe care o au de înfruntat preotul şi preoteasa, pentru că ispitele care vin asupra lor sunt foarte puternice (dacă doboară familia preotului, se destramă o comunitate întreagă). Un apel la seriozitate, viaţă curată, rugăciune şi trăire:
„Luaţi-o în serios! Nu oferiţi pildă credincioşilor cu familia voastră? N-aţi făcut nimic! Dărâmaţi tot ce construiţi! (…)
Sunt foarte multe probleme… Să fim atenţi. Să nu ne speriem; cu cât sunt mai mulţi demoni împrejur cu atât e mai mult har al lui Dumnezeu care să ne ajute. Gândiţi-vă că atunci când voi vă rugaţi, vă rugaţi pentru alţii şi Dumnezeu primeşte rugăciunea voastră. Cu atât mai mult o primeşte pentru voi! Când sunteţi la Sfânta Liturghie, când sunteţi la Epicleză şi vă rugaţi, punând capul pe Sfânta Masă, gândiţi-vă atunci la familia voastră! Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă! Ştiu că sunt nevrednic, dar ajută-mă, pe mine şi pe ai mei!”. Este cea mai simplă rugăciune, a omului nevoiaş. Şi mai spuneţi atunci: „Doamne, vreau să fiu al Tău! Ajută-mă să fiu al Tău! Nu mă lăsa să mă duc aiurea, să calc alături… Pentru că nu mă distrug numai pe mine, ci îi distrug şi pe alţii! Şi mă duc în iad împreună cu ei, cu ei în braţe…”. Căci nu e vorba numai de tine, aşa ar fi simplu: atâta ai făcut şi gata. Dar ceilalţi?” (ÎPS Laurenţiu Streza)

Preoteasa Natalia