vineri, 30 decembrie 2011

Chipuri de preotese: Titiana Popa - slujirea lui Dumnezeu prin iconografie

Locuieşte în Los Angeles, pictează şi este soţia părintelui Liviu Popa:


" Titiana Popa s-a nascut in 1969 in localiatatea Cernisoara, Jud Valcea, Romania. Este casatorita cu preotul ortodox Pr Gabriel Liviu Popa cu care are doua fete: Ioana si Maria. In 1994 a absolvit Scoala de Pictura Bisericeasca a Patriarhiei Ortodoxe Romane.
Titiana Popa a avut expozitii personale ale icoanelor sale in Romania, Olanda, Germania, Grecia, SUA, Canada, Italia, si Venezuela. Lucrarile sale au fost alese sa decoreze standul oficial al Romaniei la Epozitia Internationala de Turism din Berlin, din anul 2000. De asemenea a pictat icoanele si picturile murale ale bisericilor ortodoxe romane din Caracas, Venezuela si din Palm Springs, California.
In prezent expune la Galeria Milan din Fort Worth si lucreaza la proiectul pictarii bisericii Sfanta Maria din Colleyville, TX."











Parohii sărace (1): Tătaru, jud. Prahova

Multe familii de preot o duc greu. În general nu aflăm despre aceste cazuri pentru că mass media scoate în evidenţă alte aspecte, generalizând cazuri izolate, dar şi din cauza discreţiei cu care aceste familii îşi duc crucea, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
Ne-am gândit că este bine să cunoaştem astfel de familii şi situaţii, pentru a ne sprijini reciproc în rugăciune, dar şi în milostenie.
Trinitas TV a lansat o serie de emisiuni intitulată “Preoţi slujitori în parohii sărace”, din care vă prezentăm ediţia realizată în Parohia Tătaru, judeţul Prahova.




Parohia are şi un site, pe domeniul Protopopiatului Urlaţi:
Datele de contact sunt următoarele:

Parohia: Tătaru
Hramul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Judetul: Prahova
Comuna: Tătaru
Paroh: Pr.
Cristian Constantinoiu
Tel: 0751-184.577
Contul Bisericii: IBAN: RO06CECEPH2030RON0893074

joi, 15 decembrie 2011

Un dar minunat de Crăciun…

… realizat de o preoteasă. Raisa Selaje e soţia părintelui Iulian Selaje. Au 6 copii şi slujesc în Parohia „Sfânta Mare Muceniţă Varvara” din Petroşani. Cu toţii alcătuiesc şi ceata de colindători „Datina” şi au realizat un CD cu colinde tradiţionale intitulat „Noi umblăm şi colindăm”. Glasurile minunate de copii, sprijinite ferm de părintele şi doamna preoteasă, transmit autentic bucuria Naşterii Pruncului.


Am considerat că e un dar minunat pentru această perioadă şi de aceea m-am gândit să vi-l prezint şi vouă, mai ales că prin el putem face şi o bucurie cuiva, dar putem şi sprijini familia unui preot.

Preţul unui CD este de 15 lei; pentru cantităţi mai mari se fac reduceri.
Comenzile se pot face chiar la Raisa:

Preoteasa Raisa Selaje – tel. 0769/213006; email: raisa_selaje@yahoo.com

Nădăjduiesc să vă bucuraţi de aceste colinde şi să îi bucuraţi şi pe alţii!
Preoteasa Natalia

[editare ulterioară, ianuarie 2012]  O mostră din acest CD, colindul Hoila:

Copiii – oglindă a părinţilor

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, naşterea de copii reprezintă scopul cel mai important al căsătoriei. Dar trebuie precizat că unica sursă de viaţă, cu adevărat binefăcătoare şi sănătoasă, trebuie să fie familia.
Copiii nu reprezintă o finalitate a ei, ci doar roadele acesteia. Ei sunt expresia iubirii soţilor şi un fruct al acestei iubiri.
Moştenirea cea mai frumoasă şi înaltă, pe care trebuie să o lase părinţii copiilor lor, nu este de natură materială, ci spirituală şi constă în educaţia aleasă, în spiritul marilor valori umane şi al virtuţilor creştine: credinţa bunătatea, blândeţea, milostenia, dragostea, curăţia.
Educaţia este cea mai mare artă pentru că, în timp ce alte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educaţia copiilor are ca scop dobândirea bunurilor viitoare. În această lucrare de educare a copiilor, părinţii sunt consideraţi adevăraţi artişti, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile cele mai înalte.
http://www.shepherdsguild.org/sitebuildercontent/
Educaţia creştină trebuie să fie integrală, unitară, să privească atât educaţia trupului, pentru a deveni un suport al spiritului, precum şi a sufletului. În cadrul acestei opere educative, un rol fundamental îl are mama creştină. Căminul este considerat, din acest punct de vedere, de către Sfântul Ioan Gură de Aur, „o şcoală de filosofie”, în care părinţii împărtăşesc copiilor ceea ce au mai bun şi frumos, din punct de vedere sufletesc şi duhovnicesc. Sfântul Părinte aseamănă activitatea mamei de educare a copilului, cu slujirea învăţătorească a Mântuitorului. „Uită-te la priceperea mamei! – spune Sfântul Părinte. Împinsă de gândul ei, dar mai bine spus, slujind şi acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei acele sfaturi, pe care le-a dat Hristos ucenicilor săi” . Grija tatălui este mai mult de a conduce tânărul spre armonie fizică, trupească, şi ceea ce ţine de tăria morală, iar a mamei, de a cultiva în special calităţile sufleteşti ale copiilor, înălţându-i spre adevărata „filosofie” creştină.
Pedagogia creştină acordă o mare valoare exemplelor, modelelor. Cele mai folositoare sunt cele culese din Sfânta Scriptură şi din scrierile duhovniceşti. Părinţii trebuie să recomande copiilor să urmeze pilda acelor personaje din Vechiului şi Noul Testament care s-au făcut pildă de înţelepciune, prin viaţa lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităţilor religioase creştine. Alături de aceste modele, mai pot fi urmate şi figuri din istoria umană în general, din experienţa omenească. Puterea exemplului este considerată un factor al educaţiei.
Educaţia copilului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte – Ioan Gură de Aur – presupune o grijă deosebită faţă de curăţia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, drept, evlavios, a-l cultiva în acele valori religioase care îl pot ajuta să-şi dobândească mântuirea.
În cadrul acestei lucrări de modelare sufletească a copiilor, preotesei îi revine o misiune şi o sarcină deosebit de importantă, căci „de la mamă, mai ales, porneşte plămădirea caracterului. Pentru buna desfăşurare şi atingere scopului educaţiei, copiii să vadă mai întâi că între părinţii lor este armonie şi bună înţelegere. Precum Biserica, Mireasa lui Hristos, ascultă fără şovăire – şi fără să-i pară o povară, de poruncile Domnului Hristos, capul său (Efeseni 5. 22), tot aşa soţia este datoare ca din iubire şi în deplină egalitate să-şi asculte soţul, să-i fie ajutor în toate, dar mai ales în educarea copiilor”.
La rândul lor copiii exercită asupra părinţilor o puternică influenţă binefăcătoare, fiind şi ei, în felul lor, educatori ai părinţilor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, în vederea primirii lor în condiţii optime, mintea şi inima părinţilor se pregătesc, verificându-se şi transfigurându-se. Copiii sunt purtătorii şi vestitorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime.
Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi – cei maturi – este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Înnoirea şi întinerirea, efectuate de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii. Datorită copiilor noştri, devenim mai luminaţi, mai buni, mai afectuoşi. Între noi şi copii are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă noi îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb, un alfabet mult mai scump şi mai nobil, al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candorii, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete. Dragostea pentru copiii noştri este nețărmurită. Prin copii, ne legăm de lume în modul cel mai indisolubil şi generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea noastră efectivă la toate necazurile şi bucuriile, la toate biruinţele şi înfrângerile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni ]n modul cel mai deplin ;i dezinteresat. De aceea, iubirea de părinte este dată ca model de iubirea adevărată.
Copiii sunt, pentru părinţii lor, „un puternic imbold spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză împotriva ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile” .
Cel fără de copii este lipsit de toate aceste binefaceri şi cu deosebire de prilejul şi ajutorul de a-şi lărgi inima precum şi orizontul de a-şi întineri, împlini şi desăvârşi fiinţa. Copiii sparg cochilia egoismului în care ne zăvorâm, ne deschid inima şi mintea spre alţii şi spre lume, ne orientează mai mult spre viitor, ne dau aripi, nădejde şi iubire, care constituie cele mai puternice şi autentice temeiuri şi resorturi ale vieţii. Copiii, care reprezintă fondul de aur al neamului omenesc, trezesc stimulente şi puteri înnoitoare, care sporesc dragostea şi responsabilitatea noastră.
Copilul îl învaţă pe părinte ce e puritatea, le dă mărturie celor doi de ceea ce este unic şi real în unirea lor. Prezenţa copilului este un har ce se adaugă la cel al comunităţii conjugale, pe care îl şi confirmă. Copilul le conferă o calificare nouă, aceea de paternitate şi maternitate, ca deversare a plenitudinii ce rezidă în căsătoria însăşi.
Sfântul Ioan Gură de Aur consideră copiii cea mai mare mângâiere dată de Dumnezeu neamului omenesc, după căderea în păcat şi după pierderea nemuririi. Copiii sunt, într-adevăr raza de lumină şi izvorul de bucurie din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor.
Ei reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinţi, căci, odată cu venirea lor pe lume, nu doar persoana celuilalt soţ, ci şi a noastră, trece în plan secundar, esenţială fiind acum pentru noi creşterea şi educarea pruncilor pe care ni i-a dăruit Dumnezeu.
Bucuriile părinţilor sunt împlinirile şi realizările, succesele şi reuşitele copiilor lor. Acestea, chiar dacă sunt mai modeste în comparaţie cu cele personale, valorează şi atârnă mai greu pentru părinţi. La fel, necazurile părinţilor nu sunt cauzate doar de insuccesele sau de neputinţele proprii, ci devin şi mai apăsătoare atunci când este vorba de eşecurile copiilor lor. Ei sunt moştenirea pe care o lăsăm, raţiunea şi motivaţia ostenelilor şi jertfelor noastre.
Pentru ca aceştia să fie bucurie şi mângâiere sufletelor părinţilor este necesară o creştere şi o educare a lor în spiritul adevăratelor valori morale şi religioase. Această educaţie trebuie să înceapă din fragedă copilărie şi să devină o constantă în viaţa lor. Trebuie să fie educaţi în spiritul adevăratelor valori morale şi a frumosului moral şi artistic, până la a deveni iubitori ai acestui frumos şi luptători pentru instaurarea supremaţiei lui, împotriva falsului şi a mediocrităţii.
Sufletului curat al copilului trebuie să i se dea o educaţie religioasă, potrivit căreia acesta să deprindă un stil de a gândi şi o conduită creştină. Să dobândească deprinderea de a se ruga şi apoi de a posti, de a respecta părinţii, de a iubi Biserica şi a cinsti feţele, sfintele slujbe, de a respecta poruncile bisericeşti. Ceea ce trebuie urmărit din punct de vedere creştin este formarea personalităţii religios morale.
O educaţie în spiritul acestor valori reale, făcută cu dragoste şi grijă ne+ar putea aduce mai târziu multă bucurie, speranţă şi ajutor.
În toate aceste virtuţi şi fapte morale şi duhovniceşti trebuie să exceleze copiii preotului. Prin comportamentul lor ei dau dovadă despre modul în care preotul a ştiut să-şi chivernisească a sa casă, despre atmosfera din cadrul familiei lui. Un comportament frumos al copiilor preotului îndeamnă direct şi indirect şi pe ceilalţi tineri şi parohieni să creadă în sinceritatea preotului şi să-i urmeze, iar dimpotrivă, un copil de preot „scăpătat”, indiferent şi absent faţă de cele religioase, uneori chiar duşman prin comportamentul său, extravagant şi mândru, pun sub semnul suspiciunii credincioşilor puterea preotului de a educa şi conduce spre mântuire.
Ei sunt oglinda a ceea ce se întâmplă în familia preotului, mărturie a religiozităţii preotului şi preotesei, odată ce acesteia îi revine un rol esenţial în educarea lor. Ei dau mărturie despre intensitatea rugăciunii familiei preotului, despre asceza şi înfrânarea lor, despre adeziunea sinceră şi totală a lor faţă de Biserică, faţă de învăţătura creştină. Din acest motiv, educaţia lor trebuie să devină preocuparea fundamentală a vieţii lor, superioară tuturor celorlalte griji şi preocupărilor lumeşti sau materiale.

miercuri, 14 decembrie 2011

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (2): Rugăciunea

Viaţa familiei preoţeşti trebuie să fie o viaţă închinată lui Dumnezeu şi semenilor. O viaţă de rugăciune pentru mântuirea personală şi a semenilor. Rugăciunea trebuie să ocupe un loc privilegiat în viaţa familiei de preot. Împreună, preotul şi preoteasa trebuie să-şi plece genunchii şi sufletele lor, în rugăciune, înălţând din inimă curată cereri smerite către Prea Milostivul Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să aibă un rol fundamental în viaţa familiei preoţeşti. Săvârşirea canonului de rugăciune zilnic, preocuparea de a spori cantitativ şi calitativ rugăciunea lor trebuie să le fie preocupare permanentă.
Rugăciunea este respiraţia sufletului, oxigenul lui, iar familia preotului trebuie să respire permanent acest aer curat şi să aibă o respiraţie sănătoasă. Lipsită de rugăciune, viaţa este un regres continuu, iar slujirea preotului – o minciună.
Ce peisaj duhovnicesc frumos este ca soţii şi cu atât mai frumos familia preotului, să se afle în faţa icoanelor ce le împodobesc casa, în lumina palidă a lumânării şi în buna mireasmă a tămâii, înălţând în ceasurile târzii ale nopţii rugăciunile lor umile către Dumnezeu. Sunt clipe nu doar frumoase, până la sublime, ci moment în care Dumnezeu ascultă rugile smerite.

marți, 13 decembrie 2011

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (1): Acelaşi duhovnic

Dacă nu au reuşit să o facă în timp ce erau încă prieteni, acum, când sunt căsătoriţi soţ şi soţie, preotul şi preoteasa, trebuie să aibă acelaşi duhovnic. La întrebarea, pusă adeseori, dacă acesta trebuie să fie preot mirean sau ieromonah, răspunsul poate fi nuanţat.

Într-adevăr, s-ar părea că preoţii de mir, ca unii ce au şi trăiesc ei înşişi în cadrul unor familii, cunosc mai bine ispitele ce pot interveni într-un astfel de mod de viaţă social. Ceea ce se reproşează uneori acestor preoţi este faptul că ar fi mai îngăduitori şi ar ierta şi dezlega mai uşor şi mai repede anumite păcate legate de familie, ca unii care, chiar dacă nu au căzut în ele, au fost poate cândva tentaţi sau ispitiţi de ele şi de aceea ar demonstra o mai mare clemenţă faţă de cei ce le-au lucrat.

Adevărul este că mulţi dintre aceşti preoţi pot avea o viaţă duhovnicească foarte înaltă, în cadrul unei familii model şi, la rândul lor, chiar şi din experienţa lor, ca unii ce au trecut prin astfel de experienţe, pot sfătui şi folosi tinerilor lor confraţi şi familiei acestora.

Ca unii ce luptă mai încordat pentru desăvârşire, preoţii dintre monahi cunosc profund cursele, capcanele şi ispitele ce atentează la viaţa noastră duhovnicească, nu doar personală, ci şi familială şi comunitară. Mulţi dintre aceşti duhovnici monahi cunosc problemele familiei adeseori mai bine decât reuşim noi, cei ce ne luptăm cu ele, ba chiar ne cunosc mai bine pe noi şi sufletul nostru, decât reuşim noi înşine să o facem.
În plus, ei administrează canoanele cu mai multă acrivie, ceea ce întreţine sufletul penitentului o mai mare responsabilitate morală şi o mai mare fugă de păcat.

Fiecare dintre noi găsim ceea ce căutăm sau aflăm ceea ce am căutat. Cineva mai delăsător cu sine va căuta un duhovnic care “să-l înţeleagă”, adică să-I justifice, să-I ierte şi să-i dezlege mai uşor greşelile, după cum cineva îmbunătăţit duhovniceşte va căuta, până va afla, un bun duhovnic, care să-l conducă spre mântuire.
Ceea ce putem noi recomanda este să ne alegem duhovnici care ne-ar putea ajuta mai mult şi mai eficient în devenirea noastră duhovnicească, în progresul sau urcuşul nostru duhovnicesc. Astfel, vom descoperi cu adevărat roadele filiaţiei duhovniceşti şi, la rândul nostru, atunci când ne vom afla noi înşine în scaunul de spovedanie, în calitate de duhovnic, vom şti să căutăm, să aflăm şi să dăm sfatul cel mai bun şi folositor, “cu putere multă” în a schimba viaţa celorlalţi. Ca unii ce am cunoscut noi mai întâi ce înseamnă lupta între cădere şi ridicare, între păcat şi virtute, ca unii care ştim ce înseamnă adevărata spovedanie, cea care străbate cerurile şi Îl înduplecă pe Dumnezeu, ca unii ce îi simţim în viaţa noastră roadele ei binefăcătoare vom reuşi să-i facem şi pe alţii să creadă în acestea şi să-şi îmbunătăţească viaţa. Indiferent dacă este dintre preoţii mireni sau dintre ieromonahi, este bine ca preotul şi preoteasa să aibă acelaşi duhovnic. Pentru aceeaşi boală, bolnavii se adresează aceluiaşi medic specialist. Pentru o boală de inimă, se merge la cardiolog, nu la stomatolog şi nici invers. La fel şi în cazul spovedaniei unei familii, cu atât mai mult a unei familii de preot. Nu ne plângem fiecare necazurile şi păcatele pe la duhovnici străini şi necunoscuţi celuilalt soţ, ci împreună ne mărturisim cu căinţă unuia şi aceluiaşi duhovnic. Ascultându-ne pe fiecare, el este oarecum la mijloc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, va şti să discearnă care este adevărul şi care este calea cea mai potrivită de urmat pentru fiecare, pentru a ajunge la ţelul sau scopul familiei – mântuirea. El ştie unde ne-a lăsat pe fiecare, de unde şi cum să ne ia pe fiecare şi nu caută în toate acestea voia unuia dintre soţi, ci vrea binele amândorura şi nu doar un bine trecător, ci veşnic.

Alegerea viitoarei preotese (4): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”

Bogăţia – un criteriu în alegere soţiei?

O vorbă înţeleaptă spune că dacă lăsăm tinerii să aleagă, ei caută frumuseţea; dacă îi lăsăm pe părinţi să caute, ei aleg banii; or, şi una şi alta trec şi, dacă nu există dragoste şi înţelegere, banii atât de mult râvniţi, în loc să devină un motiv de apropiere şi de uşurare a traiului comun, se fac prilej de reproşuri şi ofense, de neînţelegeri şi poticneli.
Este adevărat că preotul trebuie să fie un om „milostiv” prin definiţie. Însă viaţa este astăzi tot mai grea. Lumea şi el însuşi sunt tot mai săraci. Ar vrea să facă infinit mai multă milostenie, dar adeseori este o adevărată luptă să reuşeşti să asiguri strictul necesar chiar şi familiei.
Spiritualitatea Ortodoxă arată că nu averea este rea, ci a fi posedat de ea, a lupta pentru păstrarea şi înmulţirea ei, ignorând lecţia morală a milosteniei sau a filantropiei. Din punct de vedere creştin, tot ceea ce avem ne aparţine nouă doar în mod indirect, pentru că adevăratul lor proprietar este Dumnezeu, Cel Ce ni le împarte nouă cu dărnicie, sub forma darurilor. De modul în care înţelegem noi să utilizăm aceste daruri depinde să facem să rodească prin acestea virtutea creştină a iubirii şi milosteniei sau, dimpotrivă, egoismul şi capacitatea, patimi care lovesc crunt în relaţia noastră cu semenii şi cu Dumnezeu. Din această cauză istoria umanităţii consemnează numeroase exemple de „bogaţi săraci” şi de „săraci bogaţi”.

Aceste adevăruri se potrivesc în mod deosebit familiei preotului. Tânărul teolog nu trebuie să caute bogăţia sau averea nici la tânăra cu care se va căsători şi nici în timpul preoţiei sale. Mântuitorul Însuşi nu a avut unde să-şi plece capul. Preotul, în calitatea sa de slujitor al lui Hristos, nu trebuie să caute averea sau banii, iar atunci când acestea sunt, să nu le dispreţuiască, ci să le transforme într-o continuă sursă de milostenie şi de fapte bune. Ceea ce trebuie să caute să dobândească permanent este bogăţia sau averea spirituală, singura care nu se poate fura, nici strica şi care are mare răsplată de la Dumnezeu.

În concluzie,
putem spune că tânăra preoteasă trebuie să provină dintr-o familie de români credincioşi ortodocşi, o familie morală, model pentru ceilalţi semeni şi garanţie a unei educaţii înalte acordate copiilor.
Ea trebuie să aibă o înaltă viaţă morală şi duhovnicească, virtuţile în care să exceleze fiind credinţa tare şi respectful faţă de Biserică, de preoţie şi de misiunea soţului ei, dragostea şi dăruirea, nădejdea în împlinirea cu success a misiunii încredinţate soţului ei – mântuirea sufletelor semenilor, smerenie etc..
Dintre calităţile sufleteşti, de mare folos îi sunt: bunătatea, blândeţea, temperanţa, echilibrul.
În relaţiile sale cu parohienii, ea trebuie să fie populară, caldă, deschisă, iubitoare, preocupată de problemele fiecăruia dintre ei, luptând, alături de preot, pentru uşurarea acestora.
Atunci când preotul şi preoteasa sunt oameni de reală vocaţie duhovnicească şi lucrează pentru împlinirea deplină a slujbei preoţeşti, fiindu-şi unul altuia reazem şi sprijin, cu o viaţă de familie model, roadele pastoraţiei nu vor întârzia să apară şi nici bucuriile sufleteşti şi răsplata dumnezeiască. Pentru aceasta să luptăm şi întru aceasta să ne nevoim!

joi, 8 decembrie 2011

Ispite puternice asupra familiei preotului

La întâlnirea cu preoţii din Ţara Făgăraşului, cu prilejul conferinţei despre Taina Căsătoriei, Înaltul nostru a atras atenţia asupra familiei preotului. Profund dezamăgit şi îndurerat de anumite situaţii existe în eparhie, ne-a atras atenţia asupra luptei deosebite cu diavolul pe care o au de înfruntat preotul şi preoteasa, pentru că ispitele care vin asupra lor sunt foarte puternice (dacă doboară familia preotului, se destramă o comunitate întreagă). Un apel la seriozitate, viaţă curată, rugăciune şi trăire:
„Luaţi-o în serios! Nu oferiţi pildă credincioşilor cu familia voastră? N-aţi făcut nimic! Dărâmaţi tot ce construiţi! (…)
Sunt foarte multe probleme… Să fim atenţi. Să nu ne speriem; cu cât sunt mai mulţi demoni împrejur cu atât e mai mult har al lui Dumnezeu care să ne ajute. Gândiţi-vă că atunci când voi vă rugaţi, vă rugaţi pentru alţii şi Dumnezeu primeşte rugăciunea voastră. Cu atât mai mult o primeşte pentru voi! Când sunteţi la Sfânta Liturghie, când sunteţi la Epicleză şi vă rugaţi, punând capul pe Sfânta Masă, gândiţi-vă atunci la familia voastră! Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă! Ştiu că sunt nevrednic, dar ajută-mă, pe mine şi pe ai mei!”. Este cea mai simplă rugăciune, a omului nevoiaş. Şi mai spuneţi atunci: „Doamne, vreau să fiu al Tău! Ajută-mă să fiu al Tău! Nu mă lăsa să mă duc aiurea, să calc alături… Pentru că nu mă distrug numai pe mine, ci îi distrug şi pe alţii! Şi mă duc în iad împreună cu ei, cu ei în braţe…”. Căci nu e vorba numai de tine, aşa ar fi simplu: atâta ai făcut şi gata. Dar ceilalţi?” (ÎPS Laurenţiu Streza)

Preoteasa Natalia

vineri, 18 noiembrie 2011

Postul şi musafirii

Zilele (miercurea şi vinerea) şi perioadele de post de peste an ne aduc uneori situaţii delicate :

1. Ajungem în vizită la cineva care nu posteşte

2. Avem musafiri care nu postesc sau oameni la lucru (îndeosebi în parohiile de la ţară) care nu concep mâncare fără carne în farfurie.



1. Pentru prima situaţie avem răspunsul Părintelui Paisie Aghioritul:

- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc?
- Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari - atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”. (în volumul „Trezire duhovnicească)

Dar şi răspunsul Părintelui Teofil, mai direct, aşa cum îi era stilul: „Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei!” :). Detalii aici.


2. Pentru a doua situaţie, ne ajută Părintele Epifanie Teodoropulos :

„S-a pus adesea întrebarea dacă se îngăduie să se servească mâncare de dulce în cazurile sărbătorilor ono­mastice, evenimentelor excepţionale, întrunirilor cu prie­tenii etc, din perioada posturilor. Stareţul spunea că atenţia faţă de oameni este o mare virtute, faptă care nu se poate suspenda în perioadele de post. Insă pe masă să se pună în mod obligatoriu mâncăruri de post. In cadrul unor limite, ele pot fi mai drese sau mai gustoase dacă vrem să cinstim pe cineva, însă absolut obligatoriu de post. (…)

- Bine faceţi că primiţi oaspeţi. Şi v-o recomand asta. Chiar şi în zilele de post. Dar veţi servi mâncăruri de post. Îngrijite şi gustoase dacă vreţi să cin­stiţi pe cineva, dar de post. Să le-o spuneţi simplu: “Astăzi este post, de aceea vă servim mâncare de post. Nu vrem să călcăm legile Bisericii”.”

Detalii aici.


Pentru această a doua soluţie, există o serie de reţete de mâncăruri care sunt prea pretenţioase şi gustoase pentru cei care înţeleg aspectul de nevoinţă al postului, dar sunt excelente pentru mese festive care au loc în post, sau pentru oaspeţi pretenţioşi, sau pentru copii.

Iată o listă de reţete "mai drese şi gustoase" probate, la completarea căreia m-aş bucura dacă aţi participa:

Mai am în "repertoriu" un "kebap" de post şi o ciorbă de perişoare, dar nu le am pe internet, poate voi reuşi, cândva, să le postez.
Un post cu folos şi bucurie să aveţi, fără prea multe griji trupeşti!

Preoteasa Natalia

joi, 17 noiembrie 2011

Alegerea viitoarei preotese (3): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”


Respectul faţă de Biserică, de preot şi de slujirea preoţească

Lucrările pastorale, de sfătuire duhovnicească a viitorilor preoţi le recomandă acestora să îşi caute soţii “cu nume bun”, sintetizând în această expresie calităţile fundamentale pe care ea trebuie să le întrunească: buna cuviinţă, credinţa curată şi autentică a Bisericii, înalte consideraţii faţă de Biserică, despre cultul ei divin şi faţă de slujitorii ei.[1]
Preoteasa trebuie să fie credincioasă sinceră. Credinţa ei nu are nevoie de argument şi justificări raţionale, pentru că ea trăieşte neîncetat în acest univers, ca una ce simte permanent ajutorul lui Dumnezeu, în viaţa soţului ei, a sa, a familiei sale, a păstoriţilor şi a întregii lumi. Ea crede din tot sufletul şi cu toată inima sa şi slujeşte Celui în care crede prin toată viaţa sa. Pentru ea, familia este un altar de jertfă, iar viaţa ei, a preotului, a casei sale, un dar şi o ofrandă închinată lui Dumnezeu, de la Care vine “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.
Ea trebuie să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit faţă de feţele bisericeşti, faţă de care să se afle în ascultare şi supunere deplină. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezenţa ei şi a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toţi parohienii, un îndemn la a frecventa biserica, la a fi cu luare aminte la viaţa şi învăţătura acesteia.
Ea trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe rânduielile şi disciplina bisericească, poruncile şi recomandările bisericeşti, îndemnând cu sfatul şi cu exemplul ei pe toţi ceilalţi credincioşi să-şi caute bucuria şi mângâierea în respectarea şi împlinirea lor.
Pe soţul ei – “părintele” – trebuie să-l respecte pentru că el nu este un simplu om, asemenea oricăruia din mulţime, un slujbaş care săvârşeşte uneori nişte lucrări “mai speciale” – sfintele slujbe şi serviciile religioase – ci este un “ales”, chemat să devină înger în trup, sfânt pe pământ şi să ne arate şi nouă calea ce trebuie să o urmăm pentru a ne mântui. Ea nu priveşte în soţul său la omul din el, ci la preotul şi la harul pe care acesta l-a primit prin punerea mâinilor episcopului, şi de aceea caută să înmulţească talanţii preotului şi spre a lor mântuire. Îl respectă pentru că este un slujitor al Domnului, iar puterea şi cinstea pe care i-a dat-o Dumnezeu depăşeşte nu doar orice putere sau demnitate omenească, ci şi pe cea acordată îngerilor.
Viaţa lor trebuie să fie, de aceea, o şcoală înaltă a virtuţilor creştine, iar casa şi familia lor – o mică biserică, un paraclis.

Credinţa puternică a maicii preotese
Ca şi preotul, preoteasa trebuie să aibă o credinţă foarte puternică în Dumnezeu. De fapt, pe măsură ce îşi înalţă duhovniceşte viaţa, familia preotului are prilejul să experieze, să simtă permanent ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă celor ce-I slujesc Lui cu dragoste, cu credinţă şi vrednicie. Viaţa lor devine un şir de neîntrerupte şi tot mai înalte minuni dumnezeieşti.
Cu această credinţă fermă şi cu nădejdea ei nezdruncinată, va putea să întărească pe preot, în grelele lupte duhovniceşti pe care le are de dat.
Ceea ce trebuie să o caracterizeze prin excelenţă, este dragostea şi devotamentul ei. Dragoste şi dăruire faţă de Dumnezeu şi credinţa creştină, faţă de familia sa, faţă de membrii parohiei şi, la modul general, faţă de toţi semenii.
În jurul ei, trebuie să se simtă dragoste şi căldură, grijă şi preocupare. Fiecare credincios sau credincioasă să se simtă subiectul grijii şi preocupării familiei preotului.

Smerenia sau modestia este, la rândul ei, o calitate esenţială, ce trebuie cultivată de maica preoteasă. O modestie arătată în tot şi în toate, începând cu decenţa ţinutei şi continuând cu smerenia în cuvânt şi faptă. O astfel de conduită delicată şi de bună cuviinţă duhovnicească o vor ajuta să se apropie mai uşor de credincioşi. Cuvintele sale, iniţiativele sale, sfaturile sale, nu trebuie rostite ca şi cum ar fi “pietre filosofale”, spuse cu mare zgârcenie de un mare înţelept, scump la vorbă, ci cu dărnicie şi bunătate, din preaplinul unei inimi curate şi sincere.

Preoteasa trebuie să fie populară şi apropiată de semenii săi, răspunzând mereu la solicitările de natură materială şi spirituală ale acestora, prin cuvânt şi faptă. Iar buna cuviinţă şi smerenia trebuie să fie frumosul veşmânt care să acopere şi să împodobească toate faptele şi cuvintele preotului şi ale preotesei.


Cultura şi pregătirea intelectuală şi religioasă a viitoarei preotese

Precum preotului i se cere o cultură laică largă şi o pregătire religioasă înaltă, acelaşi lucru este de preferat să îl dovedească şi viitoarea lui soţie. Prin rolul şi poziţia pe care o va ocupa în viaţa unei comunităţi, familia preotului va fi situată permanent în central atenţiei, va fi în mijlocul credincioşilor, în casele şi în sufletele lor. De aceea, ei trebuie să poată purta cu uşurinţă şi spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau ştiinţific, cât mai ales de suflet, cu fiecare dintre păstoriţi, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriaşi simpli.
Ca o recomandare, ne permitem să sugerăm atât preotului, cât şi soţiei sale, să acorde un timp privilegiat lecturii, acumulării de noi cunoştinţe, pentru a putea răspunde interesului tot mai mare al credincioşilor faţă de problemele de natură religioasă, dar, în măsura posibilităţilor, şi profane. De o mare importanţă este şi grija sa faţă de biblioteca parohială sau personal, achiziţionarea lucrărilor fundamentale ale culturii şi literaturii universale şi româneşti, precum şi a celor teologice. Este de preferat ca mai ales preotul să-şi facă un program special, zilnic, de studiu, pe care să caute să-l respecte întocmai şi, alături de soţie, să folosească orice clipă liberă pentru rugăciune şi pentru o lectură ziditoare. Este inadmisibil ca preotul zilelor noastre, când solicitările şi exigenţele credincioşilor sunt mereu crescânde, să se mulţumească, la capitolul lectură, cu citirea predicii duminicale. Pentru a fi lumină altora, trebuie ca el însuşi să fie luminat, iar această lumină vine din cunoaştere şi rugăciune.

O problemă ridicată adesea de tinerii teologi este cea cu privire la nivelul de instrucţie sau de educaţie a celei ce aspiră a fi preoteasă, adică şcoala pe care o are aceasta. Este suficient să fie absolventă a unui liceu, fie el chiar şi pedagogic, sau trebuie să ne oprim asupra fetelor cu “şcoli înalte”, facultăţi, masterate sau doctorate?
Şi de această dată, ne permitem să dăm un sfat sau să facem o recomandare, pe care, însă, fiecare o poate “ajusta”, după exigenţele sale. Psihologia face distincţie între fire şi caracter, spunând că omul poate lucra foarte mult la caracterul său (prin acumularea de cunoştinţe tot mai largi, prin învăţarea şi mânuirea a 2-3 limbi străine); însă, din nefericire, nu are acelaşi succes atunci când este vorba de fire.
O fire rebelă, tulburată, poate fi foarte greu, şi niciodată nu ştim dacă pe deplin, disciplinată, după cum o fire blândă şi echilibrată ne ajută foarte mult. Un fin cunoscător al sufletului omenesc spunea unui astfel de răzvrătit şi tulburat: “firea ta îţi este cel mai mare duşman”, iar Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe ne învaţă că trupul şi firea ne pot fi duşmani sau aliaţi în lucrarea noastră ascetică. Dacă putem lucra foarte mult la caracterul nostru, este o adevărată performanţă a reuşi să ne disciplinăm firea, adică să o ţinem între anumite limite foarte juste sau precise.
Aşadar, şcoala multă nu înseamnă totdeauna înălţime morală, cât lărgime intelectuală. În vechime, preoţii şi preotesele nu aveau chiar atâta şcoală şi totuşi, nu se poate spune că nu erau preoţi şi preotese adevărate. Înclinăm să credem contrariul: lipsa educaţiei deosebite era compensată şi împlinită de o vocaţie autentică şi de o viaţă înaltă. Cunoştinţele largi nu sunt totdeauna garanţii ale unei vieţi morale dintre cele mai înalte, după cum conduita morală nu înseamnă doar teorie, ci şi practică.
Este de preferat, totuşi, ca tânăra să aibă o educaţie “aproximativ egală”, adică să fie absolventă a unei şcoli cu profil uman (liceu pedagogic sau de filologie-istorie, sanitar, absolventă a unei facultăţi umaniste şi, în mod deosebit, a noilor secţii de Teologie-Didactică, Teologie-Asistenţă Socială şi Patrimoniu Cultural), pentru că teologia şi preoţia se ocupă în mod predilect de inimă, de suflet. Ele implică lucrarea cu sufletul omului, care, la rândul lui, nu este un mecanism, ci o taină în care pătrundem prin dragoste.
Diferenţa de instrucţie sau de educaţie poate însemna şi diferenţe de concepţie, acest lucru trebuind să fie evitat. Recomandăm, deci, ca tinerii teologi să-şi aleagă viitoarele soţii dintre tinerele cu o pregătire umanistă şi de acelaşi nivel cu al lor. [n.m.: absolvirea unui „profil uman” este, repetăm, cu titlul de recomandare]


Dintre calităţile sufleteşti, la loc de cinste trebuie să se afle: dragostea, grija, preocuparea, interesul

Criteriile după care apreciază credincioşii cultura teologică şi evlavia preotului lor nu sunt exclusive morale. Este apreciată şi preţuită şi cultura laică şi religioasă largă, acolo unde ea este, însă ceea ce aşteaptă credincioşii de la păstorii lor nu este atât o cultură şi o cunoştinţă largă, cât o viaţă înaltă, sfântă. De aceea nu puţine sunt cazurile în care studenţii dintre cei mai buni la învăţătură au avut dificultăţi de acomodare la cerinţele pastorale practice ale enoriaşilor lor, după cum sunt numeroase cazurile acelor teologi care nu au avut rezultate de excepţie la învăţătură, dar au fost mai înclinaţi nu atât spre teorie, cât spre practică, spre slujire, spre rugăciune, şi de aceea le-a fost mult mai uşor şi s-au acomodat foarte repede nevoilor practice, duhovniceşti, ale parohiei.

[Vorbele fără faptă nu valorează nimic. Ochiul critic al comunităţii]
 
Criteriile pe care le folosesc credincioşii în aprecierea păstorului lor sunt de ordin practice şi potrivite cu exigenţele lor. Ei vor să vadă în el şi în familia sa o icoană a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor, anticipare a lumii şi fericirii viitoare din Împărăţia cea veşnică a cerurilor.
Pentru ei, preotul trebuie să fie Sfânt pe pământ şi în trup, de la care să înveţe calea aceasta strâmtă a desăvârşirii creştine. Cartea de vizită a preotului în parohie nu este copia după programele analitice ale disciplinelor atât de numeroase pe care le-a studiat în timpul seminarului sau al facultăţii, nici foaia matricolă şi nici chiar carnetul de seminarist sau de student. Toate acestea îi folosesc până la instalarea în parohie. Aici, ceea ce contează este statura sa duhovnicească, rugăciunea sa, dragostea sa de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.

Este importantă şi vocea şi înălţimea predicii, însă ceea ce caută adevăraţii creştini nu sunt teoria şi demagogia, nici spectacolul religios, ci rugăciunea şi sfinţenia. Aşa se explică faptul că unii dintre marii duhovnici nu excelau prin calitatea vocii, că vorbeau foarte rar, însă atunci spuneau “cuvintele vieţii” şi, cu toate acestea, erau mai căutaţi decât marii profesori de teologie, renumiţi prin înaltele lor cunoştinţe. Erau căutaţi pentru modul în care ştiau să trăiască, să facă vii şi roditoare aceste adevăruri înalte ale credinţei.
Pentru a se mântui, unui creştin îi trebuie o inimă curată, dor de desăvârşire şi, ceea ce este la fel de important, nu multă teorie, ci foarte multă nevoinţă. Este absolut necesară şi folositoare cunoaşterea adevărurilor de credinţă, dar acestea nu ne garantează mântuirea. Ceea ce ne apropie de desăvârşire este lucrarea, împlinirea sau făptuirea lor.
Însuşi Mântuitorul, ori de câte ori a făcut referire la criteriile Judecăţii de Apoi, potrivit cărora fiecare îşi va lua răsplata sau pedeapsa pentru faptele sale, nu a făcut caz de cunoştinţele teoretice pe care le poate acumula un creştin. Ba, dimpotrivă, a criticat foarte aspru pe cărturari şi farisei, pentru înţelegerea formală, exterioară a Legii. Pe tânărul doritor să-şi mântuiască sufletul, Mântuitorul, după ce l-a întrebat: “Ce este scris în Lege?”, l-a întrebat apoi: “Cum citeşti?”, adică, tu cum le interpretezi, cum le înţelegi şi cum le urmezi, în viaţa ta religioasă?
Criteriile după care vom fi apreciaţi atunci vor fi unele de “asistenţă socială”. Nu vor conta diplomele sau titlurile, nici reuşitele sau demnităţile lumeşti, decât dacă această cunoaştere ne va fi condus spre făptuire. Dimpotrivă, atunci când nu vor avea un suport practic, atunci când nu ne vor fi determinat la împlinirea tuturor adevărurilor mântuitoare, se vor transforma în circumstanţe agravante, spre osânda noastră. Judecata se va face şi potrivit demnităţii noastre în ierarhia lumească, pentru că mai mult se va cere de la cel ce a primit mai multe daruri sau talanţi. Vom fi întrebaţi atunci despre dragoste, milostenie şi xenodoxie (iubirea de străini). Despre dragostea de Dumnezeu şi de semeni, despre faptele milei trupeşti şi sufleteşti şi despre dragostea şi ajutorarea străinilor şi neajutoraţilor.
De aceea, atât preotul, cât şi “maica preoteasă” trebuie să fie modele practice ale acestor virtuţi creştine. Ea trebuie să aibă o fire deschisă şi receptivă faţă de problemele şi preocupările, faţă de bucuriile şi necazurile tuturor. Nimic din parohia soţului ei nu trebuie să-i fie indiferent sau lipsit de interes. Alături de preot, ea trebuie să se implice, să participe afectiv şi efectiv, la viaţa semenilor. Ca şi preotul, ea trebuie să aibă timp pentru fiecare enoriaş, să-i asculte şi ea păsul, să-l sfătuiască [n.m.: cred că preoteasa nu ar trebui să se grăbească cu sfaturile, ci să pună accent pe ascultare, com-pătimire şi rugăciune; cel mai adesea oamenii nu au nevoie de sfaturi, ci de ascultare autentică], după priceperea şi credinţa ei puternică, să se roage alături de preot pentru el şi pentru toţi.
Ea trebuie să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă. (…)
Căldura şi intimitatea, purtarea de grijă şi dragostea lui Hristos faţă de lume trebuie să se prelungească în dragostea preotului şi a preotesei sale faţă de păstoriţii săi. Casa lor trebuie să fie, cu adevărat, o mică biserică, un adevărat paraclis, din care să răzbată mirosul de tămâie, duhul de rugăciune şi toată fapta cea bună, pentru că preotul este cel dintâi chemat să prelungească liturghia în viaţa sa şi a lumii, în acea “liturghie după liturghie”.

Precum corect observa Părintele Profesor S. Cândea, într-un studiu consacrat pastoraţiei, “familia preotului este o parohie în miniatură, o parohie în care se vede ca într-o oglindă clară întreagă personalitatea, toată puterea, toată autoritatea, toată priceperea şi toată capacitatea de conducător a preotului. Familia preoţească este cel dintâi certificat care vorbeşte direct despre preot, cel dintâi document care descrie pe larg şi obiectiv căldura preotului şi înălţimea moralităţii preotului. Familia preotului vorbeşte deschis şi pretutindeni despre concepţiile de viaţă ale preotului, despre idealurile lui, despre strădaniile pe care le depune pentru zidirea împărăţiei lui Dumnezeu, despre influenţa educativă şi despre puterea de jertfă pe care o aduce pentru binele şi fericirea altora. Dacă preotul reuşeşte să convertească, să încreştineze şi să determine o vieţuire cu adevărat creştinească a membrilor acestei mici parohii, este un semn că va fi în stare să facă acelaşi lucru şi pe plan mai vast, al parohiei celei mari. Şi invers, preotul care nu va putea să păstorească bine pe membrii familiei sale, nu va putea să păstorească cu adevărat nici pe membrii parohiei sale.”[2]

[Dezamăgiri şi dureri]

Pentru preot, atunci când este vorba de mântuirea unui suflet, nu există zi sau noapte, nici oboseală sau odihnă. El lucrează “cu timp şi fără timp”, veghează neîncetat şi priveghează pentru bunul mers şi folosul duhovnicesc al vieţii credincioşilor săi.
În această lucrare misionară şi pastoral a preotului, maica preoteasă trebuie să îi fie cel mai fidel sprijin. Femeile îşi deschid mai uşor sufletul către o altă femeie. (…)
Dacă preotul este “părintele” tuturor păstoriţilor săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecţiune, o adevărată mamă şi soră pentru aceştia. (…)
Slujirea preoţească nu este uşoară, ci este o jertfă, un jug, deloc mai uşor decât cel material. Pastoraţia nu înseamnă doar succese, ci uneori şi înfrângeri, datorate nu atât neputinţei preotului, ci indiferenţei şi insensibilităţii oamenilor. Nimic nu este mai dureros pentru sufletul şi inima unui preot decât necredinţa oamenilor, negrija acestora faţă de cele sufleteşti şi duhovniceşti, robia lor faţă de păcat. Nimic nu loveşte şi nu răneşte mai tare inima sensibilă a preotului ca orbirea duhovnicească a păstoriţilor săi; nimic nu îl doare mai tare pe el decât să vadă că, deşi îşi pune viaţa pentru oile sale, asemenea Păstorului Celui Bun – Hristos, ele preferă să părăsească turma şi pe al ei păstor, să rătăcească în concepţii şi idei străine şi greşite.
În astfel de moment de încercare, maica preoteasă trebuie să-i fie preotului un sprijin de mare eficienţă şi nădejde. Prin firea sa deschisă şi optimist, ea trebuie să-l întărească în urmarea căii pe care a pornit, în credinţa şi nădejdea că, până la urmă, toţi se vor întoarce la adevărata cale şi vor fi o turmă şi un păstor.
Într-un text mai larg, profesorul Teodor M. Popescu descria astfel rolul preotesei în viaţa soţului ei: “Pregătirea preotului pentru săvârşirea cultului liturgic, susţinerea lui morală, în greutăţile, necazurile şi sacrificiile legate de slujirea preoţească, ajutorarea lui în sectorul practic al preoţiei, sprijinul ce îl poate da comitetului parohial, prezenţa la biserică şi participarea la cântarea comună, bunele sfaturi şi îndrumări ce îl poate da credincioaselor în particular, ca soţie de preot şi confidentă indicată, fac din tovarăşa de viaţă a preotului şi o tovarăşă de misiune preoţească. Ea îi poate fi bun sfetnic, informator, critic, bun inspirator.

[Cel mai important sprijin]

Preotul are nevoie de cineva apropiat şi de încredere, care să-i înţeleagă şi împărtăşească idealul, să-i comunice impresiile credincioşilor, să-I arate greşelile, să-i sugereze acţiuni sau măsuri utile, să-i atragă atenţia asupra unor momente sau laturi din viaţă, neglijate, sau unor gânduri neîmplinite sau nereuşite. Dacă preotul a făcut o bună alegere de soţie şi ştie s-o intereseze în lucrarea sa, să o pregătească şi să o facă părtaşă la misiunea sa, va avea în soţie pe cel mai preţios colaborator al său. Preotese vrednice, încălzite şi întărite sufleteşte de marea idee a chemării preoţeşti, pot lua parte la lucrul ei practic, care are importanţa sa. Sacerdoţiul cere entuziasm, devotament, abnegaţie; dacă soţia preotului nu împărtăşeşte cu el acestea, nu-l susţine moral în greaua sa misiune, se va simţi în aceasta lipsa unei inimi chemate să înţeleagă şi ajute cea dintâi pe preot. (…)
Când soţia lui are gusturi, capricii sau pretenţii exagerate, nepotrivite cu preoţia şi cu calitatea ei de preoteasă, când are doar griji lumeşti, plăcere pentru lux, podoabe şi distracţii, care pot atrage critici asupra preotului, este sigur că ea nu numai că nu colaborează cu preotul la săvârşirea cu demnitate a slujirii, ci îl şi împiedică sau poate chiar îl compromite. Falimentul căsniciei preoţeşti este uneori urmarea acestei nepotriviri – şi el grevează cu multă tristeţe slujirea şi răspunderea preotului.” [3]


Preoteasa: o bună soţie, mamă şi gospodină

Maica preoteasă trebuie să fie harnică, o bună gospodină, model pentru toate enoriaşele. Dacă preotul duce un jug greu – al pastoraţiei, nici crucea maicii preotese nu este prea uşoară, cele mai multe din grijile şi treburile casei căzând în sarcina ei. Iar aceste calităţi are prilejul să le demonstreze cu prisosinţă la toate marile sărbători creştine şi la hramurile bisericii, la slujbele de pomenire, prilej de emoţie creştină, dar şi de milostenie.


Calităţile de ordin fizic

Nu putem încheia acest capitol privind criteriile de alegere a viitoarei preotese, fără a face referire la criteriile de ordin fizic, mai ales într-o vreme în care pentru mulţi dintre tineri, din nefericire, uneori chiar teologi, acestea sunt principalele.
Pentru întemeierea căsătoriei viitorului preot, trebuie respectate toate normele legale civile, la acestea adăugându-se unele special, legate direct de viaţa morală a sa şi a viitoarei preotese.
Legislaţia civilă cere celor doi tineri, care vor să întemeieze o familie, să aibă vârstă majoră. Psihologia experimental demonstrează că evoluţia femeii, în comparaţie cu cea a bărbatului, este mai rapidă cu aproximativ 1,5-2 ani şi de aceea se recomandă contrabalansarea acestui decalaj prin recomandarea ca soţul să fie cu cel puţin doi ani mai mare decât tânăra soţie. Însă nici diferenţele prea mari de vârstă nu sunt benefice, pentru că pot accentua prea tare, direct proporţional cu diferenţa, decalajul de ordin fizic şi de multe ori, şi psihic.
Dintre calităţile de ordin fizic, canoanele bisericeşti, atunci când vorbesc despre soţia preotului, fac referire la sănătatea trupească şi la feciorie sau virginitate. De ce trebuie să fie sănătoasă cea care se pregăteşte să devină preoteasă este uşor de înţeles: pentru că se angajează, alături de soţul ei, într-o lucrare deloc uşoară, o slujire care presupune nenumărate eforturi, priveghere şi osteneală, or acestea cer sănătate şi rezistenţă.

[Fecioria viitoarei preotese – un imperativ]

Cu privire la necesitatea ca viitoarea preoteasă să fie fecioară, argumentaţiile sunt de ordin moral. Din punct de vedere creştin, căsătoria este considerată o Sfântă Taină, de care trebuie să ne apropiem cu curăţie şi pregătire. Potrivit acestui fel de a înţelege viaţa şi căsătoria, soţii reprezintă unul pentru altul daruri cu care Dumnezeu le binecuvintează reciproc viaţa. Sunt cele două jumătăţi care acum s-au întâlnit şi se unesc. Or, atunci când jumătatea ta a mai fost împărţită între alţii, s-ar putea ca ţie să-ţi mai rămână puţin, iar restul să îl umpli chiar tu cu umilinţă, complexe, remuşcări şi suferinţă. O persoană care până la tine a mai călătorit prin inimi străine, este lipsită şi de vocaţia de a fi preoteasă. Canoanele o numesc pe aceasta “desfrânată” şi îi interzic preotului să o ia de soţie. Cine a căutat şi caută efemerul, fericirea trecătoare sau a clipei, descoperă foarte greu veşnicul. De aceea, credem că regulile privitoare la fecioria tinerei ce aspiră la a fi preoteasă nu sunt anacronice, ci sunt un imperativ care demonstrează că ea trebuie să se distingă de mediu, de comun, prin întreaga sa viaţă şi conduită, începând cu etajul sufletesc şi coborând şi în trupesc. Cu atât mai mult cu cât alături de preot, în întreaga ei viaţă, ea va trebui să exceleze prin post, rugăciune şi înfrânare.

[Frumuseţea]

Cu privire la calităţile trupeşti sau la frumuseţea trupească, trebuie să precizăm foarte clar că iubirea, oricât de curată şi duhovnicească ar fi ea, include şi aspectul trupesc. Iubim pe cineva ca întreg: trup şi suflet, cu calităţile şi defectele lui, deşi la unii prevalează motivaţiile trupeşti, în timp ce la mult mai puţini – cele duhovniceşti. “Drumul iubirii” porneşte de la trup, de la atracţia simţuală sau fizică, dar străbate până la suflet.
Este un lucru constatat că acele căsnicii care sunt întemeiate exclusive pe criterii de ordin fizic sunt cele mai expuse pericolului de a se destrăma. Trupul este sărac în comparaţie cu sufletul şi conduce spre saturaţie şi plictis; dar, totodată, spre căutarea unei plăceri mai mari în altă parte. Este o lege a firii ca, potrivit cu trecerea anilor, să se restrângă tot mai mult acest etaj trupesc, dar atunci se pune problema a ceea ce îi va lua locul. Cel ce s-a căsătorit cu o tânără numai pentru că era frumoasă, s-ar putea să descopere, atunci când frumuseţea trupului şi plăcerea vor apune, când frumuseţea aceasta fizică va păli şi va dispare, un “nimeni” şi un “nimic”, din punct de vedere spiritual.
Adevărul duhovnicesc este, paradoxal, că această frumuseţe trupească nu are valoare adevărată dacă nu este dublată de o frumuseţe sufletească; adică, dacă respective tânără nu este înfrumuseţată cu podoaba unui suflet curat şi sincer, bun şi sensibil, plin de iubire şi înţelegere.
Fiecare particularitate care exprimă calităţile fizice ale cuiva înseamnă câte un nou zero, adăugat primei cifre. Dacă la aceste calităţi nu se adaugă un caracter frumos, o viaţă morală înaltă, o credinţă puternică, aceasta conduce spre un fel de zero absolut.
Ceea ce trebuie să căutăm este mai ales frumuseţea interioară, morală, care nu trece cu anii, ci sporeşte cu vârsta, afinităţile sufleteşti şi duhovniceşti, lucrurile care ne apropie şi ne unesc: credinţa, rugăciunea, lupta împotriva păcatului, spre dobândirea virtuţilor, preocupările intelectuale şi cultural comune (muzica de calitate, şi în primul rând cea bisericească, lectura de folos duhovnicesc, prieteniile adevărate).

Atunci când este iubire adevărată, sinceră şi curată, când soţii realizează adevărata semnificaţie a căsătoriei şi a familiei, o semnificaţie în strânsă legătură de valenţele religioase, atunci viaţa lor este o permanentă întrecere în fapte bune, în acte de dăruire şi respect reciproc. După o vreme ajung să gândească la unison, să semene între ei, dacă nu neapărat fizic, cel puţin spiritual. Fiecare dintre ei începe să cunoască sufletul celuilalt, ca pe al său, să “citească printre rânduri” reacţiile, răspunsurile şi emoţiile celuilalt, luptând pentru înălţarea şi înmulţirea lor. Sufletele lor sună armonic, în deplin consens.
(va urma)

Note şi comentarii de Preoteasa N.


[1] Pr. Cornel Dascăl, Familia preotului şi preoţia, în Mitropolia Ardealului, anul 1988, nr.3, p.24
[2] Pr. Prof. Spiridon Cândea, „Pastoraţia” în „Mitropolia Olteniei”, anul 1957, nr. 7-8, pag. 445
[3] Prof. Teodor M. Popescu, „Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă Română, anul 1955, nr. 7, pag. 639-640

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Alegerea viitoarei preotese (2): Unde să ne căutăm viitoarele preotese?

(capitolul : Alegerea viitoarei preotese – sfătuire duhovnicească)


Celor care spun că astăzi nu mai există tinere, care să corespundă deplin, din punct de vedere moral, familiei preoţeşti, le răspundem că sunt, şi încă multe, dar, probabil, ei le caută în locuri străine sau nici măcar nu ştiu ei unde să caute. Mai mult decât atât, opinia noastră este aceea că în vremurile noastre există mai multă vocaţie spre viaţa duhovnicească înaltă la tinerele fete, decât la băieţi, că există o vocaţie mai puternică la acestea de a deveni preotese, decât la băieţi de a deveni preoţi. Şi aceasta nu întrucât ele ar privi mai poetic sau idealist preoţia şi nici mercantil, ci dintr-o înaltă conştiinţă a frumuseţii şi a responsabilităţii slujiri preoţeşti.

La întrebarea referitoare la locul în care să căutăm o viitoare preoteasă, de vocaţie, un răspuns ar putea fi chiar următorul: pentru cei ce nu mai acceptă „cunoştinţele” făcute de o terţă persoană, locul cel mai sigur în care o pot căuta este într-o familie de cinste, model, şi în biserică. Cei care încearcă să-şi aleagă partenerele de viaţă din cercuri sau medii nu dintre cele mai curate moral (petreceri, baluri, baruri, discoteci etc.) s-ar putea să rămână, mai repede sau mai târziu, crunt dezamăgiţi.
Cel ce caută o persoană curtă sufleteşte, o caută în biserică, într-o sală de lectură sau de spectacol cult, într-un mediu ca acela pe care vrea el însuşi să-l creeze împreună cu ea, în viaţa de familie. Dacă nu are obişnuinţa frecventării unor astfel de locuri, trebuie să o deprindă.

Un rol esenţial îl are, pentru viitoarea preoteasă, familia. Ea trebuie să provină dint-o familie de buni creştini, în sânul căreia să fi primit o instrucţie şi o educaţie aleasă, atât din punct de vedere laic, dar şi religios.
Familia, şi în special părinţii, au un rol important în viaţa cuiva, odată ce petrecem cea mai mare parte a copilăriei şi a tinereţii noastre în mijlocul ei. Familia este prima şi poate cea mai importantă şcoală morală a fiecăruia dintre noi. De aceea, climatul, atmosfera şi mediul pe care le-am trăit în cadrul familiei îşi pun am prezenta în mod pozitiv sau negativ asupra sufletului copilului şi al tânărului sau al tinerei.
Această observaţie are caracter de regulă, nu de lege (…).
Noi înşine, în pastoraţia noastră, am întâlnit numeroase cazuri de tineri sau tinere ca un caracter frumos şi o viaţă morală înaltă, deşi proveneau din familii care nu au beneficiat de o educaţie religioasă sau în care părinţii erau chiar ostili credinţei. Dar, precum în perioadele de cruntă persecuţie, sinaxarele şi calendarele creştine s-au împodobit cu sfinţi, s-ar părea că şi în unele familii contemporane s-a întâmplat un lucru similar: au răsărit şi crescut adevărate flori spirituale, copiii lor.
În legătură cu familia viitoarei preotese, este de preferat ca ea să provină, deci, dintr-o familie de buni români ortodocşi, cu o viaţă socială şi morală demnă, cinstită, cu o credinţă fermă şi lucrătoare în fapte bune, dintr-o familie model, garanţia a unei educaţii înalte şi frumoase acordate copiilor.

De asemenea, este recomandabil ca tânăra care doreşte a deveni preoteasă să provină din aceeaşi zonă sau din zone apropiate locului unde a crescut tânărul teolog. Un prim motiv ar fi acela de a-i oferi acestuia posibilitatea de a cunoaşte mai bine mediul, familia, faptele tinerei fete, şi nu doar de la cei apropiaţi, ci şi de la alţii, de la cât mai mulţi. Pe de altă parte, pentru a nu se ivi probleme legate de părăsirea casei părinteşti sau a localităţi natale, a familiei, ştiut fiind faptul că fetele sunt mai ataşate de părinţi şi, în general, de familie, decât băieţii. Plecarea departe de casa părintească, schimbarea totală a mediului, ar putea constitui pentru tânăra încă nepregătită pentru o astfel de experienţă, o dezrădăcinare şi o adevărată dramă, ale cărei efecte pot fi greu depăşite de tânăra familie. Tânărul preot trebuie să ştie în astfel de clipe să procedeze cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi tact, încercând să compenseze această lipsă sufletească, atât prin comportamentul sau delicat şi afectuos, cât şi al prieteniilor duhovniceşti pe care le întemeiază în noua parohie.
(va urma)

joi, 27 octombrie 2011

Alegerea viitoarei preotese (1): şi preoteasa are nevoie de chemare, de vocaţie

capitolul : Alegerea viitoarei preotese – sfătuire duhovnicească

Preoţia nu este o meserie, ci o vocaţie, o slujire, bazată pe o chemare dumnezeiască lăuntrică; alegere din partea lui Dumnezeu, la care se adaugă nevoinţele şi eforturile personale, toate acestea fiind confirmate şi întărite prin punerea mâinilor episcopului asupra capului “celui ales” şi pogorârea Duhului Sfânt, invocate în rugăciunile de hirotonie.
Misiunea preoţească este o slujire copleşitoare care cere vocaţie, dragoste şi dăruire. Preotul nu îşi mai aparţine exclusive lui, nici măcar familiei sale, ci este un slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor. În măsura în care încearcă să realizeze acest lucru, viaţa interioară, viaţa de familie şi viaţa parohiei vor deveni mărturii ale prezenţei şi lucrării aducătoare de pace, linişte şi bucurie, a lui Dumnezeu.
În greaua sa slujire, preotul are mai mulţi colaboratori, între care un rol principal îl deţine familia sa. În mijlocul ei îşi petrece preotul o mare parte a vieţii sale, aici meditează asupra idealurilor şi planurilor sale pastorale, aici se văd bucuriile sau necazurile sale, legate de viaţa personală şi a enoriaşilor săi. De aceea, familia preotului, soţie şi copii, au un rol esenţial în succesul slujirii sale.
O soţie bună susţine şi ajută foarte mult pe preot în eforturile sale, după cum o preoteasă care nu înţelege cu adevărat înalta chemare şi responsabilitatea nu doar a preotului, ci şi a ei, poate influenţa negative nu doar viaţa de familie a preotului, ci şi întreaga comunitate. Când unul se chinuie să zidească duhovniceşte prin viaţa sa, iar altul dărâmă prin faptele sale ceea ce a zidit cu greu celălalt, efectele morale sunt triste.
După cum se ştie, canoanele bisericeşti interzic preotului ortodox divorţul, altfel, cel aflat într-o astfel de situaţie, este pasibil de caterisire, adică de oprire de la săvărşirea celor sfinte. De aceea, atunci când îşi alege “jumătatea”, el trebuie să fie cu mai multă grijă decât un creştin obişnuit, odată ce lui îi este interzisă cu desăvârşire o nouă încercare.
Un mare scriitor spunea că un om de bun simţ nu dă sfaturi fără ca acestea să i se ceară. Dar, întrucât ni s-au cerut, şi în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem, însă, nu pentru “ a umple aerul cu vorbe”, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri.
Dacă le adresăm aceste gânduri, nu o facem pentru a epata cu o presupusă experienţă, ci o facem cu gândul că la vârsta lor mai fragedă, experienţa le este mai restrânsă, posibilitatea de a greşi mai mare, iar efectele acestor căderi greu sau chiar imposibil de reparat.
De aceea, ne permitem în cele ce urmează, în limitele bunului simţ duhovnicesc, să adresăm celor aflaţi în preajma unor astfel de moment cruciale în viaţa lor câteva recomandări bazate pe unele situaţii concrete, pe care le-au ridicat studenţii noştrii în cadrul orelor de curs şi seminar şi care au fost confirmate sau infirmate în pastoraţia noastră curentă, în discuţiile cu tinerii, nu doar teologi.


Vocaţia nu se referă numai la cel ce se pregăteşte să devină preot, ci şi la cea care vrea să devină preoteasă.

Pentru preoţie, se cere, mai presus de toate, vocaţie. Nu oricine şi oricum poate deveni preot, ci doar cel ce are vocaţie de preot, cel ce o dezvoltă prin strădanii intelectuale şi morale personale şi pe care îl confirmă episcopul, prin hirotonie, ca rezultat al acestei armonii depline între chemarea dumnezeiască şi răspunsul lui.
Dacă nu oricine poate deveni preot şi mai ales un preot adevărat, ci doar cel ce are o astfel de vocaţie spre aşa ceva, acelaşi lucru se poate spune şi despre preoteasă. Nu orice fată sau tânără este vrednică a deveni preoteasă, ci doar aceea care are înclinaţie, care are chemare sau vocaţie spre aşa ceva. A fi soţie este o cruce (viaţa de familie însăşi este un altar de jertfă, o cruce a renunţării mutuale, spre înţelegerea reciprocă deplniă); a fi, însă, soţie de preot este un adevărat jug. Dacă nu are o astfel de vocaţie şi nu întruneşte calităţile necesare purtării unui astfel de jug, dar îl acceptă văzând numai faţa luminoasă sau aspectele frumoase ale preoţiei, nu însă greutăţile pe care ea le comportă, cade în păcatul asemănător sperjurului, al furării sau cumpărării celor sfinte. Iar dacă stăruie în acest păcat, osânda îi va fi mai mare. Putem vorbi, deci, nu doar despre vocaţie pentru Preoţie, ci şi de o vocaţie ce se cere celei ce vrea sau se pregăteşte să devină “maică preoteasă.”
Această vocaţie are multiple elemente şi manifestări, începând cu originea ei familială şi continuând cu însuşirile şi calităţile ei sufleteşti şi duhovniceşti, cu trăsăturile ei morale şi spirituale.
(va urma)