miercuri, 22 decembrie 2010

Vlădica Ioan Maximovici: Îndrumare pentru ajunul Naşterii Domnului

SursA FotO: orthphoto.net

24 decembrie 1951

Amintim şi clarificăm clerului şi păstoriţilor că scoaterea sfeşnicului în mijlocul bisericii în Ajunul praznicelor Naşterii lui Hristos şi al Botezului Domnului, după Vecernie, care este, de obicei, unită cu Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare, semnifică venirea pe pămînt şi sălăşluirea printre oameni a Luminii celei Adevărate, a Soarelui Dreptăţii, cel vestit de stea, a Cărui Lumină a luminat oamenii (Troparul Naşterii Domnului şi Condacul Sfintei Cruci). În acest sens, însăşi sfeşnicul, închipuind tainic această Lumină Nevăzută, ascunsă sub trupul Dumnezeului-Om, este un fel de icoană şi nu este nevoie să îl aşezăm atunci în faţa altei icoane, ci trebuie să-l aşezăm în mijlocul bisericii şi, în faţa lui, să-L slăvim pe Hristos.

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 270

marți, 14 decembrie 2010

Domnul Hristos - carte de colorat cu texte explicative

Un prim proiect al tinerei Edituri Teofilia, la care am contribuit, din îngăduinţa Domnului, şi eu...
Nădăjduiesc să fie de folos copiilor.
Detalii găsiţi aici.
Pzb. Natalia

vineri, 3 decembrie 2010

Activităţi de Crăciun

Dragele mele,
M-am gândit că ar fi de folos să împărtăşim, să punem la comun ideile de activităţi pe care le punem în practică (sau le-am pus deja, cu folos, în anii trecuţi) fiecare în parohiile noastre. Nu ştiu cât de potrivit este cuvântul "activităţi", dar eu, lucrând cu copiii, îl folosesc foarte des, şi altceva nu îmi vine în minte :).
Mie mi-au fost de mare folos ideile care au fost cândva împărtăşite pe acest blog, de aceea m-am gândit să facem acest lucru şi pentru perioada Postului şi a Naşterii Domnului.
O să încep eu, cu câteva lucruri mărunte, mărunte, şi aştept şi experienţele voastre.

  • - anul acesta voi merge la colindat cu copiii din grupa mare de la Hristos împărtăşit copiilor (9-11 ani) la persoanele din sat care sunt singure. Pentru că mergem să le vestim Naşterea şi să dăruim bucurie (problemele lor nu sunt neapărat financiare, ci sunt legate de singurătate), copiii nu vor să primească bani (m-a surprins f. plăcut această remarcă a lor), iar la întâlnirile noastre din fiecare sâmbătă pregătim diverse obiecte pe care să le ducem în dar;

  • - într-una din zilele de Crăciun vom avea la biserică un mic concert de colinde, împreună cu câţiva prieteni;

  • - un grup de săteni pregătesc o şezătoare, cu care vom fi prezenţi la un târg de tradiţii populare de la Bran; şezătoarea va fi reluată apoi şi pentru săteni, tot în una din zilele de Crăciun, la căminul cultural;


Aşteptăm cu drag idei şi experienţe!
pzb. Natalia

UPDATE:

Ioana:
  • O sa povestesc despre craciunul de acum 2 ani, cand am organizat la biserica seara de ajun. Au venit aproape toti copii din sat la vecernie cu lumanari. In biserica nu s-au aprins luminile ci doar lamarile din mainile copiilor. Am pus noi bradul iar fiecare copil a adus de acasa globuri, ghirlande sau mici desene sau alte podoabe. Bradul l-am impodobit inainte de slujba iar la sfarsit a venit un Mos Craciun care, impreuna cu parintele, a impartit dulciuri si fructe copiilor. Intentia a fost sa impartim doar copiilor dar pentru ca au ramas pungute cu dulciuri si batranele venite la slujba aveau ochii umezi am impartit la toata lumea. Dulciurile si fructele au fost donate de cativa sponsori cu suflete mari. A fost emotionanta bucuria tuturor.

vineri, 10 septembrie 2010

Întrebări şi răspunsuri: avem sau nu chemare?


Am primit un comentariu de la Denisa:

"Stiu prea bine că pentru a fi o preoteasă vrednică (deşi toate se învrednicesc la afierosirea preotului) e nevoie de o chemare lăuntrică... De unde să ne dăm noi seama că această chemare (sau chemările din noi, pe care le simţim adeseori) e una potrivită pentru o astfel de misiune, de apostolat creştin, sau e doar o chemare normală de ajutorare a aproapelui? Mari sunt Tainele Domnului şi greu foarte de înţeles... Mă gândeam că poate mă lamuriţi cu câte ceva... Vă mulţumesc anticipat!"

Vă invit să răspundeţi la comentarii, e un subiect ce merită discutat!
Pzb. Natalia

duminică, 25 iulie 2010

“Being married to a priest is definitely an exercise in sacrifice.” (3)

“My biggest thought was: thank God I'm home

I am curious to find how did you become an Orthodox woman and a matushka too. Could you share to us your spiritual experience?

I was born into a Roman Catholic family and baptized as an infant. When I was in high school, my parents became increasingly dissatisfied with the Catholic church and left to go to the Episcopal church (protestant). They were happy there and I attended because I didn't have any choice. When I went to college I was still attending the Episcopal church. I met my future husband (his story is more interesting) who convinced me that I had made a big mistake to leave the Catholic church. We attended the small Catholic church together but the mass was dreadful. It's hard to describe to you because I think you may not have the necessary background, but the Catholic church became mired for the most part in the culture of the 1960's in this country. The resulting liturgy is ugly when guitar music is playing! I used to say that the pain of attending mass would get me out of years of purgatory!

I transferred to a different college and in the meantime my future husband began a correspondence with a professor and his wife who had moved to another state. They had been looking for a conservative Catholic church and hadn't found one. Instead, they had found the Orthodox church. Over the course of the next few years he investigated the Orthodox church but felt that he just couldn't "become" Greek or Russian. After graduation he attended a small OCA church in Birmingham, Alabama. It was then that he knew that he wanted to become Orthodox. I visited this church with him a few weeks later when I traveled to see him. I wasn't particularly convinced. I look back now and am astounded by my stupidity! It wasn't until the next week when I was back home, attending the Episcopal church (I just couldn't stand the ugly modern Catholic liturgy anymore and was floundering around) that I realized that it (the Episcopal church) was spiritually empty. The liturgy was dead. I had seen "the real thing" the past week in Alabama and was just now realizing it.
From that moment I began studying to become Orthodox. Father and I married at the end of that summer. I was still attending college in another state and so did not move to be with him until Christmas. As soon as I did, we were both made official catechumens and received into the Orthodox church about 6 weeks later. Father could have done this earlier but wanted to wait for me. My biggest thought was "thank God I'm home." I had a lot of growing to do after that and I'm still a spiritual baby.


How many Orthodox families have you in your parish? And how do you/ your batiushka get the salary to support your family (from the state, from the community or does he have to work)?

Oh dear, I'm not the numbers person! As far as families, I'm going to guess about thirty? It's probably less than that and some of those "families" consist of single persons.

Since there are no state-supported churches in America, the individual parishes are responsible for paying their priests. Obviously, larger parishes can offer a higher salary and more benefits. We have made as little as $900 a month. Currently, by living in a small provided rectory we are able to live on Father's salary. This is the first time that has happened. Should we need to move, our income would have to increase as well and it would probably be necessary for him to find work. Sadly, many matushki in this country must work to support their families and are unable to be at home with their children. This was the case with us for 11 years (including seminary).


Do you practice Communion frequently for your children and for yourself?

Yes, we partake every week with some exceptions. If I'm ill and haven't fasted, of course I won't partake. I also will abstain from communion during menstruation.
I know this is not a universal experience, but it is what we have been blessed to do by our spiritual father. Frequent communion is common in the U.S.


Do the American Orthodox priests have theological studies to practice this ministry?

Yes, the OCA has three seminaries: St. Tikhon's in Pennsylvania, St. Vladimir's in New York and St. Herman's in Alaska. The Greek seminary is Holy Cross in Massachusetts. These four are the primary seminaries in this country. There are a few others associated with ROCOR etc. but I am not very familiar with them. My apologies. You will notice that all of these are concentrated in the northeast with the exception of St. Herman's. It would be very beneficial to have a seminary in the South or West.


“Your job, first of all, is to support him.”

On our blog, many readers are women who are to marry a theology graduate or student. They want to know more about what being a matushka is. So, in the end, please tell us something for them; how, in your opinion, should they see and face this ministry?

Being married to a priest is definitely an exercise in sacrifice. You will most likely not have very much money and will need to be able to keep a frugal house. You should be open to children. You will have a husband with a job that never stops; he will be called to the hospital during dinner. Your job, first of all, is to support him. Take care of the house, children etc., so that he is free to be a priest to his parishioners. Raise your children carefully (one should do this anyway!) because, fair or not, people will be watching them closely. Watch what you say. People will come to you for advice. Unless it is about something that is obviously in your realm, direct people to the priest. I have had people ask me about fasting guidelines etc. You should not be dispensing advice about spiritual matters. Be humble, remember that you are a lay-person, and remind people gently to ask their spiritual father. People accept this well.

On the other hand, while you will certainly sacrifice for the sake of your parish, you also have to be mindful to take care of your marriage. Sadly, so many clergy marriages dissolve. Encourage your husband to take a day (or even half a day) just for his family every week. Encourage him to take what vacation you can. He is a priest, but he is also human and has the same needs as any other man.

If there is tension in the house about something going on in the parish (this will happen, be assured) either because people are criticizing your husband or some other issue, make sure you talk together and don't hold in secrets. Try your best not to complain, but to quietly support him. If the parish is in uproar, then he needs a peaceful home more than ever.

One more thing: I mentioned earlier about raising your children well because people will be watching them. This is true, but don't forget that they are normal children and not endowed with special angelic powers! Don't fall into the trap of expecting perfection because you are afraid someone will criticize you about them. Do your best and treat them with love and understanding. Just as you may feel uncomfortable having all eyes on you, they will too, and will need a forgiving mother to come home to.


Matushka Anna, thank you for the love with which you have shared your experience. You have been very patient with us and you told us so many interesting things; it has been a real pleasure to talk to you!

Thank you for giving me the opportunity to share some of my experience as a matushka in the United States. I know my own experience is so limited and this country is so vast - I hope I have not misrepresented anything in the course of this interview. Please forgive any inadequacies. I should make it clear that in a lot of cases I am giving advice that I don’t always follow!

It has been a pleasure for us, and also very useful, to learn so many things about your experience about being an orthodox in general in United States and especially a matushka. Maybe this interview will lead to some other connections between matushki/ presvyteras/ preotese and will teach us to see that Orthodoxy is beyond the nationality. We hope we’ll keep in touch in sharing things, in the love of our Lord, Jesus Christ. Thank you again!

Interview realized by Preoteasa Natalia & Preoteasa Eufemia

sâmbătă, 24 iulie 2010

“Being married to a priest is definitely an exercise in sacrifice.” (2)

“I've always wanted to be at home with my children”

How is being a full-time mother dealing with the idea of modern career woman? Do you feel like something is missing in your life?

I was working full-time until this past Christmas. Through some terrible dealings at work I lost my job. This was a blessing because it allowed me to be at home. I had been wanting to be at home for years and years but priests at missions in the U.S. are not paid very much so I was working to support us. After Christmas we were able to work on our house in order to sell it. The housing market has been very poor here so we were worried we would have a hard time. We moved in March and I've been able to be at home since Father is full-time now. Glory to God! We also sold our house last month. Again, glory to God!

I will admit that I have had some moments in which I felt bad because I was "just at home" now. Previously, I had been a rather important person at work (not in terms of my job title, but in terms of the difference I made) and it was harder than I was expecting to get used to. Occasionally I would feel inferior. I had to tell myself that I've always wanted to be at home with my children! Just because I'm at home now doesn't mean I'm any less intelligent or respectable. After working for thirteen years, I have had six months to get used to it. I also had to learn to keep an organized house! I had been home so little that Father had done more than half of the housework and almost all of the cooking. We were living upside down. He had also done all of the homeschooling and now I've taken all of that over as well. It has been a big adjustment, but I'm very happy. I don't feel like something is missing now. If I were at work, I would definitely feel like something were missing: me!


I really like your way of presenting serious matters colored with funny views. It’s really comforting! Let’s talk about your children’s education. In Romania homeschooling is not an option. Very few have heard of it. Please, tell us what is it and what are you doing with your kids in the program.

It's a shame that it's not an option in Romania. I know that that is the case in several other countries as well. Some parents have even had their children taken away from them for homeschooling.

Homeschooling is pretty much what it sounds like: education at home. In this country different states have different rules concerning homeschooling. In some states the parent must be a certified teacher. Others insist that the children be part of a formal homeschool group - many churches have them. The group may exist only as a formality (the children may not actually come together for any activities) or it may be an actual group with different parents sharing the teaching of different subjects, organized field trips, sports leagues etc. In some states there are virtually no rules at all. You just have to let your local school system know you're homeschooling and that's it. Likewise with standardized testing: some states require it, some don't.

The saying goes that there are as many ways of homeschooling as there are families! Some subscribe to a formal complete curriculum while others put it together from many sources.

We do the latter. This coming year we will have children in 2nd, 3rd, 4th and 6th grades. The youngest learns his letters, numbers and colors with me as he feels like it. Little ones learn primarily through living. The older ones take phonics or grammar (according to age - we'll have all grammar this year), spelling, penmanship, math, science (starting in 2nd grade), history (starting in 3rd grade), Christian Studies (Father teaches that, thank Heavens!) and the older ones take Latin. We've let Latin go this past year, but I want to get it going again. Father must teach that one too. I think they need to start Spanish (because of the large number of Spanish-speaking people in this part of the country) but we're still discussing that.

The books come largely from different sources. We're still feeling our way - sometimes we'll use a book and decide we like it and sometimes not. Needless to say, they all read. I do assign reading, but mostly (especially for the younger ones) I let them read whatever they want. I want them to learn to love reading. I can fine-tune it later!


“It's hard to imagine living in an Orthodox country”

Tell us more about Orthodoxy in America and especially in south, where you are. Here, in Romania, we are used to the idea of an orthodox majority (practicing the faith or not), and I thing very often we don’t realize the advantage of living in an Orthodox country. Do you see it as an advantage?

There are a few areas of the country where a priest might be recognized as being Orthodox. In my personal experience, this has happened in Pennsylvania. On the other hand, there are quite a few Byzantine Catholics in the area too and their priests wear cassocks. I have had to ask before getting a blessing (this happened in a hospital where I worked). In the southern U.S. (the Diocese of the South extends from New Mexico all the way to the east coast and up to Virginia and Kentucky - a total of 14 states!), Orthodox churches are few and far between. A lot of Orthodox Christians must drive for at least an hour, sometimes two or more to get to a church. The largest churches are generally Greek and they tend to be found in metropolitan areas. OCA missions are usually small, although there are several larger established churches.

It's hard to imagine living in an Orthodox country! I suppose in this modern world it has its advantages and disadvantages. Sometimes "cradle Orthodox" don't realize what a treasure they have and I think that secularized citizens (baptized but not practicing) can fail to give the proper respect to the church. On the other hand, I can't imagine the wealth of churches that exist in Romania and other European countries! I think that overall, I'd prefer to live in an Orthodox country, but my experience is very limited.


You know that the practice of pilgrimage goes back into far antiquity, into the Old and New Testaments record themselves. In these days traveling is not so arduous, nor even so dangerous, so something of the sacrifice of those journeys has been lost to us. Did you visit - together with your family or with your laypeople - the saint orthodox places from the USA? I mean the saint relics of Saint John Maximovitch archbishop of San Francisco, the tomb of Saint Raphael of Brooklyn or the tomb of the blessed father Seraphim Rose?

I would love to travel to California to venerate the relics of St. John Maximovitch and Fr. Seraphim Rose, but San Francisco is about 2200 miles from here and Platina is 2400 miles! Given the restrictions of finance, time and opportunity, sometimes we have to take closer pilgrimages. For many Americans, the practice of pilgrimage is very important. Mercifully, there are many monasteries in this country. We have taken advantage of the opportunity when we could. There is a Greek monastery, Holy Protection of the Theotokos in White Haven, Pennsylvania that we consider our monastic home. Our spiritual father is there. We became acquainted with Holy Protection in addition to St. Nektarios Monastery in Roscoe, New York while at seminary at St. Tikhon’s (in fact, many people travel to St. Tikhon's to venerate St. Alexis Toth's relics.). We've also visited the Monastery of St. John Chrysostom in Wisconsin. We would like to take a trip to Texas to visit Holy Archangels' Monastery soon.

(to be continued)

vineri, 23 iulie 2010

“Being married to a priest is definitely an exercise in sacrifice.” (1)



Praying with my feet” – a blog that got my attention by its name and a beautiful picture showing the lovely family of an Orthodox priest. The owner is matushka Anna, an open and charming person, who accepted to share with us some of her experience in being a matushka.


“I am just an ordinary person”

Matushka Anna, you are the homeschooling mother of five small children, a recently retired nurse and the wife of on Orthodox priest in the south of the United States. What means to you being a matushka? Is there a specific, a different life style?

Being a matushka in this country... I think that the answer would be different depending on the jurisdiction (mostly Orthodox Church in America, Greek Orthodox Archdiocese, Antiochian Orthodox with some Russian Orthodox, Romanian Orthodox, Serbian Orthodox etc.) and the part of the country. In the South, most of the churches are smaller and are missions. In the Northeast there are many more Orthodox Christians and the churches may be quite large. It is this way across the entire country - a checkerboard. I can only answer from my own experiences, of course. I am in the OCA (Orthodox Church in America) living in a very small town in southern Mississippi. There are very few Orthodox Christians here and most people have never heard of the Orthodox Church. They certainly have not heard of the word "matushka"! So, as far as the world outside my church is concerned, I am just an ordinary person. In my church, I don't have an official position, I'm not 'assigned' to this parish, I'm not an elected official (in fact, I'm ineligible), yet I am set apart. I know that, for many, the matushka is someone who is supposed to be a paragon of virtues, the role-model of Orthodoxy (next to the priest). For others, the idea of calling someone "matushka" is difficult. It is like this when you have a mixed group of converts and cradle-Orthodox. I attend a very nice church; the people are very kind and loving. I know that I am watched - I have to be very careful not to give scandal. I don't mind this. I try to live modestly, frugally, piously. I am not a perfect person by any means, but it is important that I try hard.


You have a blog, named Praying With My Feet. Why this name?

Well, the best way to answer that would be to quote from my blog: "When my oldest three children were very small (i.e.-three, two and infant), I complained to my spiritual father that I seemed to spend more time outside the church than inside: walking/nursing the baby, removing the loud/crying toddler(s) etc. He told me that I was 'praying with my feet'. I have had many, many occasions to remember his words with gratitude."

In everything I do, I need to remember to "pray with my feet" or hands or whatever. The life of a mother of little children is busy. Sometimes there doesn't seem to be much time to pray. But I can make my actions prayers.


How is an ordinary day for you?

Oh my! Well, in a lot of ways it is very ordinary. I usually wake up next to my 3 year old who has probably climbed in bed with me. I try to go for a walk very early for exercise. Everyone gets up and dressed and we have breakfast. Some children have morning duties like feeding the cats and sorting laundry. I try to get homeschool going as soon as possible because it becomes more difficult as the day goes on. This usually takes all morning although some children are done sooner. If possible, I try to get some house work done during this time too. It doesn't always happen.

Around 12 we have lunch, usually sandwiches because that's what everyone likes and because I tend not to cook lunch and dinner. By 1:30 everyone is taking a rest. The youngest takes a nap but the older children are free to lie in bed and read. The girls (because they have their own room) may quietly work on a puzzle or do some other quiet activity. I NEED them to have an hour rest because we all need a break from the noise and commotion! Especially me!

In the afternoon we do various things. Every Monday we go to the library. Depending on the weather, they may play outside, play in the sprinkler, play on the porch, whatever. They are very creative and I don't have the habit of telling them how to play. They also have various chores to complete during the day and they may have to finish some homeschooling if we did something else during the morning. A week or so ago we took them to the planetarium and this morning I took them to the train station. I also try to get any house work done for the day (I have a weekly schedule). By late afternoon I will be getting dinner ready or getting everyone ready for vespers (which we do every Wednesday and Saturday). After dinner the girls are responsible for clearing the table and doing the dinner dishes. They may watch a DVD in the evening or just play. Usually I have at least one or two children hidden in various places reading. We may also play a game together as a family. Father also likes to read aloud. After washing up they're supposed to be in bed with a book by 8:30 and lights off around 9. Father and I will spend the time after that talking or reading together. Obviously, Sunday and feastdays are different as we'll be at church.

About the prayer life, Father and I do our rules separately, he usually in the morning, I usually at night. We have a family icon "corner" - due to lack of space it's on the wall by the dining table. The children also have icon corners in their rooms with the icons being placed at child-level. The older ones have their own rules and do them on their own. Father had started walking to church, taking some of the children with him, in the evening to say a quick vespers. That's been nice. Our oldest has gone with him to the church very early many times to say matins with him. She's learning how to chant.

(to be continued)

Interview realized by Preoteasa Natalia & Preoteasa Eufemia

marți, 20 iulie 2010

Chemări la preoţie şi convertiri târzii


"Unele femei se confruntă cu adevărate provocări în decizia de a fi alături de soţul lor în slujirea preoţească. În unele cazuri, hotărârea soţului de a răspunde chemării la preoţie poate să vină mai târziu în viaţă. Asemenea femei se confruntă cu schimbări emoţionale majore în viaţa lor stabilă de cuplu şi familie. Schimbările din carieră îi vor afecta financiar. În alte cazuri, femeile care sunt convertite la credinţa ortodoxă pot fi şi mai îngrijorate în a deveni preotese, pentru că nu ştiu la ce să se aştepte într-o parohie.

În confruntarea cu aceste provocări, duhovnicul este cel care le poate îndruma şi ajuta să înţeleagă voia lui Dumnezeu. Cuplul trebuie să se roage împreună pentru a lua decizia corectă în ceea ce priveşte hirotonirea soţului întru preot. După ce au luat hotărârea, trebuie să se roage ca Dumnezeu să le dea puterea de a purta efectiv această cruce a preoţiei. Preoţia nu este o meserie care poate fi schimbată. Odată un bărbat hirotonit, el rămâne preot."

Athanasia Papademetriou - "Presbytera- The Life, Mission, and Service of the Priest's Wife", traducere de pzb.N.

luni, 5 iulie 2010

Preoteasa Maria Stăniloae “era duhul cel bun al casei”

Lidia Stăniloae: „Doresc tuturor copiilor să fie iubiţi de părinţii lor, aşa cum am fost iubită eu“

Familia este şcoala unde învăţăm iubirea faţă de soţi, faţă de copii, faţă de Dumnezeu. Calea vieţii conjugale este plină de lumină, de frumuseţe, dar de multe ori, trece şi prin necazuri. Trăind împreună, fiecare membru al familiei caută să se sacrifice pentru celălalt şi să se bucure de prezenţa lui. Familia părintelui Dumitru Stăniloae a fost un model în această privinţă. De la doamna Lidia Stăniloae am aflat cum era relaţia dintre soţii Stăniloae, despre viziunea lor despre educaţia copiilor şi care a fost secretul păcii din casa celui mai mare teolog al veacului al XX-lea.

Cum era atmosfera din familia părintelui Dumitru Stăniloae?
A povesti despre atmosfera dintr-o familie nu se poate rezuma la câteva propoziţii tip, pe care le întâlnim în reviste care se vând cu succes la chioşc. A vorbi despre atmosfera dintr-o familie presupune a ţine seama de persoanele care alcătuiesc acea familie, de gradul lor de cultură, de caracterul, de convingerile lor, de circumstanţele în care au trăit sau trăiesc, de evenimentele care le-au marcat existenţa. Şi, mai cu seamă, despre concepţia lor de viaţă, despre credinţa pe care o au sau n-o au, despre conştiinţa pe care aceste credinţe religioase îi face să adopte un anumit mod de existenţă, făcându-le clară responsabilitatea pe care o au în faţa lui Dumnezeu, atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi.

Există personalităţi obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalizată ca orice rutină, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un fel de automatism amorf, colorat uneori de diverse stări de spirit. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru şi nedispus să facă concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea cu toate părţile ei bune sau mai puţin bune, la reala lor valoare, lumea unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestează în fiecare clipă a vieţii.

Aş spune că părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepţie. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integralitatea personală.


„Nu era nimic ostentativ în atitudinea părinţilor mei“

Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru fiecare, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau, nu ştiu dacă mă exprim destul de clar. Ei trăiau unul pentru ceilalţi ai casei. Bunătatea, interesul, amabilitatea reală, nu cea jucată ca un rol dintr-o piesă de teatru erau componentele indestructibile ale personalităţii lor. Am văzut, din păcate, feţe bisericeşti pentru care cuvioşia este un rol pe care îl învaţă şi-l repetă acasă în faţa oglinzii pentru a-i impresiona pe credincioşi. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu fusese sădită în sufletele lor de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa cum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu jucau un rol spectaculos, nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni în faţa altora pentru ca apoi să se poată spună: „Vai ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi.“ Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…

Întrebaţi despre atmosfera din familia noastră? Era o atmosferă de încredere totală a fiecăruia dintre noi în fiecare dintre noi. Fiecare ştiam că avem în celălalt un sprijin nelimitat, că orice s-ar fi întâmplat găseam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit de către celălalt cu totală dăruire şi devotament, că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos sau că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, neostentativ, cu modestie şi discreţie. Părinţii mei nu aveau nevoie de ostentaţie, de punere în scenă, de privirile admirative ale celorlalţi. Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care amândoi l-au trăit cu sinceritate, intens, şi, sunt sigură, având confirmarea din însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, nu numai pentru familie, dar pentru toţi cei cu care veneau în contact sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale. Cei care au avut şansa să-i cunoască pot să depună mărturie despre integritatea caracterului lor, despre modestia, consecvenţa şi linearitatea modului lor de existenţă, despre doi oameni care ar trebui să constituie un exemplu pentru mulţi.


„Părinţii mei nu puteau vieţui unul fără celălalt“

Cum vă aduceţi aminte de părinţii dumneavoastră?
Au fost, şi nu după părerea mea, ci a multor oameni care i-au cunoscut, două cazuri rare de personalităţi de excepţie, care au unit sfinţenia şi bunătatea cu modestia, devotamentul şi dragostea pentru ceilalţi, care au trăit, ceea ce Shakespeare spune atât de frumos, „mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi.“ Şi aş adăuga, „ţie însuţi şi lui Dumnezeu“, pe Care L-au iubit şi Care, sunt convinsă, i-a iubit pentru că i-a înzestrat cu daruri pe care nu le-am întâlnit totdeauna, în orice caz, nu foarte des.

Care erau relaţiile dintre părintele Stăniloae şi soţia sa?
Asemenea relaţii rezultă din însăşi structura lor sufletească, din chiar modul lor de a fi, doi oameni dăruiţi de Dumnezeu cu însuşirile pe care le-au avut, pentru care credinţa şi conştiinţa că suntem fiii Domnului, şi ca atare ne datorăm unul altuia devotament şi dragoste, nu puteau să aibă alt fel de relaţii chiar în familia lor. Ei au alcătuit un singur tot, s-au completat unul pe celălalt, s-au sprijinit cu uitare de sine şi au fost, după cum se spune, un singur trup şi suflet.
Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, pentru că nu au fost scutiţi de aşa ceva, chiar şi atunci când perspectiva ca tata să nu mai poată publica, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună: „Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată tot o să se publice“. Iar mama a trăit cu modestie, vrând să rămână în umbra unei mari personalităţi, fără ambiţii personale, fără a încerca să se impună, să „se pună în faţă“. Ea a înţeles care este rolul unei soţii de preot, că trebuie să-şi secondeze soţul în activitatea deloc uşoară a acestuia, servind de exemplu, ilustrând prin atitudinea ei ceea ce soţul predică din faţa altarului. Şi trebuie să spun că acest rol nu este uşor şi că, uneori, unele dintre soţiile preoţilor nu înţeleg acest lucru şi-şi alcătuiesc un propriu stil de viaţă care n-are nimic comun cu munca de pastoraţie a soţului lor.

Atunci când tata a fost arestat n-a încetat o clipă să accepte crucea grea a unei proscrise, cu convingerea că Dumnezeu îl va aduce înapoi. De altfel, marea durere a tatei, în timpul detenţiei sale, a fost grija pentru noi şi pentru felul în care am avut noi de suferit. Toate vicisitudinile, maltratările, traiul inuman la care a fost supus în puşcărie i s-ar fi părut uşor de suportat, dacă nu s-ar fi temut pentru noi şi pentru ceea ce noi aveam de suferit. De altfel, eu am relatat destul de amănunţit aceste lucruri în cartea de amintiri „Lumina faptei din lumina cuvântului“.
La moartea mamei, toţi cei apropiaţi am înţeles că şi pentru tata, timpul de viaţă care-i mai rămăsese se scurtase foarte mult. De altfel, a şi murit la câteva luni după aceea şi era evident că nu se putea altfel. Ei nu puteau vieţui unul fără celălalt.

Din păcate, aşa cum se întâmplă deseori, şi în această privinţă se fabulează şi se inventează fel de fel de istorii de-o calitate îndoielnică, născute din dorinţa de senzaţional a autorilor lor şi de a se face interesanţi. De aceea, ar fi de dorit ca, atunci când se vorbeşte despre viaţa sa, să se consulte doar sursele serioase şi bine informate şi nu articolaşe semidocte.


„Niciodată momentele grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul dintre noi“

Au existat vreodată momente tensionate între soţii Stăniloae?
Depinde de ceea ce se înţelege prin „momente tensionate“. Dacă vă referiţi la împrejurările foarte dure ale vieţii, la nenumăratele suferinţe pe care le-au avut de suportat, atunci da, viaţa prezintă destul de multe momente tensionate. Când în familie există o boală foarte gravă, fără vindecare, cum a fost cea a surorii mele, când îţi moare un copil, când eşti ameninţat în permanenţă, batjocorit, combătut, supus atâtor adversităţi, atunci da, au existat destule momente tensionate, când fiecare dintre noi încercam să ne facem curaj şi să-i încurajăm pe ceilalţi, să arătăm că nu ne temem şi că suntem siguri că totul se va întoarce spre bine. Dar niciodată asemenea momente grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul, încrederea dintre noi, solidaritatea şi convingerea că nimic nu ne poate face să renunţăm la acestea. Nu, asemenea momente nu au existat.

Credinţa adevărată conferă o consecvenţă pe care nici o greutate n-o face să dispară. Sentimentele adevărate şi convingerile profunde nu pot fi anihilate atât de uşor. Ele sunt permanente şi dăinuie atât timp cât dăinuie viaţa fiecăruia dintre noi. Cei care i-au cunoscut pe părinţii mei ştiu asta.


„Copiii văd când între părinţi există un dezacord evident, când sunt animaţi de interese diferite“

Cum se purtau părinţii cu dumneavoastră, în copilărie?
Părinţii mei m-au iubit aşa cum nu cred că mulţi alţi părinţi şi-au iubit copiii. Şi acest lucru, decurge, cum am spus, din însăşi structura lor sufletească şi din darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Am fost într-adevăr un copil norocos. Şi au înţeles ceea ce mulţi părinţi uită: nimeni nu are spirit critic mai accentuat în familie decât propriul copil. Zadarnic încerci să-i educi pe copii povestindu-le că trebuie să fie cuminţi sau aplicându-le diferite corecţii, dacă tu însuţi nu eşti un exemplu clar. Copiii văd că, de multe ori, între părinţi există un dezacord evident, că fiecare este animat de interese diferite, că una spun şi alta fac. Văd că părinţii nu se ţin de cuvânt, că mint, că se întristează atunci când altuia îi merge mai bine decât lor şi aşa mai departe. Copilul observă foarte bine modul de comportare al părintelui şi de multe ori începe să nu-l mai ia în serios, să-l privească cu neîncredere, să considere că acesta nu merită nici dragostea, nici respectul lui.

În părinţii mei am avut totdeauna un exemplu de urmat. Nu pentru că se prefăceau, ci pentru că, aşa cum am mai spus, erau astfel. De aceea, era firesc să am încredere în ei, să fiu convinsă că tot ce-mi spun este adevărat şi trebuie urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi pentru că ei îi ajutau în mod spontan şi firesc pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-l respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol. De la ei am învăţat că trebuie să fiu punctuală, pentru că ei erau de o punctualitate exemplară. La zece ani aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci se uita urât la mine: „De ce-ai venit atât de vreme?“ Dacă ajungeam la trei şi cinci mă certa: „De ce-ai venit atât de târziu?“ Şi atunci stăteam în faţa uşii ei şi când la turnul de la biserica saşilor bătea ceasul cel mare de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: „Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!“. Şi când văd astăzi cât de aproximativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.


„Tata m-a pedepsit o singură dată“

Am să relatez o mică întâmplare cu mama. Eram în primele clase şi locuiam la Academia Teologică din Sibiu, unde tata era rector. Într-o zi am văzut în curte o mulţime de mari baloturi cu hârtie albastră, din cea în care, pe vremuri se înveleau caietele şi cărţile şcolarilor. Una dintre colile de hârtie se smulsese din balot şi stătea deasupra. Am luat-o, zicându-mi că e numai bună să-mi învelesc caietele. Acasă, mama m-a întrebat de unde o am. I-am spus. Şi atunci mama mi-a răspuns: „Asta-i hârtie care nu-i a ta. Să ştii că la materiile la care ai să-ţi înveleşti caietele cu ea, ai să rămâi corigentă!“. Am fugit şi am pus-o la loc, unde o găsisem. Şi am învăţat că, pentru nimic în lume, nu iei ceea ce nu-i al tău.

„Te vede Dumnezeu“, îmi spunea mama atunci când făceam vreo boroboaţă. Mă uitam la icoana pe sticlă de pe peretele dormitorului părinţilor şi mi se părea că Sfântul Haralambie se uită urât la mine.

Părinţii mei au fost cei mai buni prieteni ai mei. Tata ne citea seara din Iliada şi Odiseea. Nimeni nu citea atât de frumos ca el. Îmi aducea cărţi pentru că aveam o pasiune neostoită de a citi. Avea grijă de lectura mea. Venea de la librărie cu geanta burduşită de cărţi şi scotea din ea tot ce găsea mai bun de citit pentru copii. Mai târziu, mergeam împreună la biblioteca Astra, al cărui vicepreşedinte era, şi-mi spunea: „Uite asta şi asta şi asta ar trebui să citeşti“ sau: „Ţi-am găsit sonatele lui Mozart sau Imprompturile lui Schubert sau Sonatele de Beethoven“. Era război, notele muzicale se găseau greu şi răscolea anticariatele ca să le descopere. La şase ani m-a dus, pentru prima dată, să ascultăm împreună Oratoriul de Crăciun al lui Bach, în biserica evanghelică a oraşului. Seara, când avea timp, îmi cerea să-i cânt la pian Mozart sau Debussy sau alte bucăţi care îi plăceau. Îmi cerea să-i citesc ce am mai scris. Ascultau amândoi şi se bucurau când le plăcea ceea ce scrisesem.

Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul ca să nu-mi stric ochii şi mă ascundeam sub masă. Odată, tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am răspuns: „imediat“. „Nu imediat, acum“, a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât acolo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. „Cărţile nu se aruncă“, mi-a spus. „Cărţile se păstrează. Cu grijă.“

Am ştiut totdeauna că ei mă iubesc enorm, că-mi doresc binele, că ceea ce mă învaţă este bine şi de folos, că în ei pot să am încredere absolută. Nu era nevoie nici de vorbe mari, nici de manifestări bătătoare la ochi, nici de vorbe lacrimogene. O dragoste adevărată, profundă şi sinceră nu are nevoie de vorbe. Ea este discretă, reţinută, dar reală, definitivă. Şi nu pot decât să doresc tuturor copiilor din lumea aceasta să fie iubiţi de părinţii lor aşa cum am fost iubită eu, aşa cum am fost susţinută şi încurajată eu şi să simtă şi ei pentru părinţii lor aceeaşi încredere absolută, aceeaşi certitudine totală că ei reprezintă pentru aceştia obiectul definitiv şi absolut al unei dragoste sincere, profunde şi al unui devotament fără margini.


„Mama era duhul cel bun al casei“

Care era programul unei zile obişnuite din viaţa părintelui? Dar a mamei dumneavoastră?
Tata se trezea foarte de dimineaţă. La ora cinci era deja la masa de lucru. Mai târziu pleca fie la facultate, fie la Biblioteca Academiei sau citea. Era însă disponibil pentru toată lumea. Fie că voiam eu să-i spun ceva şi atunci punea condeiul jos, mă asculta şi discutam îndelung, fie că primea pe cei care veneau la el. Primea absolut pe toată lumea. Veneau studenţi, veneau cunoscuţi, veneau oameni pe care nu-i cunoştea, dar care aveau nevoie de ajutor. Unii îi cereau să vorbească pentru ei cu un doctor cunoscut sau să-i ajute să-şi aducă copilul la o şcoală, ori aveau nevoie de ajutor bănesc, sau câte altele… Nimeni nu pleca fără a primi ajutorul cerut.

După masa de prânz, pe care o luam totdeauna toţi împreună, se odihnea puţin, uneori, cât a fost în putere, se plimba, şi când eram liberă mă lua cu el sau îl lua pe fiul meu la plimbare. În fiecare zi veneau prieteni, cunoştinţe, care treceau să îi vadă. Veneau mulţi oameni de cultură, scriitori, pictori. Pictorul Horia Paştina, care avea atelierul prin apropiere, trecea zilnic şi, când se întâmpla să întârzie, părinţii mei se întrebau: „Ce-i cu Horia de întârzie?“

Iar mama era totdeauna alături de părintele, de noi, se ocupa de gospodărie, era duhul cel bun al casei, prezentă, bucurându-se împreună cu noi, încurajându-ne, discretă şi modestă. Nu ştiu cum aş putea vorbi despre un „program“. Ei trăiau în mod normal, în mijlocul şi pentru ceilalţi, astfel că locuinţa lor era un locaş unde fiecare găsea o vorbă bună, un sfat, un ajutor de care avea nevoie.


„Părinţii mei se rugau foarte mult“

L-aţi surprins vreodată pe tatăl dumneavoastră acasă în rugăciune? Cum se ruga?
Părinţii mei au fost doi oameni de o discreţie absolută. Citeau zilnic din psaltire. Da, se rugau foarte mult, dar aşa fel încât rugăciunea lor să fie relaţia între ei şi Dumnezeu, nu o modalitate de a da altora prilejul să spună „ia te uită cât e de credincios, cum se mai roagă“, aşa cum din păcate se pun în scenă, cu mult succes, unii şi alţii. Rugăciunea era pentru ei, şi cred că aşa ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi, o legătură biunivocă între Dumnezeu şi noi, care ne numim fiii Săi şi nu prilej de spectacol, un prilej de a-L simţi aproape, de a-I încredinţa gândurile, aspiraţiile, temerile noastre, de a încerca să ne apropiem cât mai mult de El. Şi aceasta se face în linişte, în tăcere şi în reculegere. Fiecare dintre noi respecta aceste momente de apropiere cu transcendentul şi consider că a încerca a surprinde pe cineva în rugăciune sau a încerca să afli „cum se roagă“ este o impietate. În faţa lui Dumnezeu fiecare dintre noi este el însuşi şi aşa şi trebuie să rămână.

Interviu realizat de Augustin Păunoiu, apărut în Ziarul Lumina.

sâmbătă, 22 mai 2010

Invitatie la lectura: Juliana Schmemann - "Călătoria mea cu părintele Alexander"



Proximitatea cotidiană a lui Dumnezeu de Cătălin Bogdan

Nu am greși dacă am afirma că există un `fan-club Alexander Schmemann`. Literatura teologică, în mare vogă la noi de două decenii, e un univers aparte. O librărie de gen seamănă, în fond, cu o arcă a lui Noe: zeci de specii de discurs teologic, de o varietate pentru unii firească, pentru alții îngrijorătoare, stau într-o proximitate mai degrabă babilonică decat simfonică. Dacă tematicile sunt relativ asemănătoare (deși uneori o astfel de impresie e înșelătoare), frapează deosebirile de tonalitate și abordare. Inevitabil, opțiunea cititorilor grupează opurile pe răftulețe virtuale, care de multe ori nu corespund cu cele reale din librărie. Alexander Schmemann are `raftul` lui. Liturgist novator în studiile de gen, arheolog cu viziune al doxologiei, dar mai ales filosof al tainelor Bisericii, teologul american de origine rusă (o caracterizare care spune mai mult, vom vedea, decat banalul sau reducționism) a fost mai mult decât un nume de dicționar. Dacă a reușit să facă o breșă în închistata teologie liturgică, aceasta a fost posibilă nu doar prin intuițiile unui spirit extrem de vivace și cu o salutară doză de nonconformism (mult prea rară printre teologi), ci mai ales prin autenticitatea părtașiei Duhului. Deseori ne închipuim `duhovnicia` ca pe un registru profesional, o specializare aproape tehnică. Cititorii (și mai ales iubitorii) jurnalului părintelui Schmemann descoperă însa altceva: o permanentă opțiune existențială, deseori discretă și nespectaculoasă, care instituie un univers al harului. Rădacinile teologiei sale sunt experiențe personale care îmbina reflexivitatea - acea atenție la caracterul epifanic al realității - cu zelul misionar și cu tainica pedagogie a culturii. Incursiunile de strictă meditație teologică stau alături în jurnal de note de lectură literară și de impresii de călator. Caracterul lor aluvionar, specificul de labirint (cu fir izbăvitor cu tot) al conștiinței, fragmentarul aforistic, succesiunea ușor suprarealistă a planurilor, țin parcă de un nou gen de literatură teologică, exemplificat la noi de `Jurnalul fericirii` al părintelui Nicolae Steinhardt. O prospețime și o actualitate surprinzătoare (departe de atâtea paseisme funeste), îmbinarea de fervente mărturii de intimitate spirituală (facute însa nu pe canapeaua psihanalitică, ci în cămara tainică a rugatorului) cu arta de bijutier a lucidității transfiguratoare, tovărășia empatică cu creativitatea culturii (la antipodul ghetourilor de pseudo-duhovnicie), toate concurează la restaurarea acelui duh patristic deseori invocat, dar rareori cercetat. Ceea ce sporește miza spirituală a demersului complică, în schimb, receptarea coerentă a unui parcurs biografic. Harta conștiinței este diferită de cea a unei vieți și uneori sunt greu de suprapus.

Iată că în cazul părintelui Alexander Schmemann dispunem de un complement providențial: memoriile soției sale, Juliana. Scrise la o vârsta înaintată, publicate la peste două decenii de la moartea soțului său, aceste rememorări au darul de a situa în context un parcurs spiritual atât de dens. Juliana Schmemann povestește în primul rând, portretizează deseori, din când în când mulțumește. Întreaga sa carte e scrisă în duhul acesta de bucurie mulțumitoare, euharistic am putea spune. Ceea ce e deplin consonant cu notația liturgistului despre semnificația unui termen atât de fundamental creștin cum e cel de `euharistie`, care înseamnă exact aceasta: `mulțumire`. `Mulțumirea este trairea raiului`, rezuma teologul și nimic nu transpare mai mult din memoriile soției sale decât părtășia la această experiență. O experiență, însă, dobândită treptat, ca printr-o cizelare de durată. Doua etape circumscriu acest parcurs. E mai întâi lumea emigrației ruse. Revoluția bolșevică a îngroșat considerabil diaspora rusă. Parte a acesteia au ajuns si vlăstarele aristocrației ruse scăpate din prăpadul razboiului civil și al `terorii roșii`. Atât Alexander cat si Juliana provin din familii nobiliare. Juliana are chiar rădacini până la una din cele mai luminoase figuri ale sinaxarului Bisericii Ruse,Sfânta Iuliana Lazarevskaia, ocrotitoarea familiilor. Demonizată de comuniști, idealizată de nostalgici, aristocrația rusă poate fi `judecată` și prin prisma fiilor săi. Nobili scăpătați, reduși deseori la condiții de neagră mizerie, supraviețuind într-un Occident cândva prețuit și urât în egală măsură, departe de fastul liturgic de altadată, aceste vlăstare ale unei clase apuse au dat dovadă, unii dintre ei, de o noblețe aparte. Una interiorizată, liberă de eșafodajul ierarhiei sociale, provocată de condiții nedemne. Mai vizibilă astfel decât în vechea Rusie a țarilor, unde ritualul social si ecleziastic putea masca virtuți și o evlavie uneori de paradă, noblețea epurată și spiritualizată în condițiile vitrege ale exilului emană nu atât farmecul dulceag al unui paradis social pierdut, cât mireasma unei altfel de umanități. Fără a fi circumscrisă etnic ori confesional, aceasta are totuși acel specific ortodox de iradiere a Duhului. Daca la principalii teologi ai diasporei ruse (printre ei, Alexander Schmemann) discursul despre dinamica îndumnezeitoare a Duhului Sfânt e central, în lucrări precum cea de față întâlnim acea patină specială a dinamicii sufletești care a impus lumii marea literatură rusă. Juliana Schmemann e o portretistă remarcabilă, reușind să contureze nu doar un colț de lume și de istorie, ci și `muzica unor vieți`, unele aparent ratate, altele chinuite, dar nu lipsite de bucuria dăruirii. Însuși autoportretul conturat denotă stil, nu însa în registrul minor al esteticii, ci în cel al unei disponibilități existențiale bine temperate (smerite, în sensul cel mai nobil al termenului).

Tocmai această lecție a entuziasmului întelept în raport cu contingențele, care cultivă o adaptabilitate deschisă provocărilor, e și una din moștenirile activității misionare a părintelui Alexander Schmemann. Acestui duh misionar, vedem din paginile memoriilor ei, i-a fost asociată și soția sa. Daca Parisul interbelic a fost locul înrădăcinării spirituale (jurnalul teologului revine repetat la tema acestor experiențe formatoare), America postbelică a fost șansa participării la o altfel de Ortodoxie, mai putin ritualistă și naționalistă ca cea a Rusiei țariste (persistentă, în parte, și în emigrația postrevoluționară). Cuplul Schmemann a abordat noua etapă americană cu creativitatea implicării. Nu a fost vorba de un refugiu comod, ci de un teren de misiune care, iată, prin scrierile si activitățile pastorale și academice ale părintelui Alexander, a rodit în folosul întregii Biserici. Situația diasporei ortodoxe, cu precădere în S.U.A., a ridicat probleme canonice inedite si uneori extrem de încâlcite, dar a și permis forjarea unei mentalitati pastorale care, departe de a constitui o formă de aggiornamento diluant, a deschis mai larg ușile Bisericii.În noile condiții, de secol XXI, ale migrației umane, modelul american capătă o actualitate sporită. Vechea concurență (nu arareori conflictuală) dintre principiul etnic și cel regional în organizarea eclezială nu mai poate fi privit doar cu ochii unor Biserici confundând comuniunea vie a `trupului mistic` cu realitatea formală și versatilă a națiunii, animată de duhuri dintre cele mai diverse.

Dar poate cea mai surprinzătoare fațetă a acestor memorii este chipul unei căsnicii. Cititorii jurnalului părintelui Schmemann au remarcat, printre notații, un interes constant pentru problema familiei. Cât de departe, însa, de retorica obișnuită, moralistă și culpabilizantă ori de un naiv optimism! `“Familia” transcende orice altă relație între oameni; nu este țelul, ci sursa si puterea care hranește viața`, iată un crez al teologului mai puțin comun decât ar parea la prima vedere. Luând în considerare și surprinzătorul `imn` al oamenilor cu sacoșe (de o rară prospețime simbolică), adevarați evangheliști ai bucuriei tainice a `căminului`, percepem că e vorba de altceva decât de banalul confort al securității afective ori de cultul idolatru al autarhiei de cuplu. Mărturia Julianei Schmemann confirmă părtășia la o experiență duhovnicească aparte: proximitatea personală ca încântare. `Ritualul` zilnic al conversațiilor de dimineață, prezentat ca un adevarat dejun spiritual, e poate exemplul cel mai elocvent al vitalității unei prietenii conjugale cu savori eshatologice. Mai mult decât atât, exercițiul `benchetuirii tainice` (pentru a prelua minunata sintagmă a `Imnului Acatist al Maicii Domnului`) în proximitatea persoanei iubite se împletește inefabil cu cel al unei alte proximități iubitoare, teandrice. Dincolo de orice aproximări teologice se află taina vie a comuniunii, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Sursa: http://corinanegreanu.blogspot.com
Cartea poate fi comandata aici.

miercuri, 12 mai 2010

Consimţirea preotesei şi participarea ei la Hirotonie


"Preoteasa ocupă un rol important în hirotonirea soţului ei. Mai întâi de toate, ea trebuie să consimtă în scris că este şi dorinţa ei ca soţul ei să fie hirotonit. (...)

În ceea ce mă priveşte, am o amintire vie a hirotonirii soţului meu. În acea zi specială, visul soţului meu urma să se împlinească. Părinţii noştri, fraţii, surorile şi prietenii erau toţi acolo. Îmi aduc aminte cum îmi curgeau lacrimi din ochi în timp ce îl priveam pe soţul meu cum intră în altar. (...) Toţi credincioşii şi familiile noastre se rugau cu lacrimi în ochi pentru ca soţul meu să fie vrednic să primească Harul lui Dumnezeu.(...)

Într-o clipă, biserica s-a umplut de strigătul: Axios! Axios! Axios! (Vrednic este!). Strigătul meu era şi el acolo, arătând aprobarea mea şi angajamentul faţă de Dumnezeu şi de soţul meu: eram acolo pentru a fi parte din slujirea lui. În veşmintele noi, aurii, soţul meu arăta ca un înger. Nu voi uita niciodată acel moment, şi îl voi preţui până în ultima clipă a vieţii mele.

După hirotonie, preotul poate oferi Sfânta Împărtăşanie. Îmi amintesc bucuria şi binecuvântarea pe care le-am resimţit primind Sfânta Împărtăşanie din mâinile soţului meu, atunci când el împărtăşea pentru prima dată. Dumnezeu m-a învrednicit cu invitaţia de a fi soţie de preot. Ce binecuvântare! Numai femeile care trec prin această experienţă pot înţelege sentimentul deosebit şi împlinirea.

(...) Este cu totul adevărat că preoteasa este „parte din reverenda preotului”, ca să parafrazăm o zicală grecească. De acum înainte, începe dificila călătorie duhovnicească. Preotul şi preoteasa trebuie să fie pregătiţi să se sprijine reciproc şi să meargă mână în mână de-a lungul cărării înguste, avândul pe Sfântul Duh ca îndrumător.


Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission, and Service of the Priest's Wife, traducere de pzb.N.

duminică, 18 aprilie 2010

Ce am făcut de Ziua Femeii Creştine

De câţiva ani le-am vorbit oamenilor despre Duminica Mironosiţelor ca zi a femeii creştine. La început au fost destul de sceptici, dar anul acesta m-am bucurat că mai multe persoane au ţinut minte ce sărbătorim. Iar noi am reuşit să facem ceva mai mult decât în alţi ani şi m-am gândit să împărtăşesc bucuria acestei zile. Nu a fost mare lucru, sigur în alte parohii se întâmplă lucruri mult mai bine organizate (m-aş bucura mult să primim şi alte idei!), dar pentru satul nostru mic a fost important. Iar pentru că mie mi-ar fi prins tare bine să cunosc astfel de experienţe mai demult, m-am gândit să le împărtăşesc şi eu la rândul meu, poate folosesc cuiva.

Iată lucrurile simple pe care le-am făcut în această zi:
- la predică părintele le-a vorbit oamenilor despre femeile mironosiţe şi femeia creştină, despre argumentele pentru care sărbătorim Ziua Femeii Creştine (şi nu 8 martie).

- După predică am cântat cu toţii De ziua ta şi La mulţi ani (la anul ne-am gândit că ar fi frumos să ne organizăm astfel încât să cânte doar bărbaţii :))

- prin dragostea matuşkăi Eufemia am putut face şi un mic dar, la miruit părintele oferind fiecărei femei câte o iconiţă cu imaginea alăturată, având pe spate un text explicativ (mulţumim, Eufemia, au fost de mare efect!)

- potrivindu-se a fi şi duminica în care am distribuit Apostolatul, eu a trebuit să stau la uşă, la pangar, având astfel ocazia să îmbrăţişez fiecare doamnă la ieşire, urându-ne reciproc La mulţi ani!

- după amiaza, la ora 16, am convocat comitetul parohial de femei (este prima dată când ne organizăm concret şi am ales special pentru prima întâlnire această zi), pentru a alege un coordonator al comitetului şi pentru a discuta activităţile pe care le putem desfăşura anul acesta. A fost o atmosferă tare caldă, de comuniune, care m-a surprins într-un mod foarte plăcut.

- Am încheiat seara cu participarea la Acatistul Sfântului Nectarie, pe care îl avem în programul slujbelor duminica seara.

Per ansamblu o zi minunată, aş putea spune una din cele mai frumoase din cei 6 ani de pastoraţie.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

joi, 15 aprilie 2010

“Jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa”


(interviu realizat de Sanda Nicola cu Gabriela Mavrichi, fiica Părintelui Nicoale Tănase şi soţie de absolvent de teologie)


Gabriela Mavrichi este o tânără de 27 de ani care a înţeles devreme ce presupune vocaţia de preoteasă şi a îmbrăţişat-o fără reserve. Cunoaşte toate nuanţele unei “meserii” la care puţine femei s-ar înhăma, pentru că soţiile de preoţi trăiesc după o deontologie a lor care, nu odată, implică multe renunţări. O are drept exemplu pe mama ei, preoteasă, şi aşteaptă momentul în care soţul va începe să slujească.



Nu-mi amintesc de nicio prietenă din copilărie care, atunci când ne întrebam ce-o să fim când vom creşte mari, să răspundă: “eu vreau să mă fac preoteasă”. Cele mai multe dintre fete se visează doctoriţe, profesoare sau, mai nou, prezentatoare de televiziune. Şi totuşi, peste cinsprezece mii de femei din România au căpătat acest statut şi responsabilităţile ce derivă din acesta, prin căsătoria cu un teolog.
Gabriela Mavrichi este fiica preotului Nicolae Tănase, cel care a creat în Valea Screzii din judeţul Prahova, un asezământ pentru copiii pe care mamele consiliate de el au ales să nu-i avorteze ci să-i aducă pe lume şi să-i lase în grija Asociaţiei Pro Vita.


Gabriela a studiat limbi străine la Sibiu unde l-a cunoscut pe Ionuţ Mavrichi, student la teologie, pe care l-a luat de soţ imediat după absolvire. Fără să-şi fi propus asta, Gabriela calcă pe urmele mamei sale şi duce mai departe munca tatălui său.

- Ţi-ai dorit dintotdeauna să urmezi modelul mamei tale, preoteasă, şi să-ţi întemeiezi o familie cum e cea din care provii tu?

- Mi-am dorit întotdeauna o familie cu mulţi copii dar nu mi-am dorit neapărat să fiu preoteasă. Asta nu-i o hotărâre care-ţi vine într-un moment în care zici “gata, îmi place coliva, hai să mă fac preoteasă” sau ca să-ţi zică femeile “sărumâna”. Abia când te îndrăgosteşti de un teolog întrezăreşti posibilitatea. Apoi înveţi, te modelezi. În cazul meu a fost mai simplu pentru că o aveam pe mama drept exemplu. Ea l-a susţinut foarte mult pe tata în tot ce a făcut deşi poate că el şi-ar fi dorit şi mai mult. Tata ar fi vrut ca mama să renunţe la serviciu.

- Ce serviciu are mama ta?


- Educatoare. Pe lângă vocaţia de preoteasă, mama a avut şi o ambiţie profesională, ăsta nu-i un lucru rău.

- Ce presupune vocaţia de preoteasă?

- Înainte de toate, trebuie să faci toţi copiii pe care ţi-i dă Dumnezeu. Nu se pune problema reţinerii de la naştere. Trebuie să fii un model de virtute, de moralitate. Sunt canoane care spun că o virtuală preoteasă trebuie să fie fecioară când se mărită. Asta e cam delicat în ziua de azi.

- Eşti pregătită să ai oricât de mulţi copii îţi va dărui Dumnezeu?

- Asta da. Deocamdată am unul şi îmi doresc să vină şi alţii

- Ce privaţiuni implică statutul de preoteasă?

- Ca soţie a preotului, tu trebuie să duci o viaţă în conformitate cu ceea ce predică el. Dacă tu ieşi din cuvântul lui, atunci ce aşteptări să ai de la ceilalţi enoriaşi. Apoi, e foarte important să nu îl presezi cu solictări care să-l abată de la treburile lui şi să-l îndepărteze de la menirea lui.

- BOR are de gând să înterzică divorţul preoţilor. Tu ce părere ai? Practic dacă tu ai o toană şi nu mai vrei să fii soţia lui Ionuţ îi distrugi întreaga carieră.

- Cred că este bine că Biserica s-a ponunţat în sfârşit în privinţa divorţurilor la preoţi dar mai cred că se pune o presiune foarte mare pe tânărul teolog când se însoară. Adică el trebuie să ştie foarte bine ce fel de femeie îşi ia de soţie.

- Ce schimbă asta?

- Schimbă un pic dimensiunea sacrificiului…

- Nu simţi că ai fi într-o competiţie cu Dumnezeu pentru dragostea soţului tău? O competiţie pe care tu o pierzi, pentru că îndatoririle lui faţă de Biserică vor prima întotdeauna.

- Nu neapărat. Este o vorbă din popor care zice că jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa. Nu e o concurenţă. Te dăruieşti cuiva. Dacă o luăm ca pe o altă profesie, sigur că are deontologia ei. Faci ce trebuie să faci ca să îndeplineşti ce ţi se cere şi pentru ce te-ai dedicat. Statutul de preoteasă nu e o povară, e o dragoste pe care trebuie ţi-o asumi. Adică este dragostea pentru soţul tău şi a soţului tău pentru biserică. Implicit şi a ta pentru biserică. O fi prea mult?

- Eşti împotriva contracepţiei?

- Total împotrivă. Timpul nostru şi ştiinţa a progresat atât de mult încât rămâi uimit câte se mai pot face ca să te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să fii femeie, şi ca femeie să te măriţi şi să ai copii, cine eşti tu să spui nu?

- Femeia de azi îşi inventează propria viaţă şi lasă prea puţin “în voia Domnului”. Ea îşi duce viaţa încercând să atingă nişte obiective pe care ea singură şi le fixează. Copiii nu mai vin pe lume în mod surprinzător ci programat de mamă, în funcţie de propriul plan de viaţă. Cum vezi tu toate astea?

- Când îţi faci tu asemenea planuri şi proiecţii despre tine, există posibilitatea ca, la un moment dat, Dumnezeu să intervină şi nu pe placul tău. El intervine spre binele tău sigur dar nu şi pe placul tău. De ce ar trebui să fie neapărat doi copii. De ce nu trei? Sau poate că tu îţi propui să ai doi copii şi, Doamne fereşte, nu poţi să ai. Şi planul tău se dă peste cap. Adică proiecţia din capul tău ar trebui să se limiteze la altfel de dorinţe.

- Din ce în ce mai multe femei tinere sunt infertile, şi când se hotărăsc în sfârşit să aibă un copil, nu mai pot. De ce crezi că se întâmplă asta?

- Poate fi o consecinţă a faptului că aunci când Dumnezeu a vrut să-ţi dăruiască, tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putere să te împotriveşti prin contracepţie. Când Dumnezeu a dorit pentru tine să fii mamă şi soţie, tu ai găsit că e mai important să faci carieră şi să câştigi mulţi bani decât să alăptezi şi să schimbi scutece. Mai e desigur si s6tresul la care fem6eia modernă se supune. Nu ne mai hrănim cum trebuie, nu ne mai pregătim organisnul pentru o sarcină. Ne preocupă doar să arătăm cât mai bine. Condiţia de femeie presupune să fii, înainte de toate, soţie şi mamă…

- Într-o epocă în care femeia e din ce în ce mai emancipată, puţine se mai mulţumesc să mai fie doar soţii şi mame. Multe femei muncesc azi mai mult decât soţul, câştigă mai bine decât el, asta a modificat raporturile dintre ei.

- Da. Revoluţia sexuală şi feminismul au învins şi au început să-şi arate deja roadele. Nu toate sunt sănătoase. Un prim efect este o populaţie foarte îmbătrânită în vestul Europei dovadă că atunci când creşte nivelul de trai, nu creşte şi natalitatea, aşa cum ar fi de aşteptat.

- Tu ai o ambiţie profesională?

- Da, o urmez pe mama şi în acest exemplu. M-am pregătit pentru meseria de traducător şi aş vrea să traduc cărţi religioase. Însă deocamdată, atât eu cât şi soţul meu ne străduim să continuăm munca pe care a început-o tatăl meu aici, la PRO VITA. Încercăm să oferim tinerelor care consideră că nu-şi permit să aibă un copil, fie din motive financiare, fie de teama părinţilor, o alternativă la avort. Le convingem să păstreze sarcina, să aducă pe lume copilul şi să-l lase în grija noastră. Iar dacă la un moment dat lucrurile se schimbă în viaţa ei, se poate întoarce după copil.

- Altfel spus, daţi unei tinere femei şansa să-i vină mintea la cap …

- …si să îndrepte o greşeală din tinereţe. Încercăm să apărăm dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi iar pe mame le sprijinim în aşa fel încât să nu fie nevoie să săvârşească cel mai mare păcat, sa-şi ucidă pruncii.

- Câţi copii au fos salvaţi de la avort de PRO VITA până acum?

- Din 1994 până acum, peste o mie de suflete. Cea mai mare are acum 19 ani, i-am făcut zestre pentru căsătorie şi ne lăudăm că avem deja şi primul student. Un băiat care a intrat la facultatea de geodezie. Meritul n-aş spune că este numai al familiei noastre, ci mai degrabă al enoriaşilor din sat pentru că tata n-ar fi putut face niciodată atâta fără oameni care să-l susţină. Mulţi copii au fost daţi în plasament în sat şi oamenii îi tratează pe copiii de la Asociaţia Pro Vita ca pe copiii lor.

- Câte mame s-au întors după copiii lor când le-a venit mintea la cap?

- Câteva sute.

- Cum se comportă atunci când vin, vă arată recunoştinţa lor?

- Sigur că da. Sunt momente emoţionante în care se reuneşte o familie, mama îşi ţine copilul în braţe şi e fericită că i se mai acordă o şansă.

- Ce se întâmplă cu cei după care nu se întoarce nimeni?

- Îşi găsesc aici familia, alături de ceilalţi, de noi şi de oamenii din sat, cresc, iar atunci când se însoară fetelor le facem zestre iar băieţilor încercăm să le facem case.

- Rămân în zonă?

- Da, cei mai mulţi.

- Din ce bani trăieşte Asociaţia Pro Vita?

- Din donaţii. Oameni cu stare care ne ajută cu bani ca să mai construim câte ceva. Aşa am ridicat toate casele, dispensarul, biblioteca şi bisericuţa copiilor. Iar ajutorul de bază vine de la credincioşii de rând care aud despre noi din presă, la predică, din vorbă în vorbă… De la ei primim alimentele pentru hrana zilnică, vin la sfârşit de săptămână cu ulei, cartofi, fructe, ce poate şi vrea să doneze fiecare.

- V-aţi îngrijorat vreodată că săptămâna viitoare nu mai vine nimeni să vă ajute?

- Mereu există stresul ăsta. Mai puţin acum, de Paşti, şi la Crăciun. Acum avem din abundenţă şi împărţim adesea şi oamenilor din sat pentru că e păcat să se priseze alimentele. Dar în restul anului ne e foarte greu să hrănim zilnic două sute de copii în creştere.

- Ai studiat limbi moderne aplicate la Sibiu. Ai trăit viaţa de student, în cămin, cu sesiune grea şi chefuri deopotrivă?

- Nu chiar… Am trăit viaţa de student intens, eram fericită pentru că l-am cunoscut pe soţul meu, eram prieteni şi petreceam mult timp împreună. Însă noi mergeam la cinema, în excursii la mânăstiri, nu ieşeam prin cluburi.

- Viaţa de cămin aduce cu ea toată gama de ispite posibile, de la beţii, parteneri multipli, până la consum de droguri uneori. Tu cum ai reuşit să te ţii departe de toate lucrurile rele, de “anturaj”?

- Am nimerit şi în anturaj dar nu pot spune că am făcut eforturi să mă integrez sau că anturajul a pus presiune pe mine să mă corupă. Faptul că eu nu fumam, nu ieşeam în discoteci, nu mă îmbrăcam foarte “la modă” a făcut să fiu dată un pic la o parte. Ţin minte că la şcoală rămâneam mereu singură cu o fată protestantă în sala de curs. Restul erau la fumoar sau prin baruri. (râde) Am căutat să-mi fac prieteni la teologie, cu care să merg la capelă, şi n-am râvnit niciodată la viaţa “cealaltă”. M-am întrebat adesea cum ar fi, am fost să văd cum e într-o discotecă dar nu mi-am dorit niciodată un alt stil de viaţă.

- N-am înţeles niciodată de ce un păcat să dansezi?

- Sfinţii părinţi îl consideră un păcat pentru că dansul duce la mişcări lascive şi induce bărbatul în tentaţie….

- Deci discoteca e loc al pierzaniei?

- Nu discoteca în sine trebuie demonizată. Problema e că acolo totul converge spre sex. De la ritm, vestimentaţie, siluete, alcool. Totul converge spre un exces al simţurilor. Dacă tu crezi că te poţi controla, şi că nu e vreun pericol să cedezi, nu este neapărat o problemă. Dansul are ceva sacru în el. Spre exemplu, la cununie şi la hirotonie, se intră într-un dans la care participă şi sacerdotul. Adică există şi valenţe sacre ale dansului, numai că există şi valenţe desacralizate total.

- Îţi mulţumesc mult, Gabriela, pentru discuţia asta. Şi-ţi urez un Paşte Fericit în mijlocul copiilor de care aveţi grijă la Pro Vita!

- Multumesc! Paşte Fericit şi ţie! Şi sper să ne mai întâlnim. Dumnezeu nu vrea de la noi toţi, şi preoţi şi preotese, să fim nişte baticoşi, retraşi, cocoţaţi într-un vârf de munte cu relaţii exclusive în mediile creştine. (râde) Dumnezeu vrea să ne bucurăm de viaţă, binecuvântează asta, avem libertatea să facem tot ceea ce ne dorim. Însă nu tot ceea ce facem ne şi foloseşte.



Sursa: www.cotidianul.ro

joi, 25 martie 2010

La mulţi ani, mamelor creştine!

În cadrul campaniei în care ne-am propus să facem cunoscută Ziua Femeii Creştine vă oferim o felicitare în primul rând ca urare, în al doilea rând ca dar pe care îl puteţi da mai departe.
La mulţi ani în Domnul, mamelor creştine!


Pzb. Natalia

duminică, 21 martie 2010

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Doina Glăjar


L-am cunoscut mai întâi pe Părintele. O viaţă impresionantă, cum spune titlul unui articol despre dânsul, apărut în primele numere ale Apostolatului. Mai târziu am cunoscut-o şi pe doamna preoteasă, cea cu care părintele a împărţit această viaţă impresionantă şi împreună cu care au slujit împreună lui Dumnezeu, ca preot şi preoteasă, o jumătate de veac (din 1960), în Ucea de Jos, judeţul Braşov. Doi oameni de o eleganţă rar întâlnită în vremurile noastre. “Eleganţă”, acesta este cuvântul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la dânşii. Eleganţă în atitudine, eleganţă sufletească, eleganţă intelectuală. Doi oameni a căror cunoştinţă te îmbogăţeşte negreşit.
Părintele a răspuns destul de greu, acum ceva vreme, invitaţiei noastre de a-l cunoaşte într-un interviu: "
M-am străduit să-mi fac datoria deplin". Iar cu doamna preoteasă am povestit de curând, rugând-o să ne împărtăşească din experienţa dânsei de viaţă privind slujirea ca soţie de preot.

Cum v-aţi început slujirea de preoteasă, cum şi când l-aţi cunoscut pe părintele?
Eu eram la şcoală în Sibiu, în ultimul an de pedagogic ca educatoare, iar el era student la teologie în anul II, aşa ne-am cunoscut. Eu eram cu ideea că nu vroiam să mă mărit cu preot. (râdem amândouă complice…) Asta era ideea mea… Dar în final am acceptat.

Dar de ce nu voiaţi?
Tatăl meu a fost preot. Şi mama mereu îmi spunea: să nu te măriţi cu preot, că sunt zile grele pentru familiile de preot şi vor fi şi mai grele. Dar nu mi-a impus, încerca să mă lămurească şi să mă sfătuiască ca o mamă… Din motivul ăsta nu am vrut să cunosc nici un teolog în vremea aceea, până când am ajuns în ultimul an la şcoală şi atunci l-am cunoscut. Şi el şi-a exprimat dorinţa că vrea să mă cunoască, m-a văzut undeva cu prietena prietenului lui şi i-a cerut lui să ne facă cunoştinţă. În sfârşit, ne-am cunoscut şi nu am mai ţinut cont de spusele mamei… (râde din nou)

„Mi-a plăcut din toate punctele de vedere”

Mi-a căzut bine, mi-a plăcut din toate punctele de vedere: fizic, psihic, intelectual, ca om… El a ajuns la teologie pentru că avea cazier politic şi nu a putut intra – a încercat la Iaşi la construcţii, apoi în anul următor la Cluj, la matematică, dar nu a fost primit, pe motiv politic. Şi aşa a ajuns la teologie, ultimul refugiu…
Deci aşa ne-am cunoscut. Eu am mai stat apoi doi ani, până a terminat el teologia şi ne-am căsătorit în 1954. Eu în ’52 am terminat, în ’54 ne-am căsătorit şi imediat l-am avut pe băiatul care e plecat în America din 1980, Irineu. După 6 ani am avut-o şi pe Ligia, care e aici, cu noi, e profesoară în Victoria.
În primul an am fost repartizată lângă Mediaş, aproape de părinţii mei, care erau în Şeica Mică. Între timp m-am căsătorit şi am venit aici. Am avut o colegă în aceeaşi promoţie cu mine, care era din Ucea de Sus şi s-a căsătorit aici, în Ucea de Jos; ea m-a ţinut la curent că pleacă din Ucea de Sus, dacă vreau să vin în locul ei… S-a gândit că ar fi mai avantajos pentru mine să fiu mai aproape de părinţii părintelui, care a fost singur la părinţi. Şi aşa am făcut. Am venit la Ucea de Sus, am avut băieţelul între timp, am luat o cameră cu chirie la Ucea de Sus şi am funcţionat acolo 9 ani. După aceea m-am transferat la Arpaş, pentru că la Ucea de Sus era mai greu cu naveta. La Arpaş era mai uşor, pentru că venea autobuzul de la Victoria care mă ducea şi mă lăsa exact în faţa şcolii. În Arpaş am funcţionat 12 ani. Între timp aveam şi fetiţa, am făcut naveta cu ea la şcoală timp de 4 ani cât era vârsta preşcolară. Băiatul intrase la şcoală, părintele primise parohie aici…
Şi din 1960 suntem aici, în parohie.
După ce am funcţionat în Arpaş m-am transferat aici, la Ucea de Jos, pentru că s-a înfiinţat un al doilea post aici la grădiniţă. Am colaborat foarte bine cu părinţii copiilor, iar ca preoteasă în sat am avut o legătură strânsă cu toată lumea, îmi plăcea să comunic cu oamenii.
După 10 ani s-a desfiinţat şi postul de aici şi m-au transferat din oficiu în Victoria, la şcoala generală. Ultimii 3 ani i-am funcţionat ca învăţătoare la şcoala generală din Victoria şi de acolo m-am pensionat, în 1989, după 37 de ani lucraţi fără întrerupere. Deci am făcut 20 de ani de când sunt la pensie…

Dar slujirea dumneavoastră ca preoteasă nu s-a încheiat odată cu pensionarea…
După ce m-am pensionat am organizat corul bisericii. Dar nu chiar imediat, pentru că nu ştiam ce să fac, parcă nu aveam curaj. În 1995 am cântat prima dată cu un grup de femei la biserică. Am cooptat multe tinere şi am avut un grup numeros, iar acum, de când s-a iniţiat Festivalul „Bunavestire”, am participat la fiecare ediţie. La prima ediţie am luat locul II, apoi am luat şi locul I, şi menţiuni, am aici tot felul de diplome şi fotografii. Iar cu banii pe care i-am câştigat la concursuri am fost în pelerinaje la mănăstiri.

Acesta a fost un alt mod în care l-aţi sprijinit pe părintele în parohie…
Da… acum eu nu sunt de specialitate, nu sunt profesoară de muzică… Ca educatoare însă am organizat multe serbări şi spectacole, şi aşa am zis: hai să încercăm, să vedem ce iese… Aşa am organizat corul…


„Firea mea a fost să fiu ascultătoare şi supusă, să nu supăr pe nimeni

Dacă aţi putea da timpul înapoi, aţi face acum ceva altfel, cu înţelepciunea pe care o aveţi la această vârstă?
(stă puţin pe gânduri…) Nu cred… Depinde şi de firea omului. Firea mea a fost să fiu ascultătoare şi supusă, să nu supăr pe nimeni, să nu jignesc, mai ales în discuţiile cu credincioasele.

Aţi suferit vreodată de izolare, de singurătate, având în vedere că un preot lipseşte foarte mult de acasă?
Nu, nu m-am plâns niciodată. Pentru că am avut şi eu serviciu, eram şi eu ocupată, plecată, cu naveta prin satele vecine... nu m-am plâns. Eram însă şi o fire optimistă, veselă. De multe ori comentau colegii mei şi mă întrebau: Tu nu te plângi niciodată de nimic? Nu aveam de ce să mă plâng, eram întotdeauna mulţumită cu viaţa pe care am avut-o şi am dus-o. Supărarea cea mare am avut-o când a plecat băiatul în America. Am plâns mult după el… Nu ne-am aşteptat, pentru că a plecat într-o excursie în Iugoslavia şi nu s-a mai întors… A trecut în Italia, unde a stat în lagăr şi abia apoi a ajuns în America, în Texas, unde e şi acum.


„Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa”

Care vi s-a părut cea mai grea perioadă din viaţă?
La destul de scurt timp după venirea noastră în parohie s-a prăbuşit biserica… Necaz mare, supărare mare pe tot satul, toată lumea… Şi noi în special, familia, am suferit foarte mult sufleteşte. Slavă Domnului însă că nu a păţit nimeni nimic, nu era nimeni în biserică atunci…
A durat mult, foarte mult până am văzut biserica refăcută… Între timp a fost chemat şi la Sibiu părintele, făcea naveta… A fost mai întâi consilier economic, apoi a fost trecut la catedră, era lector universitar. A făcut naveta vreo 14 ani. Eu eram mai mult singură, între timp băiatul plecase, Ligia era studentă la Cluj, părinţii (socrii) ne-au murit între timp şi eu am rămas singură. Părintele venea acasă numai sâmbăta. Într-un timp i-au stabilit orele numai luni şi marţi, ca să poată veni şi în parohie. Dar de multe ori rămânea până sâmbăta, pentru că avea mult de lucru.
N-a fost uşor… Dar nu ştiu cum să vă spun, eu eram în tinereţe o fire optimistă şi veselă, nu mă consumam grozav… Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa, mulţumeam Domnului pentru tot ce dădea. Nu prea m-am omorât aşa, cu firea… Acum am mai îmbătrânit, au trecut anii, şi acum mă neliniştesc mai repede. (râde)

„Aşa a vrut Dumnezeu, ca eu să mă fac preoteasă, chiar dacă în tinereţe nu am vrut acest lucru”

V-a părut vreodată rău că n-aţi ascultat de mama şi că aţi ajuns preoteasă?
Nu mi-a părut rău niciodată. Dar în final să ştiţi că şi mama a fost foarte împăcată, pentru că s-a convins de seriozitatea lui, de felul lui de a fi. Plus de asta, sora mea, care e mai mică cu doi ani decât mine, s-a căsătorit în acelaşi an cu mine, cu colegul lui de bancă, care apoi a ajuns preot în Mediaş. Şi părinţii mei au fost mulţumiţi, au fost încântaţi că au doi gineri preoţi, mai ales că şi tata era preot. Cumnatul meu a fost coleg şi prieten bun cu soţul meu, şi el era singur la părinţi, aşa că s-au avut ca fraţii. Tare mult l-am regretat când a murit, în 1993.
Deci nu mi-a părut rău, şi în timp am ajuns aşa, la concluzia că aşa a vrut Dumnezeu, ca eu să mă fac preoteasă, chiar dacă în tinereţe nu am vrut acest lucru. Nu mi-a părut rău niciodată.

„M-am bucurat să fiu în jurul lui, să îl ajut”

Cum credeţi că îl poate sprijini preoteasa pe preot în parohie, care ar fi rolul ei?
Este un rol important, aş zice… Mai ales cum am avut noi aici probleme cu biserica, eu tot timpul am căutat să îl încurajez, să îi dau speranţe, că se reface… Şi el pe de o parte era împăcat că nu s-au întâmplat accidente, că nu a murit nimeni la prăbuşire. Pentru că numai cu 2 ore înainte a fost cu o comisie în biserică, de la Bucureşti venită ca să verifice, pentru că deja apăruseră fisuri în pereţi şi a venit şi de la Sibiu tehnicianul constructor. Iar după ce a ajuns acasă, biserica s-a prăbuşit. Ne-am speriat, dar am mulţumit lui Dumnezeu că nu era nimeni în ea. Dumnezeu ne-a purtat de grijă!
Deci am căutat tot timpul să-l încurajez pe părintele şi să-l ajut. Ca să slujească a trebuit să improvizeze un altar provizoriu, iar eu i-am cusut perdelele necesare. Am căutat mereu să ajut în limita posibilităţilor. Iar după ce a fost refăcută biserica am cusut faţa de masă pentru masa altarului… În sfârşit, m-am bucurat să fiu în jurul lui, să îl ajut cât de cât…

„Sunt soţia preotului şi trebuie să fiu aici!”

În relaţia cu oamenii, preoteasa are vreun rol?
Da, este, este… Nu am avut probleme cu nimeni din sat, m-am purtat cu toată lumea bine… Ştiţi că până în ’89 era interzisă frecventarea bisericii dacă erai în învăţământ. Acum nu o spun ca o laudă, dar tot timpul eu m-am dus la biserică şi nu am păţit nimic. Nu mi-a reproşat nimeni, nu m-a pedepsit nimeni. În fiecare duminică mă duceam la biserică şi mă gândeam: Fie ce-o fi! Sunt soţia preotului şi trebuie să fiu aici!
La şcoală sigur că nu făceam educaţie religioasă, era interzis atunci… Şi s-a potrivit de m-am pensionat exact înainte de revoluţie şi nu am mai putut contribui din punctul ăsta de vedere la educaţia preşcolarilor. Dar ei o aveau din familie, pentru că oamenii sunt credincioşi în satul acesta, iar copiii veneau la biserică.

Vi se întâmpla ca femeile să vă ceară sfaturi, aţi avut şi un astfel de rol?
Sigur că discutam cu mamele, că veneau la grădiniţă să îşi aducă copiii. Şi acolo mai discutam diverse probleme. Întotdeauna mă ascultau, înţelegeau şi dacă le dădeam un sfat vedeam apoi că ţineau cont de el şi îl urmează. Întotdeauna m-am împăcat foarte bine…


„Uşor nu este, dar există şi satisfacţii…”

Ce i-aţi spune unei viitoare preotese, ce sfaturi i-aţi da înainte să intre în această slujire?
Să fie fericită că va fi soţie de preot! Chiar uşor nu va fi, dar există şi satisfacţii… Eu cel puţin aşa am simţit…

Dar greutăţile care ar fi, care ar fi crucea preotesei?
Acum mă gândesc la restricţiile care se impun. Şi depinde de preoteasă, cum poate trece peste aceste lucruri…

Care ar fi restricţiile?
Să fie serioasă. Mă gândesc şi la viaţa intimă, să nu calce pe alături, că ispitele sunt mari şi multe în lumea asta…

Ar trebui ca o viitoare preoteasă să aibă anumite calităţi?
Da, eu zic că da. Să fie credincioasă, serioasă, când stă de vorbă cu cineva să dea răspunsuri potrivite, să nu aibă diverse patimi, vicii… Pentru că ele pot să îngreuneze misiunea preotului…

Interviu realizat de pzb. Natalia Corlean