duminică, 21 martie 2010

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Doina Glăjar


L-am cunoscut mai întâi pe Părintele. O viaţă impresionantă, cum spune titlul unui articol despre dânsul, apărut în primele numere ale Apostolatului. Mai târziu am cunoscut-o şi pe doamna preoteasă, cea cu care părintele a împărţit această viaţă impresionantă şi împreună cu care au slujit împreună lui Dumnezeu, ca preot şi preoteasă, o jumătate de veac (din 1960), în Ucea de Jos, judeţul Braşov. Doi oameni de o eleganţă rar întâlnită în vremurile noastre. “Eleganţă”, acesta este cuvântul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la dânşii. Eleganţă în atitudine, eleganţă sufletească, eleganţă intelectuală. Doi oameni a căror cunoştinţă te îmbogăţeşte negreşit.
Părintele a răspuns destul de greu, acum ceva vreme, invitaţiei noastre de a-l cunoaşte într-un interviu: "
M-am străduit să-mi fac datoria deplin". Iar cu doamna preoteasă am povestit de curând, rugând-o să ne împărtăşească din experienţa dânsei de viaţă privind slujirea ca soţie de preot.

Cum v-aţi început slujirea de preoteasă, cum şi când l-aţi cunoscut pe părintele?
Eu eram la şcoală în Sibiu, în ultimul an de pedagogic ca educatoare, iar el era student la teologie în anul II, aşa ne-am cunoscut. Eu eram cu ideea că nu vroiam să mă mărit cu preot. (râdem amândouă complice…) Asta era ideea mea… Dar în final am acceptat.

Dar de ce nu voiaţi?
Tatăl meu a fost preot. Şi mama mereu îmi spunea: să nu te măriţi cu preot, că sunt zile grele pentru familiile de preot şi vor fi şi mai grele. Dar nu mi-a impus, încerca să mă lămurească şi să mă sfătuiască ca o mamă… Din motivul ăsta nu am vrut să cunosc nici un teolog în vremea aceea, până când am ajuns în ultimul an la şcoală şi atunci l-am cunoscut. Şi el şi-a exprimat dorinţa că vrea să mă cunoască, m-a văzut undeva cu prietena prietenului lui şi i-a cerut lui să ne facă cunoştinţă. În sfârşit, ne-am cunoscut şi nu am mai ţinut cont de spusele mamei… (râde din nou)

„Mi-a plăcut din toate punctele de vedere”

Mi-a căzut bine, mi-a plăcut din toate punctele de vedere: fizic, psihic, intelectual, ca om… El a ajuns la teologie pentru că avea cazier politic şi nu a putut intra – a încercat la Iaşi la construcţii, apoi în anul următor la Cluj, la matematică, dar nu a fost primit, pe motiv politic. Şi aşa a ajuns la teologie, ultimul refugiu…
Deci aşa ne-am cunoscut. Eu am mai stat apoi doi ani, până a terminat el teologia şi ne-am căsătorit în 1954. Eu în ’52 am terminat, în ’54 ne-am căsătorit şi imediat l-am avut pe băiatul care e plecat în America din 1980, Irineu. După 6 ani am avut-o şi pe Ligia, care e aici, cu noi, e profesoară în Victoria.
În primul an am fost repartizată lângă Mediaş, aproape de părinţii mei, care erau în Şeica Mică. Între timp m-am căsătorit şi am venit aici. Am avut o colegă în aceeaşi promoţie cu mine, care era din Ucea de Sus şi s-a căsătorit aici, în Ucea de Jos; ea m-a ţinut la curent că pleacă din Ucea de Sus, dacă vreau să vin în locul ei… S-a gândit că ar fi mai avantajos pentru mine să fiu mai aproape de părinţii părintelui, care a fost singur la părinţi. Şi aşa am făcut. Am venit la Ucea de Sus, am avut băieţelul între timp, am luat o cameră cu chirie la Ucea de Sus şi am funcţionat acolo 9 ani. După aceea m-am transferat la Arpaş, pentru că la Ucea de Sus era mai greu cu naveta. La Arpaş era mai uşor, pentru că venea autobuzul de la Victoria care mă ducea şi mă lăsa exact în faţa şcolii. În Arpaş am funcţionat 12 ani. Între timp aveam şi fetiţa, am făcut naveta cu ea la şcoală timp de 4 ani cât era vârsta preşcolară. Băiatul intrase la şcoală, părintele primise parohie aici…
Şi din 1960 suntem aici, în parohie.
După ce am funcţionat în Arpaş m-am transferat aici, la Ucea de Jos, pentru că s-a înfiinţat un al doilea post aici la grădiniţă. Am colaborat foarte bine cu părinţii copiilor, iar ca preoteasă în sat am avut o legătură strânsă cu toată lumea, îmi plăcea să comunic cu oamenii.
După 10 ani s-a desfiinţat şi postul de aici şi m-au transferat din oficiu în Victoria, la şcoala generală. Ultimii 3 ani i-am funcţionat ca învăţătoare la şcoala generală din Victoria şi de acolo m-am pensionat, în 1989, după 37 de ani lucraţi fără întrerupere. Deci am făcut 20 de ani de când sunt la pensie…

Dar slujirea dumneavoastră ca preoteasă nu s-a încheiat odată cu pensionarea…
După ce m-am pensionat am organizat corul bisericii. Dar nu chiar imediat, pentru că nu ştiam ce să fac, parcă nu aveam curaj. În 1995 am cântat prima dată cu un grup de femei la biserică. Am cooptat multe tinere şi am avut un grup numeros, iar acum, de când s-a iniţiat Festivalul „Bunavestire”, am participat la fiecare ediţie. La prima ediţie am luat locul II, apoi am luat şi locul I, şi menţiuni, am aici tot felul de diplome şi fotografii. Iar cu banii pe care i-am câştigat la concursuri am fost în pelerinaje la mănăstiri.

Acesta a fost un alt mod în care l-aţi sprijinit pe părintele în parohie…
Da… acum eu nu sunt de specialitate, nu sunt profesoară de muzică… Ca educatoare însă am organizat multe serbări şi spectacole, şi aşa am zis: hai să încercăm, să vedem ce iese… Aşa am organizat corul…


„Firea mea a fost să fiu ascultătoare şi supusă, să nu supăr pe nimeni

Dacă aţi putea da timpul înapoi, aţi face acum ceva altfel, cu înţelepciunea pe care o aveţi la această vârstă?
(stă puţin pe gânduri…) Nu cred… Depinde şi de firea omului. Firea mea a fost să fiu ascultătoare şi supusă, să nu supăr pe nimeni, să nu jignesc, mai ales în discuţiile cu credincioasele.

Aţi suferit vreodată de izolare, de singurătate, având în vedere că un preot lipseşte foarte mult de acasă?
Nu, nu m-am plâns niciodată. Pentru că am avut şi eu serviciu, eram şi eu ocupată, plecată, cu naveta prin satele vecine... nu m-am plâns. Eram însă şi o fire optimistă, veselă. De multe ori comentau colegii mei şi mă întrebau: Tu nu te plângi niciodată de nimic? Nu aveam de ce să mă plâng, eram întotdeauna mulţumită cu viaţa pe care am avut-o şi am dus-o. Supărarea cea mare am avut-o când a plecat băiatul în America. Am plâns mult după el… Nu ne-am aşteptat, pentru că a plecat într-o excursie în Iugoslavia şi nu s-a mai întors… A trecut în Italia, unde a stat în lagăr şi abia apoi a ajuns în America, în Texas, unde e şi acum.


„Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa”

Care vi s-a părut cea mai grea perioadă din viaţă?
La destul de scurt timp după venirea noastră în parohie s-a prăbuşit biserica… Necaz mare, supărare mare pe tot satul, toată lumea… Şi noi în special, familia, am suferit foarte mult sufleteşte. Slavă Domnului însă că nu a păţit nimeni nimic, nu era nimeni în biserică atunci…
A durat mult, foarte mult până am văzut biserica refăcută… Între timp a fost chemat şi la Sibiu părintele, făcea naveta… A fost mai întâi consilier economic, apoi a fost trecut la catedră, era lector universitar. A făcut naveta vreo 14 ani. Eu eram mai mult singură, între timp băiatul plecase, Ligia era studentă la Cluj, părinţii (socrii) ne-au murit între timp şi eu am rămas singură. Părintele venea acasă numai sâmbăta. Într-un timp i-au stabilit orele numai luni şi marţi, ca să poată veni şi în parohie. Dar de multe ori rămânea până sâmbăta, pentru că avea mult de lucru.
N-a fost uşor… Dar nu ştiu cum să vă spun, eu eram în tinereţe o fire optimistă şi veselă, nu mă consumam grozav… Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa, mulţumeam Domnului pentru tot ce dădea. Nu prea m-am omorât aşa, cu firea… Acum am mai îmbătrânit, au trecut anii, şi acum mă neliniştesc mai repede. (râde)

„Aşa a vrut Dumnezeu, ca eu să mă fac preoteasă, chiar dacă în tinereţe nu am vrut acest lucru”

V-a părut vreodată rău că n-aţi ascultat de mama şi că aţi ajuns preoteasă?
Nu mi-a părut rău niciodată. Dar în final să ştiţi că şi mama a fost foarte împăcată, pentru că s-a convins de seriozitatea lui, de felul lui de a fi. Plus de asta, sora mea, care e mai mică cu doi ani decât mine, s-a căsătorit în acelaşi an cu mine, cu colegul lui de bancă, care apoi a ajuns preot în Mediaş. Şi părinţii mei au fost mulţumiţi, au fost încântaţi că au doi gineri preoţi, mai ales că şi tata era preot. Cumnatul meu a fost coleg şi prieten bun cu soţul meu, şi el era singur la părinţi, aşa că s-au avut ca fraţii. Tare mult l-am regretat când a murit, în 1993.
Deci nu mi-a părut rău, şi în timp am ajuns aşa, la concluzia că aşa a vrut Dumnezeu, ca eu să mă fac preoteasă, chiar dacă în tinereţe nu am vrut acest lucru. Nu mi-a părut rău niciodată.

„M-am bucurat să fiu în jurul lui, să îl ajut”

Cum credeţi că îl poate sprijini preoteasa pe preot în parohie, care ar fi rolul ei?
Este un rol important, aş zice… Mai ales cum am avut noi aici probleme cu biserica, eu tot timpul am căutat să îl încurajez, să îi dau speranţe, că se reface… Şi el pe de o parte era împăcat că nu s-au întâmplat accidente, că nu a murit nimeni la prăbuşire. Pentru că numai cu 2 ore înainte a fost cu o comisie în biserică, de la Bucureşti venită ca să verifice, pentru că deja apăruseră fisuri în pereţi şi a venit şi de la Sibiu tehnicianul constructor. Iar după ce a ajuns acasă, biserica s-a prăbuşit. Ne-am speriat, dar am mulţumit lui Dumnezeu că nu era nimeni în ea. Dumnezeu ne-a purtat de grijă!
Deci am căutat tot timpul să-l încurajez pe părintele şi să-l ajut. Ca să slujească a trebuit să improvizeze un altar provizoriu, iar eu i-am cusut perdelele necesare. Am căutat mereu să ajut în limita posibilităţilor. Iar după ce a fost refăcută biserica am cusut faţa de masă pentru masa altarului… În sfârşit, m-am bucurat să fiu în jurul lui, să îl ajut cât de cât…

„Sunt soţia preotului şi trebuie să fiu aici!”

În relaţia cu oamenii, preoteasa are vreun rol?
Da, este, este… Nu am avut probleme cu nimeni din sat, m-am purtat cu toată lumea bine… Ştiţi că până în ’89 era interzisă frecventarea bisericii dacă erai în învăţământ. Acum nu o spun ca o laudă, dar tot timpul eu m-am dus la biserică şi nu am păţit nimic. Nu mi-a reproşat nimeni, nu m-a pedepsit nimeni. În fiecare duminică mă duceam la biserică şi mă gândeam: Fie ce-o fi! Sunt soţia preotului şi trebuie să fiu aici!
La şcoală sigur că nu făceam educaţie religioasă, era interzis atunci… Şi s-a potrivit de m-am pensionat exact înainte de revoluţie şi nu am mai putut contribui din punctul ăsta de vedere la educaţia preşcolarilor. Dar ei o aveau din familie, pentru că oamenii sunt credincioşi în satul acesta, iar copiii veneau la biserică.

Vi se întâmpla ca femeile să vă ceară sfaturi, aţi avut şi un astfel de rol?
Sigur că discutam cu mamele, că veneau la grădiniţă să îşi aducă copiii. Şi acolo mai discutam diverse probleme. Întotdeauna mă ascultau, înţelegeau şi dacă le dădeam un sfat vedeam apoi că ţineau cont de el şi îl urmează. Întotdeauna m-am împăcat foarte bine…


„Uşor nu este, dar există şi satisfacţii…”

Ce i-aţi spune unei viitoare preotese, ce sfaturi i-aţi da înainte să intre în această slujire?
Să fie fericită că va fi soţie de preot! Chiar uşor nu va fi, dar există şi satisfacţii… Eu cel puţin aşa am simţit…

Dar greutăţile care ar fi, care ar fi crucea preotesei?
Acum mă gândesc la restricţiile care se impun. Şi depinde de preoteasă, cum poate trece peste aceste lucruri…

Care ar fi restricţiile?
Să fie serioasă. Mă gândesc şi la viaţa intimă, să nu calce pe alături, că ispitele sunt mari şi multe în lumea asta…

Ar trebui ca o viitoare preoteasă să aibă anumite calităţi?
Da, eu zic că da. Să fie credincioasă, serioasă, când stă de vorbă cu cineva să dea răspunsuri potrivite, să nu aibă diverse patimi, vicii… Pentru că ele pot să îngreuneze misiunea preotului…

Interviu realizat de pzb. Natalia Corlean

7 comentarii:

MariaM spunea...

Hristos a inviat.
Foarte frumos ce spune aici sotia preotului.
O viata in Hristos si in fericire in familie.Cu greutatile inerente vremurilor(pentru ca orice vremuri aduc greutati inerente) , cu servici de la inceput pana la pensionare(fara a face din asta un minus dar nici un plus ci un dat in functie de care iti oranduiesti viata) , cu doi copii (nu 5, nu 10) pe care i-a crescut intr-o anumita perioada mai mult singura pentru ca parintele a facut naveta timp de 14 ani si venea acasa in parohie doar sambata, doamna spune: "Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa, mulţumeam Domnului pentru tot ce dădea" .Extraordinar.
Fiecare ii slujea Domnului in locul in care Domnul l-a pus.Nimic nu l-a impiedicat pe parintele in slujirea sa. Nu se rateaza nimic datorita altora atata timp cat mergem pe caile Domnului. Cu credinta si rugaciune indestulatoare din contra, ii tragem si pe altii dupa noi.
Cred ca intradevar preoteasa Doina Glajar reprezinta un exemplu.

sfintiimuceniciromanov spunea...

Totusi nu putem compara vremurile de acum cu vremurile de atunci in ceea ce priveste serviciul pana la pensionare. Pe vremea aceea nu se lucra la calculator ca acum,nu sufereau femeile de infertilitate pe banda rulanta, nu trebuia sa iei progesteron artificial in 95 la suta din cazuri ca sa sustii o sarcina, nu se pierdeau sarcinile chiar atat de frecvent ca acum, nu iti era frica sa-ti lasi copilul sa se joace nesupravegheat cu alti vecini. Bunica mea a fost profesoara pana la pensionare,fiind nascuta in 1937, insa avea timp destul sa faca mancare, sa spele, sa creasca copii. Ba chiar suplinea lipsa bunicului care era cadru universitar si venea seara acasa. Nu zic ca ar fi imposibil in zilele noastre, insa societatea si-a pierdut acel punct de sustinere pe care lumea conta in trecut, as zice eu. Mai ales ca oamenii nu schimbau locurile de munca ca acum, primeau locuinte de serviciu, nu era moda cu credite peste credite. Astazi multi tineri trebuie sa o ia de la zero dar fara sa aiba foarte multe optiuni de debut. Eu personal am crescut intr-un mediu destul de prielnic pentru ca serviciul mamei si al tatei sa nu imi afecteze educatia, dar in prezent observ ca tot mai multe familii intra in criza din cauza ca serviciul mamelor le acapareaza intru totul, tot mai putini oameni practica meserii care sa le reprezinte talantii cu adevarat, nu doar ca le solicita 8 ore pe zi. Ceea ce aveau insa oamenii din generatia bunicilor nostri era multumirea cu strictul necesar. Noi nu am fost niciodata indestulati in copilarie asa cum sunt multi copii de astazi, insa eram multumiti, nu consideram ca trebuie sa facem orice ca sa nu ne lipseasca nimic. Fiecare femeie are un context de mantuire dat ei de la Dumnezeu ca sa stie cum sa impace si familia si serviciul necesar supravietuirii. Consider insa ca este mult mai greu in prezent sa iei niste decizii capitale in acest sens decat era in trecut. Pentru ca nimeni nu vegheaza la mantuirea familiei tale daca tu nu veghezi...

MariaM spunea...

Sfintii mucenici, eu am 38 de ani si imi aduc bine aminte de perioada de dinainte de revolutie.
NU este mult mai greu in prezent decat atunci.Din contra.
Acum poti alege doar tu pe cand atunci, nu.
Nimeni nu obliga o mama acum sa lucreze 10 ore pe zi pentru a pleca in concedii in Europa anual .Daca insa o femeie crede ca asa este ea impacata cu Dumnezeu si vede ca asta este bine, are binecuvantarea duhovnicului, face asa.
Eu am ales sa stau acasa odata cu nasterea celui de al doilea copil (si dupa) pentru ca nu faceam fata la casa, familie , slujba dar daca alta mama face fata nu vad de ce asta ar fi de condamnat.
Eu am deja patru copii insa daca alta femeie are doi, unul sau niciunul nici asta nu mi se pare in neregula in vederea mantuirii ei.Pai eu cu patru sau prietena mea cu 7 nu ne vom mantui neaparat inaintea celei cu doi.Nu este o asigurare a mantuirii nasterea ci un ajutor in obtinerea ei.Eu sunt mai slaba poate si de aceea m-a ajutat Dumnezeu mai mult.
Bunica ta este de asemeni un exemplu .
Daca iau pas cu pas ceea ce ai spus: despre sarcini, despre cresterea copiilor, despre posibilitatea de a alege la inceput de drum(si dupa, pe la mijloc de ce nu...), despre creditele care se iau si te inhami la ele(dar nu pentru paine se iau si tot pentru ca lumea vrea tot mai mult si mai mult-stiu ce zic pentru ca si pe noi ne ustura creditul la casa) , ei bine toate pe rand daca le iau pot arata clar ca nu este mai greu acum.
Cred in continuare ca oamenii de genul preotesei din interviu sunt un exemplu viabil si azi.

Florentina Alina Bogoi spunea...

Cuvinte simple, dar cu o incarcatura spirituala care sincer, m-au facut sa lacrimez...sa va felicit pentru viata minunata pe care ati trait-o, cred ca este insuficient, in schimb va doresc multa sanatate si putere de munca, sa mergeti mai departe cu corul. Va apreciez din suflet!

Florentina Alina Bogoi spunea...

Cuvinte simple, dar cu o incarcatura spirituala care sincer, m-au facut sa lacrimez...sa va felicit pentru viata minunata pe care ati trait-o, cred ca este insuficient, in schimb va doresc multa sanatate si putere de munca, sa mergeti mai departe cu corul. Va apreciez din suflet!

Florentina Alina Bogoi spunea...

Cuvinte simple, dar cu o incarcatura spirituala care sincer, m-au facut sa lacrimez...sa va felicit pentru viata minunata pe care ati trait-o, cred ca este insuficient, in schimb va doresc multa sanatate si putere de munca, sa mergeti mai departe cu corul. Va apreciez din suflet!

Florentina Alina Bogoi spunea...

Cuvinte simple, dar cu o incarcatura spirituala care sincer, m-au facut sa lacrimez...sa va felicit pentru viata minunata pe care ati trait-o, cred ca este insuficient, in schimb va doresc multa sanatate si putere de munca, sa mergeti mai departe cu corul. Va apreciez din suflet!