luni, 2 noiembrie 2015

„Familia preotului este, prin ea însăşi, o predică în parohie“



Câteva gânduri din conferinţele de la Durău, sesiunea 9-11 iunie 2013:

 „Cinci sunt lucrurile care ne păstrează în interioritatea familiei“

 „Realitatea falsă a lumii păgânismului, cu toate păcatele ei exacerbate, se găseşte şi astăzi între noi, afectându-ne ca persoane şi, implicit, ca familii. Dacă este să vă povestesc chiar o experienţă personală, îmi amintesc cum, seara, când ajungeam cu toţii obosiţi acasă, televizorul sau calculatorul ne răpeau momentele plăcute pe care am fi putut să le petrecem împreună. Într-un moment de tensiune, pot să-i zic chiar de criză, din acest punct de vedere, am rugat-o pe soţie şi pe copii să facem o rugăciune împreună. Toţi ne-am rugat şi am simţit, atunci, că lucrurile încep să se schimbe în bine în familia noastră. Am repetat rugăciunea şi a doua zi,  simţind, din ce în ce mai puternic, că suntem iarăşi uniţi, iarăşi deschişi unii către ceilalţi. De aceea, cred şi mărturisesc că cinci sunt lucrurile care ne păstrează în interioritatea familiei: rugăciunea, mărturisirea, duhovnicul, smerenia şi iubirea semenilor.“ (Pr. Ioan Cârcu)


„Duceţi mai departe stindardul ortodoxiei, păzind credinţa nealterată“

 „Povestea vieţii mele, preacucernici părinţi, este una pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă. Frumoasă, pentru că am stat alături de un slujitor al lui Hristos, dureroasă, pentru că părintele şi soţul meu, Dumnezeu să-l odihnească, m-a lăsat singură când credeam că nimeni şi nimic nu-mi poate strica fericirea aceasta pământească. Îmi amintesc cum, în momentul hirotoniei părintelui, Preasfinţitul Eftimie i-a spus: «Cheamă-ţi şi preoteasa să stea în genunchi lângă tine, pentru că ea trebuie să fie jumătate de preot. Numai cu ea, împreună şi alături de ea, vei putea duce mai departe misiunea înaltă a duhovnicului de suflete». Avea mare dreptate Preasfinţitul Eftimie, deoarece familia preotului este, prin ea însăşi, o predică în parohie, o predică vie.
Foarte important pentru mine a fost să-l slujesc pe părintele, pentru că părintele era mult mai mult decât soţul meu şi tatăl copiilor mei, era jertfa unui om, adăugată jertfei lui Hristos. Aşa a vieţuit şi s-a stins părintele meu, jertfindu-se pentru Hristos, iar în scrisorile pe care le adresa fraţilor preoţi, de pe patul spitalului, le spunea întotdeauna: «Duceţi mai departe stindardul ortodoxiei, păzind credinţa nealterată». În drumul meu prin lumea aceasta, alături de părintele, am învăţat nenumărate lucruri, dar cel mai important este acela că în viaţă trebuie să ai credinţă, mult curaj şi multă, multă demnitate, aşa încât să trăieşti bine, adevărat şi frumos; să poţi urca, treaptă cu treaptă, pe scara virtuţilor şi să poţi spune, la final: credinţa am păzit, călătoria am săvârşit.“  
(Preoteasa Georgeta Androne, văduva părintelui Angheluţă Androne, protoiereu al Protopopiatului Bârlad)


Fragmente din