joi, 31 decembrie 2009

Umbra preotului

M-am intrebat timp de mai multă vreme dacă să public articolul care urmează. Principala mea obiecţie este faptul că perspectiva din care este scris mi se pare pur omenească, iar slujirea preotesei fără Dumnezeu este un non-sens. Cu toate acestea, la încurajările prietenei care a făcut traducerea, am optat până la urmă pentru publicare, considerând că problemele ridicate sunt realităţi bune de pus în atenţie, mai ales pentru cele care nu sunt încă preotese, dar îşi doresc să fie, cât şi pentru enoriaşii care pot cădea uşor în ispita judecării preotesei. În plus, comentariul final, care este adăugat de cei care au publicat articolul, vine să echilibreze perspectiva.
Pzb. Natalia

Iată şi articolul:

<<În urmă cu câţiva ani, unul dintre cititorii noştri ne-a trimis articolul care urmează. De atunci a rămas în dosarele noastre, suferind de obişnuita neglijare a subiectelor aflate „la îndemână". Nici sursa articolului, nici autorul nu sunt menţionate pe copia noastră, deci suntem în imposibilitatea de a cere permisiunea să-l retipărim. Totuşi, articolul atrage atenţia asupra unei probleme importante, vizând bunăstarea enoriaşilor noştri şi ne luăm îndrăzneala de a-l oferi cititorilor.

"Când o femeie se căsătoreşte cu un viitor preot, ea se căsătoreşte, dinainte, cu viitoarea lui parohie şi preoţie. După ce el este hirotonit, soţia lui poate fi, deseori, sortită unei vieţi de izolare, neglijare şi supusă unor continue priviri cercetătoare.
Fie că o numim "papadia" sau "matuşka" sau "prezbitera", numele însuşi ne spune o parte din povestea ei. Soţia preotului devine o prelungire a lui. Femeile care cred că acesta va fi un simbol al statutului înalt şi al consideraţiei, se înşeală. Deseori, nu face decât să le transforme în ţinte, iar soţia preotului suferă mai mult stres decât preotul însuşi.
Când Alban Research Institute a condus un program despre stres în rândul clerului, a descoperit că stresul în cazul soţiilor de preot este mult mai ridicat decât în cazul reprezentanţilor clerului în sine. O listă de factori de stres în cazul preoteselor pune în evidenţă următoarele probleme :
1. izolarea
2. lipsa de sprijin din partea comunităţii, care de obicei o vede pe soţia preotului ca pe un model mai degrabă decât ca pe o persoană
3. supoziţia că atunci când un episcop numeşte un preot într-o parohie, şi soţia lui este numită şi este, într-un fel, responsabilă faţă de parohie
4. povara de a conduce casa parohială dintr-un buget insuficient, deseori sub ochii critici şi neîndurători ai congregaţiei
5. dificultatea de a creşte copii şi a conduce o gospodărie dintr-un salariu de preot.
Această situaţie problematică este întreţinută de realitatea că un preot este mai întâi căsătorit cu parohia sa şi abia în plan secund, cu soţia.

Matuşka Alexandra ştia că a fi soţie de preot nu este o garanţie împotriva problemelor maritale. Tatăl ei fusese preot şi ea o văzuse pe mama ei luptând cu neglijarea şi izolarea. Dar când l-a întâlnit pe Serge ca seminarist şi au decis să se căsătorească, era convinsă că mariajul lor va fi diferit. «Aveam să reuşesc, să fac lucrurile cum trebuie », spune ea cu un râs cam cinic în prezent, după douăzeci de ani de când este preoteasă. «Aveam această reprezentare frumoasă, idilică despre căsătorie, că noi doi vom fi ca o echipă. Îi vom iubi pe toţi şi toţi ne vor iubi.»
Nu i-a luat mult Alexandrei să descopere că, asemenea mamei sale, se va afla singură în cea mai mare parte a timpului şi că se va confrunta cu mulţi enoriaşi neiubitori, uneori rău-intenţionaţi şi maliţioşi.
La prima parohie în care au fost trimişi aveau un apartament de 4 camere ataşat bisericii. Matuşka nu putea găti niciodată sau spăla sau împlini alte treburi gospodăreşti în timp ce enoriaşii erau la biserică pentru întâlniri sau alte activităţi; sunetele şi mirosurile din apartament se puteau simţi din biserică sau din sala de la subsol. Mai mult, când au apărut şi copiii, ei trebuiau ţinuţi în linişte când avea loc vreo întâlnire de orice fel sau când cineva venea să-l caute pe Părintele Serge. Când copiii se jucau în curte, comună cu a bisericii, cineva găsea întotdeauna motiv să se plângă de ei.
Enoriaşii în mod obişnuit veneau fără să se anunţe, deseori aruncând priviri critice la gospodăria matuşkăi Alexandra.

Tatăl papadiei Maria a murit la numai o săptămână după ce ea şi-a pierdut primul copil. A devenit foarte deprimată şi a intrat în spital pentru tratament. Unii membri ai congregaţiei l-au sunat pe episcop şi i-au spus: «Noi nu vrem un preot a cărui preoteasă are probleme emoţionale».
Când popadia s-a întors acasă, a fost şocată de lipsa de compasiune. O femeie i-a spus tăios: «Cred că ţi-ar fi mai bine dacă nu te-ai gândi atât la problemele tale». A primit foarte puţin sprijin din partea comunităţii parohiale, iar soţul ei era atât de ocupat cu munca în parohie încât s-a trezit singură cu problemele ei, în timp ce preotul avea timp pentru oricine altcineva: «Nevoile oricui altcuiva treceau înaintea alor mele».

Divorţul este dificil pentru orice familie, dar pune probleme speciale în cazul clerului. Să ocupe mereu locul al doilea, după parohie, trebuind să-şi abandoneze propriile planuri, în mod repetat, pentru grijile uneori neîntemeiate ale altora şi avându-şi copiii veşnic judecaţi şi acuzaţi, este o situaţie care creează mai mult stres decât pot suporta unele soţii.
Prezbitera Iuliana era plină de zel când s-a măritat cu Nicolae, care urma să termine facultatea în Boston. Soţul ei era foarte zelos şi s-a îngropat, practic, în munca lui. Curând, preoteasa lui s-a trezit mergând la galeriile de artă, la expoziţii şi chiar la plimbare singură. «Aş fi putut fi la fel de bine văduvă. Aveam o fiică şi îmi doream încă un copil, dar nu era timp nici pentru asta. Soţul meu era mereu cu câte un enoriaş, la un spital sau acasa la ei, sau în atelierul său tipografic. Îi admiram munca, dar sunt şi eu o fiinţă omenească, o femeie şi o soţie. Dacă aş fi fost doar una dintre enoriaşe, aş fi primit mai mult din timpul său şi mai multă atenţie decât în calitate de soţie a lui». Părintele Nicolae a devenit din ce în ce mai neînţelegător faţă de nemulţumirile soţiei şi ea a descoperit că viaţa i s-a scufundat în singurătate şi pustietate. În cele din urmă, n-a mai putut suporta şi a divorţat ca să-şi poată clădi un fel de viaţă şi pentru ea.

Una dintre principalele probleme cu care se confruntă o soţie de preot este faptul că oamenii încearcă să ajungă la soţul ei prin ea. Mulţi oameni îşi aduc nemulţumirile legate de preot, care sunt deseori imaginare sau doar egoiste, la soţia preotului, şi o hărţuiesc cu ele, aşteptându-se ca ea să-şi schimbe soţul sau să-l influenţeze în favoarea dorinţelor lor. Alţii sunt ostili soţiei şi copiilor preotului, ca să-şi arate astfel dezaprobarea faţă de preotul însuşi.

Când viaţa de familie a preotului este astfel perturbată, el nu poate îndeplini slujirea preoţească în mod adecvat. O soţie de preot suferă deseori crud şi inutil din cauza nechibzuinţei enoriaşilor şi neglijenţei soţului ei. Uneori nu i se acordă nici respectul datorat oricărei făpturi omeneşti.
Enoriaşii ar trebui să ia în considerare aceste aspecte. În loc să comenteze mereu comportamentul preotesei, să o judece şi s-o tragă la răspundere, de ce să nu se scruteze pe ei înşişi cu un ochi critic şi să-şi corecteze propria atitudine faţă de ea? Cu cât este mai bună şi mai liniştită viaţa de familie a preotului, cu atât va fi mai bună şi viaţa parohiei.
Iubirea, înţelegerea şi compasiunea sunt cerinţe ale credinţei noastre ortodoxe.


Comentariu: A fi o adevărată preoteasă implică să mergi pe o cale dificilă şi e important să fii conştientă de “riscurile meseriei”. Dar dacă potenţiala preoteasă nu se descurajează din cauza celor descrise mai sus, este cert că statutul ei poate oferi multă satisfacţie. Este o chemare înaltă, oferind multe şanse de creştere spirituală, iar femeia care este sârguincioasă în îndeplinirea diverselor responsabilităţi pe care le implică acest statut – nu doar cele exterioare, ci, mai important, şi cele interioare – va face progrese rapide în urcuşul duhovnicesc pe scara virtuţilor.>>

Sursa: The Shadow of a Priest , traducere de Iuliana Tenchiu

26 de comentarii:

Iuliana spunea...

O nouă informaţie în cazul Părintelui Daniel Sisoev:
“Pe 26 decembrie 2009 o agenţie rusească a informat publicul că un grup islamic extremist şi-a asumat responsabilitatea uciderii părintelui Daniel Sisoev, care a fost împuşcat în biserica “Sfântul Toma” din Moscova pe 19 noiembrie cu un glonţ în cap. Totuşi, această informaţie n-a fost verificată din alte surse. Părintele Daniel le predica musulmanilor şi a ajutat la convertirea a zeci de musulmani la ortodoxie. Din această cauză primea zilnic ameninţări cu moarte de la musulmani, în afara celor publice de pe blogul său.
S-a fixat o recompensă de un milion de ruble pentru informaţii care să conducă la arestarea ucigaşului Părintelui Daniel.
(On December 26th a Russian agency informed the public that an Islamic extremist group has taken responsibility for the murder of Fr. Daniel Sysoyev, who was killed inside St. Thomas Church in Moscow on November 19th with a bullet to the head. However, this information has not been verified by other sources.
Fr. Daniel, it should be remembered, preached to Muslims and helped convert dozens of Muslims to Orthodoxy. For this he received death threats from Muslims daily, including those publicly displayed on his blog.
There is a reward out for one million rubles leading to the arrest of the murderer of Fr. Daniel.
http://www.johnsanidopoulos.com/2009/12/muslims-take-responsibility-for-murder.html)

Morrrigan spunea...

Doamne ajută.

Scuzaţi-mi sinceritatea, dar descrierea rolului unei preotese are un caracter patetic exagerat.

Preoteasa nu are de ce să se descurajeze şi să-şi croiască o "căsnicie a însingurării".
Nu v-a ajunge la nici un urcuş duhovnicesc.

Problema nu se pune aşa.

Preotul care nu îşi poate îndeplini datoria şi faţă de familie, trebuia să opteze pentru a rămâne preot celib.

Neglijenţa în sânul familiei nu poate fi plăcută în ochii lui Dumnezeu, pentru că ea mai de vreme sau mai târziu va produce ruptura finalizată cu divorţ/sau nu, dar tot dezmembrată sufleteşte rămâne.

Gândiţi-vă ce alternativă ar avea un medic chirurg, sau un criminalist, care nu ştie cât şi când este chemat la "urgenţe" (şi totuşi păstrează vie în familie flacăra iubirii).

Nimeni nu cere să fi lipit "24 din 24" de nevastă, sau copii, dar nici să trăieşti în izolare totală după ce "te-ai ales cu nevastă şi copil".

Responsabilitatea e cuvântul cheie care lipseşte din istoria de viaţă a familiilor de preoţi descrise.

Preotul poate să se dedice activităţii pastorale în întregime doar dacă are abilitatea de aş implica şi familia, a-i recunoaşte meritele şi nu a-i trata ca pe nişte "exilaţi".

La Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin semeni, iar dacă nici de familia ta nu te îngrijeşti, cum crezi că-i poţi ajuta pe alţii?

Pe de altă parte, doamnele preotese trebuie să nu-şi dorească să facă un "martiriu din rolul lor"
ci să-şi trăiască viaţa creştineşte; dacă ele sunt împăcate sufleteşte cu conştiinţa lor,n-au de ce se teme "de gura , ori sminteala satului", ele să se teamă doar de Dumnezeu.

Eu, nu minimalizez nici rolul preotesei, nici al preotului, ci doar atrag atenţia că a lucra în ogorul lui Dumnezeu nu trebuie percepută ca o slujire împovărătoare, ci dimpotrivă o binecuvântată trăire în comuniune, o prelungire a familiei preoţeşti în marea familie a comunităţii.

Doresc pentru toate familiile de preoţi ca Dumnezeu să-i ajute în activitatea de pastoraţie.

Preoteasa Alexandra spunea...

Pe mine m-a socat faptul ca intr-o carte scrisa de un parinte rus se mentioneaza ca dupa hirotonie preotul renunta la verigheta, in timp ce preoteasa o poarta in continuare. Trebuie intr-adevar evitate extremele, nici viziunea idilica a vietii de preoteasa nu e buna, nici cea apocaliptica, care duce la divort. Adevarul este ca eu personal prefer sa am asteptari cat se poate de mici de la ceea ce ma asteapta, adica accept de pe acum ca multe din casnicia noastra nu vor mai fi la fel peste scurt timp, decat sa ma minunez atunci si sa dau bir cu fugitii. Divortul nu poate fi o solutie mantuitoare, pentru ca iti tai singura craca in calitate de sotie, ca sa spun asa. Cred ca este nevoie de multa pregatire pentru cele ca noi, viitoare preotese, pentru ca nestiind intotdeauna ce va urma, suntem tentate sa credem ca e prea greu in momentul confruntarii cu problemele jertfei, ale crucii. Din exterior vedem poate doar cinstea unor preotese, respectul lor, dar nu vedem si raspunderea, sacrificiul tacit si implicit. Preotia este cea mai mare demnitate , deci cere o jertfa pe masura. Si jertfa aceasta nu poate fi adusa niciodata pe masura, atat de mare e preotia!

Corina spunea...

atata vreme cat vezi o jertfa o sa fie greu dar daca faci totul cu iubire - iubire pentru Dumnezeu, iubire pentru sot, iubire pentru copii si iubire pentru oameni in general - lucrurile se vor aseza cu lumina, iubire si liniste sufleteasca. Trebuie in primul rand sa fii tu insati, sa nu incerci sa te dai dupa lume sau parohie.

MariaM spunea...

Valkirie, ce inseamna "preot celib" in ortodoxie? Canoanele dupa cate stiu eu spun clar: preotul este insurat dinainte de preotie si va fi ceea ce numim "preot de mir" sau a depus votul calugariei tot dinainte de preotie si va fi ceea ce noi numim "ierodiacon".
De altfel, cred ca daca omul pricepe ca nu-i in stare sa -si intemeieze o familie intru Hristos va intelege ca nu-i in stare sa construiasca nici o parohie sanatoasa. deci preotia in lume nu este ceea ce lui ii este pregatit.

Natalia spunea...

MariaM, imi permit sa va raspund eu, pentru ca in cazul in care Valkirie nu revine sa nu ramaneti cu aceasta problema nelamurita.

In Biserica Ortodoxa exista posibilitatea pentru viitorul preot sa aleaga inainte de hirotonie intre a fi preot casatorit sau preot celib. Daca alege sa fie casatorit, trebuie sa se casatoreasca inainte de hirotonie; daca alege celibatul, nu se mai poate casatori dupa hirotonie.
Preot celib nu inseamna ieromonah, adica preot calugar. Tunderea in monahism este altceva. Ea poate veni mai tarziu, sau preotul poate ramane preot celib pana la plecarea sa la Domnul. Sunt cazuri mai rare, de aceea nu sunt cunoscute.

MariaM spunea...

Natalia, eu nu am scris comentariul anterior pentru a critica sau a cere lamuriri ci pentru accentua faptul ca cel care alege calea preotiei trebuie sa fie constient de ceea ce isi ia pe umeri fiind in lume.Preotul celibe nu este o optiune ortodoxa si de aceea cred ca nu este bine sa o promovati pe site.
Celibatul si recasatorirea preotului sunt doua stari de fapt acceptate care au ajuns intre timp regula din cauza influentei catolice din Ardeal , a lipsei manastirilor si a compromisului. Ambele practici sunt impotriva canoanelor .Din secolul 4 de la primul Sinod ecumenic s-a pus problema asta si decizia a fost clara: ori insurat ori calugar.De altfel, termenul nu exista nici in Rusia nici in Grecia, tari cu traditie ortodoxa.
Nici in BOR de altfel nu exista o hotarare scrisa oficiala ci se da binecuvantare dupa caz .
Noi, stiind ca exista pacatul in lume stim si ca lupta este mare .Bineinteles ca familia preotului nu este scutita de probleme.Ele pot fi mai mari ca ale altora dar in mod sigur cu Dumnezeu in inima si cu multa iubire un viitor preot care a luat aceasta hotarare in cunostinta de cauza le poate depasi.

Slujirea preotesei spunea...

Maria, nu am sesizat nuanta intrebarii - imi pare rau, si nici nu stiam despre cele ce imi spui, asa ca in acest caz te rog eu sa imi dai cateva lamuriri. Eu stiu doar de canonul 26 apostolic, care interzice casatoria preotului dupa hirotonie, in conditiile in care candidatii trebuiau sa aleaga inainte de hirotonie daca vor sa se casatoreasca sau nu. De calugarie nu se punea problema atunci, pentru ca monahismul nu era inca oficializat.
Am cautat ce spui tu in canoanele primului Sinod ecumenic si nu am gasit nimic. Poti sa imi spui in ce canoane se vorbeste despre acest lucru?
Despre recasatorire stiu clar ca este impotriva canoanelor, iar daca o asemenea stare este acceptata este marea problema si raspundere in fata lui Dumnezeu a ierarhului care o face. Despre contestarea celibatului preotului nu stiam insa nimic, de aceea te rog sa imi dai amanunte.

Unknown spunea...

Era mai simplu MariaM să spui de la început motivaţia ta.
Aşa seamană a provocare.
Nu cred că s-a dorit promovarea celibatului şi nici nu cred că trebuie învinovăţiţi ardelenii de compromis sau influenţă catolică.
Să fii tu sănătoasă draga mea, câţi martiri a dat Ardealul în apărarea dreptei credinţe, ohoho...
Asta-i culmea, să învinovăţeşti ortodoxia română de necanonicitate!
Ar fi binevenită declinarea apartenenţei religioase, ca să vorbim de pe picior de egalitate.
Dacă aparţii BOR n-aş vrea să vorbim despre compromisuri în Grecia sau Rusia.

MariaM spunea...

Natalia, oricum nu are importanta ce spunem noi aici ci hotararea si binecuvantarea episcopului de fapt.Dar daca tot am apucat sa "deschid gura" desi cred ca nu trebuia o sa iti spun ceea ce stiu eu desi repet, nu asta este esenta .eu pur si simplu m-am gandit ca pot citi si tineri carepot avea in gand preotia si atunci nu e bine sa ia asta in calcul ca pe o optiune asa cum nu am crezut la un articol mai demult ca este bine sa se ia in calcul posibilitatea divortului atunci cand s-a pomenit asta in postul acela.
Pentru ca nu mai eram insa foarte sigura aseara cand am citit raspunsul tau l-am intrebat pe sot azi si el mi-a spus ca de fapt nu trebuia sa incep discutia.
Insa daca am spus, am spus.
Deci, mi-a spus ca intradevar nu exista ca si canon de la primul Sinod insa ceva ceva stiam eu: adica, in Pidalion, Sf Nicodim Aghioritul pomeneste interventia Cuviosului Pafnutie de la Primul Sinod Ecumenic in care se spune ca in lume, in cetate, presviterii sa fie" barbati ai unei singure femei" iar pentru " grupurile de asceti din pustie" dintre ei se alegea cel vrednic care liturghisea si impartasea pustnicii si fratii din chilii.(pag. 7 din Pidalion) .
Apoi au inceput persecutiile impotriva crestinilor si problema s-a reluat abia la cel de al VI lea SinodEcumenic unde la pag 224 in Pidalion se spune: hotaram ca pot veni necasatoriti numai cei care se vor face citeti si psalti.La Sinodul VI s-a hotarat ca cei care vor sa vina catre cler in lume trebuie sa se uneasca cu femeia prin casnicie legala.
Pidalionul in care ne-am uitat noi este :
ΠΗΔΑΛΙΟΝ ΑΓΑΠΙΟΥ ΙΕΡΟΜΟΝΑΧΟΥ ΚΑΙ ΝΙΚΟΔΗΜΟΥ ΜΟΝΑΧΟΥ
ΕΚΔΟΣΕΙΣ ΠΑΠΑΔΗΜΗΤΡΙΟΥ απο 1896

Natalia spunea...

Dani, nu cred ca asta a fost intentia Mariei. Ortodoxia din Ardeal are si bune si rele, asa cum nici o zona nu cred ca este perfecta, iar a compara nu cred ca ne aduce nici un folos.
E bine insa sa stim cum stau lucrurile (daca ceva din ceea ce stim si credem este gresit) si sa traim fiecare in locul unde ne-a asezat Domnul, spre mantuirea noastra si celor din jurul nostru.

Natalia spunea...

Maria, multumesc pentru lamuriri, nu m-am gandit niciodata la asta. Intr-adevar, este dificil sa fii preot celib si sa traiesti in lume. Insa, cum spui si tu, nu intra in atributiile noastre sa judecam aceste situatii, ci duhovnicii si episcopii raspund pentru asta. Si slava Domnului ca este asa, pentru ca stiu oameni cu viata sfanta care au inceput prin a fi preoti celibi. Si asta imi aduce aminte de cuvintele Parintelui Rafail:
“Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”

Sa ne rugam pentru intelepciune, a noastra, a celor ce iau decizii, a celor ce vor trai in viata lor consecintele deciziilor...

Anonim spunea...

Citesc regulat postarile site-ului. Am comentat multe articole, uneori acid, alteori nu. Inca ma mai revolta anumite "pozitii" fata de statutul preutesei si am sa explic de ce. Sunt casatorita de un an. Sotul meu e preot de 15 ani. Si e divortat. 10 ani mi-au trebuit pentru a lua aceasta decizie. Poate pentru ca am fost crescuta in acelasi "spirit canonic" pe care il gasesc in multe din postari dar mai ales in multe comentarii. Acum, dupa un an, privesc si incerc sa "simt" atmosfera din parohie poate din dorinta de a avea inca o confirmare ca decizia nu a fost gresita. Si sincer, fara modestie, se vede diferenta. Diferenta dintre o parohie pastorita de un paroh neinteles in familei si unul multumit acasa. Si asta e recunoscuta si de cele mai carcotase si critice persoane. Asa ca nu se poate generaliza, mai ales pentru ca viata parohiilor, problemele lor s-au schimbat enorm in anii ce au trecut de la scrierea si implementarea canoanelor. Poate ca a venit vremea sa se mai schimbe anumite lucruri pentru ca sentimente cum ar fi intelegerea, toleranta si iubirea sa ne apropie cat mai mult de Dumnezeu....

Unknown spunea...

Doamna Ioana, oricum s-ar schimba lucrurile, oamenii sau canoanele, noi trebuie să fim fiecare dintre noi împăcaţi întâi cu noi înşine.
Asta este defapt problema noastră când constatăm că "nu călcăm drept în lege",protestăm, intrăm în panică, dar "Cărările omului stau înaintea Domnului şi El ia seama la toate căile lui" (5, 21), adică Dumnezeu are grijă de noi şi iarăşi zic "nebănuite sunt Căile Domnului" şi nici eu şi nici dumneata nu avem căderea de a da verdicte, fie ca El să se îndure de noi toţi păcătoşii.

Natalia spunea...

Ioana dragă, şi mie mi s-au părut uneori unele canoane „învechite”, aşa cum mi s-a părut de exemplu la început şi obiceiul de la ţară de a sta în biserică bărbaţii în faţă şi femeile în spate. În timp, însă, am descoperit că nu vremurile s-au schimbat (am putea discuta în ce măsură starea morală a parohiilor e alta decât cea în care s-au scris canoanele), ci credinţa noastră e tot mai slabă şi amestecată cu filosofia lumii în care trăim. Iar rânduielile bisericeşti şi Scriptura nu sunt „filosofii” care expiră odată cu trecerea timpului, pentru că Dumnezeu ne-a spus că „cerurile şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu”.
Sigur că Dumnezeu, Dumnezeu fiind, are dreptul să încalce chiar legile instaurate de El. Aşa că, deşi legea spune ca preotul să fie „bărbat al unei singure femei”, iar în cazul în care familia i se destramă (poate independent de voia lui) trebuie să aleagă între recăsătorire şi preoţie, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, care se exprimă în binecuvântarea duhovnicului şi aprobarea ierarhului, se poate întâmpla şi altfel. Este ca în Taina Spovedaniei, când legea nu se aplică la fel, impersonal, ci Dumnezeu acţionează prin duhovnic în mod diferit pentru persoane diferite.
Aceste excepţii însă sunt asumate de un duhovnic şi de un ierarh, ei sunt garanţii îngăduinţei lui Dumnezeu şi îşi asumă pe proprie răspundere încălcarea canoanelor. De aceea nu cred că ar fi înţelept să devină reguli general valabile, pentru că, deşi există cazuri fericite ca al vostru, există şi situaţii dezastruoase, din păcate cele mai multe.
Eu nu cred că există o contradicţie între canoane şi „înţelegere, toleranţă, iubire”. Faptul că unii, în numele canoanelor, devin urâtori şi judecători ai aproapelui, nu înseamnă că vina este a canoanelor, nicidecum! Rădăcina răului este în noi, în neiubirea noastră, în neiertare, în lipsa rugăciunii pentru cel pe care e mai uşor să îl judecăm decât să ne rugăm pentru el.

Preoteasa Alexandra spunea...

Fiecare dintre noi are o conştiinţă care îl mustră atunci când greşeşte şi îi dă odihnă atunci când face bine. Asta mi-a zis părintele duhovnic atunci când l-am întrebat de unde îmi dau seama dacă anumite chestiuni sunt păcate şi altele nu, fiind vorba de nuanţe fine, nu de lucruri concrete care se analizează uşor. Mi-a plăcut o scrisoare a lui Alexandru Vlahuţă către fiica lui în care îi spunea că nimic nu este mai de preţ decât o conştiinţă curată, împăcată. După asta gonesc şi eu, să mă împac cu conştiinţa până sunt încă pe cale...

Iuliana spunea...

şi eu un punct de vedere, care a prevalat şi atunci când am tradus articolul propus de d-na preoteasă Natalia. Realismul ne fereşte de exagerări periculoase în orice problemă. Este necesar să vedem lucrurile aşa cum sunt ele « pe teren », nu la modul ideal. Dar realismul nu exclude posibilitatea de a pune în discuţie dăruirea şi jertfa, calităţi care au estompat toate dificultăţile şi au transformat viaţa şi lucrarea multot preotese în slujire bineplăcută a lui Dumnezeu şi binecuvântare pentru familia mică şi pentru cea mare – parohia. Însă nu trebuie să uităm că la polul opus sunt persoane care se află pe pragul eşecului familial şi nu reuşesc să facă faţă rolului de preoteasă, chiar dacă vina e în mare măsură a lor. Acestea ar trebui ajutate cu dragoste, nu judecate şi respinse, pentru că Domnul nu cheamă pe nimeni la o lucrare care nu-i stă în putinţă. Şi atunci, nu se află ele, oare, în ispită, având nevoie de aproapele să le ridice ?
Dar altceva voiam să scriu şi m-am lăsat furată de acest subiect. Se vede că multe dintre aceste dispute de pe bloguri degenerează şi lasă loc de manifestare multor patimi. Oameni care în general au o conduită moderată şi blândă, se aprind la anumite teme şi îşi pierd tonul cald, politicos, prevenitor, fiind mult mai dispuse la ceartă decât la împăcare. Aş spune că un articol poate fi un fel de instrument de măsurare a « temperaturii » patimilor noastre. Pe mine mă sperie puţin această situaţie, cu care m-am confruntat de vreun an încoace, de când citesc bloguri ortodoxe. Să fie netul o agoră în care să fim chemaţi să învăţăm să ne spunem punctul de vedere fără patimă ?

MariaM spunea...

Iuliana, asta;
"Realismul ne fereşte de exagerări periculoase în orice problemă"
este foarte adevarat insa si mai mult ne ferest de exagerari periculoase punerea unui inceput bun. Atunci nu mai pot exista pricini de poticnire nici macar pe ceea ce numesti tu bloguri ortodoxe

Anonim spunea...

Am si eu o intrebare...am fost casatorita legal in acte,nu am intrat in biserica ci doar la primarie,nici macar logodna nu a fost facuta...ma pot casatorii cu un viitor preot?ce spune canonul biserices cu privire la acest aspect?tin sa precizez k divortul nu l-am cerut eu ci fostul sot...si casatoria nu a fost in romania.

Slujirea preotesei spunea...

Dragă anonim,
canoanele şi Sf. Scriptură spun aşa:
„1625. -Preoteasa este sotia legitima a preotului din prima, lui si a ei, casatorie, inainte de hirotonia in ipodiacon. Ea nu trebuie sa fi avut vreodata legatura cu alt barbat, ci trebuie sa fi fost fecioara. “

"(Preoţii) Sa nu-si ia de sotie o curva sau spurcata, nici femeie lasata de bărbat, caci ei sunt sfinti pentru Dumnezeu" (Lev. 21, 7).

Slujitorii altarului „să fie bărbaţi ai unei singure femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor”. (I Timotei 3, 12)

preoteasa Natalia

Anonim spunea...

Dragele mele, daca inca familia dvs. nu s-a confruntat inca cu asemenea ispite nu inseamna ca nu exista sau ca o preoteasa nu se poate simti singura, ca nu sufera uneori din cauza celorlalti si ca e nevoie de rugaciune si post ca sa treci peste aceste mari ispite. Este adevarat ca oamenii sunt deseori necrutatori cu preoteasa, ca incearca sa ajunga la preot prin preoteasa,si e tare greu sa concepi de ce este asa. Cred ca si oamenii la randul lor au ispite mari si din aceasta cauza. Sa nu judecam, sa ne rugam pentru toate preotesele, pentru ca sa stiti ca de asta eu ele nevoie si de fapt intreaga familie a preotului. Daca oamenii s-ar ruga si ei pentru familia preotului aceasta ar face o mare diferenta. Iubiti-va preotul si preoteasa!
preoteasa Maria

Unknown spunea...

Sunt preoteasa si stiu ce inseamna sa fi ignorata total si toti ceilalti sa fie in prim plan. Ba mai rau din pricina stresului si a vorbelor, sotul meu preot se mai poarta si urat, f urat si totusi eu ii suport toate relele din asa zisa supunere, zicand ca daca divortez...eu cum ma prezint in fata lui Dumnezeu... Am ajuns sa nu mai am incredere in preoti si nici in calugari... Pt ei a fi preot e doar un serviciu stresant si nu o daruire in slujba lui Dumnezeu... Nu mai aprofundez, ca nu are rost...insa pe zi ce trece ma simt ca un obiect.

Slujirea preotesei spunea...

Draga mea, dintru început vreau să îți spun că sunt alături de tine în durerea ta, că te îmbrățişez şi că plâng alături de tine. 🌸
M-a impresionat că te-ai raportat ca existență la Dumnezeu, nu la soțul tău sau la alți oameni. Asta dovedeşte maturitate duhovnicească.
O ştiu de ceva vreme pe Sfânta Tomaida din Lesbos. Roagă-te ei să te ajute să ai răbdare şi să îți duci crucea de preoteasă!
https://tainacasatoriei.wordpress.com/2008/01/13/sfantul-tomaida-din-lesbos/
Te îmbrățişez şi te port în rugăciune mele!❤
Preoteasa Eufemia

Unknown spunea...

Doamne ajuta! Sa imi fie cu iertare, numele meu e Anisoara, nu cel care apare la cont, insa din anumite motive nu pot sa imi las numele complet. Va multumesc tuturor pentru sprijin si ascultare, ma rog si eu ca toate sa ducem acesta cruce destul de grea pentru unele...
M-am rugat lui Dumnezeu sa ma ajute sa trec cu bine peste toate, si uita ca incet cu incetul, cu vorba buna, incercand sa il fac sa inteleaga ca mai rau isi face cand se poarta rau, parca lucrurile s-au mai imbunatatit...s-a mai linistit si el.
Ai mei imi zic ca daca tot asa o tine, sa il las.. sa nu fiu de batjocora... dar eu nu, o tin una, m-am unit cu el in fata lui Dumnezeu si nu vreau o despartire.
E greu... dar sper ca va fi mai bine... Situatia e grea la noi, eu nu am un loc de munca, nu am unde...parohia este peste niste cocleauri, unde si serpii fug, nu avem o casa parohiala, stam prin gazde, iar lumea e foarte rea...tot timpul esti ochit, ce faci, unde pleci, cand pleci, cum ai in curte, gradina, etc...
Imi zicea zilele astea un parinte staret:" coana, toata esti numai un zambet oricand si la orice ora"... i-am raspuns asa: "Invata sa ai mereu ascuns un zambet in inima"..vorba parintelui Arsenie Papacioc. Bucurie in suflet si inima.

Natalia spunea...

Anişoara dragă, te îmbrăţişez şi eu în gând de rugăciune şi mă bucur pentru stăruinţa ta în a face Binele. Domnul să te întărească şi să te binecuvânteze!

Unknown spunea...

Doamne ajuta! De la ultimul comentariu lucrurile s-au mai schimbat, poate si rugaciunile, poate si lacrimile.. insa cert e ca am avut o discutie serioasa cu sotul meu, iar eu mi-am pus inima in dinti si am zis asa, ca daca intr-un an de zile lucrurile nu se schimba... plec, mai bine sa fiu o femeie singura decat un obiect. Si iata ca totusi Dumnezeu a ascultat si mie ruga, cu curaj ne-am bagat cu capul in banca si ne-am luat o casa, odata mutati la civilizatie am gasit si loc de munca, tot ce mai vreau e sa ne binecuvinteze Dumnezeu si cu un copil, ca tare mult il dorim si ne chinuim si nu vine... Sotul meu parca s-a mai luminat si el, atat la fata cat si la minte, slava Domnului... Muncim din greu, dar seara oricat de obositi am fi, o imbratisare e tot ce e conteaza. Dau slava Domnului si ii multumesc, ca tare bine e sa dormi pe perna ta, in casa ta, oricat de de mica si prapadita ar fi. Bucurie si pace in suflete.