sâmbătă, 30 aprilie 2011

Alegerea viitoarei preotese şi familia preotului

Unele scăzăminte ale preotesei pot fi imputate şi preotului

Primul factor din familie, către care trebuie să se îndrepte atenţia preotului, pentru a-l câştiga de partea sa, adică a-l asocia la idealul chemării sale, pentru a fi sigur de dânsul este propria sa soţie. “Educaţi-vă femeia” spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, “căci bărbatul a primit rolul lui Hristos nu numai pentru a o iubi, ci şi pentru a o instrui: “ca să fie sfântă şi fără de prihană”…Într-adevăr, dacă voi ştiţi să faceţi femeia voastră sfântă şi fără de prihană, toate celelalte vor urma”[1]. Se înţelege, deci, că , unele scăzăminte ale soţiei preotului, ca soţie de preot, pot fi imputate şi acestuia. De aceea, nu pare deloc de mirare că în disciplina unor confesiuni, cum se citează, de pildă cazul bisericii reformate din Ungaria, preotul este făcut personal răspunzător de purtarea soţiei sale, fiind pedepsit în locul ei, dacă ea dansează, joacă cărţi, etc.[2]


O preoteasă bună este un alter ego al preotului

Nu este mai puţin adevărat însă că executarea şi aplicarea regulilor de bună cuviinţă şi de cuminţenie, de care depinde buna reputaţie a căminului şi familiei unui preot, aparţine în cea mai mare parte femeii, dacă ea simte, înţelege şi este cucerită pentru vocaţia soţului său preot.

Sfântul Ap. Pavel, recomandând soţiilor clericilor “să fie cuviincioase, neclevetitoare, cu luare aminte, credincioase întru toate”(I Timot. III, 11), înţelege a le asocial prin aceasta rolului soţilor lor, ca modele vii şi active de virtute.

O soţie bună în casa preotului este un alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viaţa sa domestică, ci şi în succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la dispoziţie în toată liniştea şi seninătatea de care are nevoie devotamentul în slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soţie rea şi sub nivelul poziţiei sale de soţie de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor şi o piedică pentru preot, al cărui moral nu se resimte şi nu se deprimă de nimic altceva mai mult.


Criterii de luat în considerare

Prin urmare, „femeia poate să fie un mare bine, după cum poate să fie şi un mare rău”, precum se exprima Sfântul Ioan Gură de Aur[3]. Căsătoria apare, deci, ca actul cel mai determinant din viaţa oricui, dar mai ales din viaţa preotului. De aceea, viitorul păstor de suflete trebuie să ia în consideraţie criterii speciale, în legătură cu închegarea familiei sale.

  • Moralitatea
Cele dintâi se referă la condiţii care privesc moralitatea viitoarei soţii, condiţii stipulate precis atât de Sfântul Apostol Pavel, precum deja am menţionat, dar pe care disciplina bisericească le-a enumerat mai în amănunt, în legătură cu cazurile create de realitate (can. 18 ap., 8 Neocezareea, 14 Trulan, 10 Laodiceea, 21 Cartagina). În unele eparhii, autoritatea chiriarhală şi-a rezervat dreptul de a aprecia ea însăşi moralitatea soţiilor viitorilor preoţi, înainte de căsătorie şi de a condiţiona hirotonia de un astfel de aviz favorabil, obţinut în prealabil.[4]


  • Educaţia
Nu mai puţin interesează educaţia primită de viitoarea soţie. Cu alte cuvinte, trebuie luate informaţii exacte şi precise cu privire la mediul din care vine, spre a i se cunoaşte predilecţiile, preferinţele în legătură cu diferite concepţii şi feluri de viaţă, evitându-se riguros elementele stăpânite de prejudecăţi cu privire la starea preoţească.


  • Temperamentul
Temperamentul, care reprezintă o stare funciară, şi maniera în care se dezvăluie sălbatic şi instinctiv ori comprimat în disciplina dominării de sine un fond sufletesc, de multe ori ancestral, sunt lucruri ce nu pot fi pierdute din vedere fără grave consecinţe. Deficitele reale şi sensibile ale unei soţii în această direcţie, pot compromite în afară autoritatea preotului, iar înăuntrul casei pot verifica trist următoarea reflecţie a unui profesor laic: „De câte ori preotul, înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, înainte de a lua paharul mântuirii în altar, nu este acasă silit a bea până în fund paharul cu fiere al căsniciei!” [5]

Conştientizarea şi pregătirea

Candidatul la preoţie să nu piardă din vedere a-şi preveni, cât se poate de lămurit şi de accentuat, pe viitoarea tovarăşă de viaţă asupra condiţiilor sacerdoţiului, cu sfinţenia şi sublimitatea lui, cu rolul său înalt, dar şi cu un revers, care implică privaţiuni şi jertfe inevitabile.

N-am putea vorbi chiar de necesitatea unei şcoli speciale pentru pregătirea viitoarelor preotese, dar candidatul la preoţie s-ar putea îngriji din timp a trece prin mâinile tovarăşei prezumtive de viaţă o mică literatură adecvată la situaţie (În slujbă adevărată, Brand etc..), spre a o face atentă la viaţa şi la chemarea, care o aşteaptă alături de un preot. În tot cazul, dânsul nu trebuie să se sfiiască a-i pune deschis problema viitoarei sale chemări de preot şi cadrul, în care ea va avea să-l secondeze.

O soţie de preot fără un nivel intelectual superior celui comun sau, cel puţin, fără o orientare şi o mentalitate aparte, va fi o jenă permanentă în zelul pastoral. O instruire în rolul lor şi o lărgire a orizonturilor soţiilor de preoţi se poate face şi înăuntrul căminului, dar se poate stimula simţul situaţiei lor speciale şi mai mult, dacă preoţii înşişi ar organiza sistematic, cât de rar chiar, reuniuni de preotese cu program de orientări şi de pietate sub direcţia celor mai pregătiţi dintre dânşii. „Asociaţia generală a preoteselor ortodoxe” din Bucureşti a început deja o astfel de iniţiativă. Subliniem însă că activitatea lor în această direcţie nu poate fi aprobată decât în măsura în care nu dezorganizează aparatul vieţii de familie din casa preotului.


Situaţia financiară a familiei preotului

Nu putem exclude de la o scurtă examinare, în legătură cu problema familiei preotului, chestiunea prozaică a materiei. Familia sau căsătoria complică, într-adevăr, viaţa. Deci, dacă din chestiunea materială nu trebuie să se facă un punct obsedant, apoi nu poate fi lăsat nici ca unul cu desăvârşire ignorat. Un aparat de viaţă minim, în cadrul demnităţii, este neapărat cerut de situaţia socială a preotului şi de multiplele sale datorii, spre a nu ajunge direct şi umilitor dependent de enoriaşi. (…)

Doi soţi însă însufleţiţi de credinţă, de pietate şi de râvnă pentru împărăţia lui Dumnezeu, modeşti, plini de virtute şi de înţelepciune practică vor birui şi în această latură chiar şi fără averile lui Iov, pentru că, precum zice psalmistul: „N-am văzut pe cel drept părăsit şi pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” (Ps. 36, 25).


Ca regulă generală în alegerea viitoarei tovarăşe de viaţă să aibă candidatul la preoţie în vedere nu numai persoana lui, ci, înainte de aceasta, chemarea sa de mâine şi să evite acea căsătorie, în care femeia se căsătoreşte numai cu omul, iar nu cu preotul de a doua zi. [6]

Fragmente din Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu „Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor” (1934) – reeditată de Mitropolia Olteniei în 2007
A consemnat Andreea-Tatiana



[1] Omil. XX, cap. 6 as. Ep. Către Efeseni
[2] A. Vinet, op. cit., p 169
[3] Omil. XX, cap. 4 as. Ep. Către Evrei
[4] Vezi ordin. Circ. Al Arhiepiscopiei Bucureştilor cu nr. 13499 din anul 1933, publicat în „Apostolul”, nr.24 din 15 decembrie 1933.
[5] M. Mihăileanu, Bis. Ort. Rom., nr.7, aprilie, 1922, p 524.
[6] Cf. A. Vinet. Op. cit., p. 169 şi p. 171.

Relaţiile pe care le leagă familia preotului

În grija unui preot trebuie să fie în primul rând imprimarea unei note palpabil creştine în atmosfera, în concepţia, în maniera familiei sale, prin care aceasta să se remarce şi să se deosebească în toate manifestările şi relaţiile sale. Pentru educaţia familiei şi pentru reputaţia ei, preotul trebuie să fie cât se poate de atent asupra relaţiilor pe care ea are să le lege. Frecventarea societăţii în manifestările ei aşa zise mondene trebuie să se facă cu multă moderaţie.
Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu „Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor” (1934) – reeditată de Mitropolia Olteniei în 2007
A consemnat Andreea-Tatiana

vineri, 15 aprilie 2011

„Să fii căsătorită cu un preot este cu siguranţă o exersare a sacrificiului” (3)


Sunt curioasă să aflu cum ai ajuns ortodoxă şi preoteasă. Poţi să ne povesteşti despre experienţa ta spirituală?

M-am născut într-o familie romano-catolică şi am fost botezată de copil. Când eram la liceu, părinţii meu au devenit tot mai nemulţumiţi de Biserica catolică şi au început să meargă la biserica episcopală (protestantă). Ei erau fericiţi acolo şi eu mergeam pentru că nu aveam altă alegere. Când am mers la colegiu, eram încă la biserica episcopală. Mi-am cunoscut viitorul soţ (povestea lui e mai interesantă), care m-a convins că am făcut o mare greşeală părăsind Biserica catolică. Am început atunci să frecventăm împreună o mică biserică catolică, dar slujba era groaznică. Mi-e greu să-ţi descriu, deoarece mă gândesc că nu ai idee despre contextul general. În America, biserica catolică s-a împotmolit, în mare, în cultura anilor 1960, iar liturghia care rezultă atunci când sunt folosite chitări este urâtă! Obişnuiam să zic că durerea participării la liturghie avea să mă scape de ani de purgatoriu!

M-am transferat la alt colegiu şi, între timp, viitorul meu soţ a început să corespondeze cu un profesor şi soţia lui, care s-au mutat în alt stat. Erau în căutarea unei biserici catolice conservatoare şi nu găsiseră nici una. În schimb, au găsit Biserica ortodoxă. Pe parcursul următorilor ani, a cercetat şi el Biserica ortodoxă, dar simţea că nu putea pur şi simplu “să devină” grec sau rus. După terminarea studiilor, a fost la o mică biserică din Birmingham, Alabama, care face parte din Biserica Ortodoxă din America (OCA). Atunci şi-a dat seama că vrea să devină ortodox. Am vizitat biserica cu el câteva săptămâni mai târziu, când am mers să-l văd. Nu am fost chiar convinsă. Privesc în urmă acum şi sunt uimită de prostia mea! Abia săptămâna următoare, când m-am întors acasă, fiind la biserica episcopală (nu mai puteam să suport liturghia catolică modernă), am realizat că Biserica episcopală era goală spiritual. Liturghia era moartă. Văzusem “lucrul pe bune” săptămâna trecută în Alabama şi abia acum realizam.

Din acel moment, am început să studiez pentru a deveni ortodoxă. Părintele şi cu mine ne-am căsătorit la sfârşitul acelei veri. Eu încă eram la colegiu în alt stat, aşa că nu ne-am mutat împreuna decât abia la Crăciun. De atunci, am devenit oficial catehumeni şi am fost primiţi în Biserica ortodoxă după şase săptămâni. Părintele putea să facă asta înainte, dar a preferat să mă aştepte şi pe mine. Cel mai puternic gând al meu era: “Slavă Domnului că sunt acasă”. A trebuit să cresc mult după aceea şi încă sunt un copil spiritual.


Câte familii ortodoxe sunt în parohia voastră? Şi cum primeşte preotul salariul pentru a-şi susţine familia (de la stat, de la comunitate sau trebuie să aibă un serviciu)?

Oh, Doamne, nu sunt genul care umblă cu cifre! Ca şi familii, cred că vreo 30? Sunt probabil mai puţin de atât şi unele din “familiile” astea sunt de fapt o singură persoană.

Din moment ce nu există Biserici susţinute de stat în America, parohiile individuale sunt responsabile să-şi plătească preoţii. Evident, parohiile mai mari oferă un salariu mai mare şi mai multe beneficii. Noi câştigăm puţini bani, în jur de 900 dolari pe lună. Momentan, locuind într-o mică casă parohială, ne permitem să trăim din salarul Părintelui. E prima dată când se întâmplă acest lucru. Dacă ar trebui să ne mutăm, cheltuielile noastre ar creşte şi probabil Părintele ar trebui să-şi găsească de lucru. Din păcate, multe preotese din ţara asta trebuie să muncească pentru a-şi întreţine familiile şi nu pot sta acasă cu copiii lor. Aşa a fost şi pentru noi timp de 11 ani (inclusiv pe perioada seminarului).


Vă împărtăşiţi frecvent, tu şi copiii tăi?

Da, ne împărtăşim săptămânal, cu mici excepţii. Dacă sunt bolnavă şi nu am postit, bineînţeles că nu mă voi împărtăşi. Nu merg nici când sunt la menstruaţie.
Ştiu că nu e o practică universală, dar noi aşa am primit binecuvântare de la duhovnicul nostru să facem. Împărtăşania deasă este comună în SUA.

Preoţii ortodocşi americani au studii teologice pentru a practica?

Da, OCA are trei seminarii: Sfântul Tihon în Pennsylvania, Sfântul Vladimir în New York şi Sfântul Herman în Alaska. Seminarul grec este Sfânta Cruce în Massachusetts. Acestea patru sunt seminariile principale în ţară. Mai sunt câteva asociate cu ROCOR etc, dar nu ştiu prea multe despre ele, îmi pare rău. Vei observa că toate acestea sunt concentrate în Nord-Est, cu excepţia Sfântului Herman. Ar fi foarte util să avem un seminar în Sud sau Vest.


„Treaba ta, mai înainte de toate, este să-l sprijini”

Printre cititoarele blogului nostru sunt multe femei care urmează să se căsătorească cu un absolvent de teologie sau student. Vor să ştie mai multe despre ce înseamnă să fii preoteasă. Deci, în final, te rugăm, spune-ne ceva pentru ele: cum, după părerea ta, ar trebui să vadă şi să înţeleagă această slujire?

Să fii căsătorită cu un preot este cu siguranţă o exersare a sacrificiului. Probabil nu vei avea prea mulţi bani şi va trebui să fii în stare să ţii o casă simplă. Ar trebui să fii deschisă cu copiii. Vei avea un soţ cu o slujbă care nu se termină niciodată; va fi chemat la spital în timpul cinei. Treaba ta, mai înainte de toate, este să-l sprijini. Ai grijă de casă, de copii etc, pentru ca el să fie liber să poată fi preot pentru enoriaşii lui. Creşte-ţi copiii cu grijă (ar trebui să faci acest lucru oricum!) pentru că, fie că e drept sau nu, oamenii îi vor urmări de aproape. Ai grijă ce spui. Oamenii vor veni să îţi ceară sfat. Dacă nu e ceva ce e evident din domeniul tău, trimite-i la preot. Am avut oameni care m-au întrebat despre regulile postului etc. Nu ar trebui să dai sfaturi despre probleme spirituale. Fii smerită, ţine minte că nu faci parte din cler şi adu-le aminte, cu blândeţe, să-l întrebe pe duhovnicul lor. Oamenii acceptă asta uşor.

Pe de altă parte, deşi cu siguranţă vei face sacrificii de dragul parohiei, trebuie să nu uiţi să ai grijă de căsnicia ta. Din păcate, multe căsnicii din cler se destramă. Încurajează-ţi soţul să aibă o zi (sau măcar jumătate de zi) doar pentru familie, în fiecare săptămână. Încurajează-l să ia ce vacanţă poate lua. E preot, dar este şi om şi are aceleaşi nevoi ca orice alt om.

Dacă situaţia este tensionată în casă din cauza unui lucru care se întâmplă în parohie (se va întâmpla, crede-mă) pentru că oamenii îţi critică soţul sau orice altă problemă, fii sigură că discutaţi între voi şi nu ţineţi secrete. Încearcă să nu te plângi, ci să-l sprijini în tăcere. Dacă în parohie este agitaţie, atunci are nevoie de o casă liniştită mai mult ca niciodată.

Încă un lucru: am menţionat mai devreme despre creşterea corectă a copiilor pentru că vor fi urmăriţi de oameni. E adevărat, dar nu uita că sunt copii normali şi nu înzestraţi cu puteri angelice speciale! Să nu cazi în capcana de a aştepta perfecţiunea pentru că ţi-e frică de critică. Dă tot ce poţi şi oferă-le iubire şi înţelegere. Aşa cum tu nu te-ai simţi în largul tău având toate privirile aţintite asupra ta, la fel se vor simţi şi ei, şi vor avea nevoie de o mamă iertătoare la care să vină acasă.


Matuşka Anna, mulţumim pentru dragostea cu care ne-ai împărtăşit experienţa ta. Ai fost foarte răbdătoare cu noi şi ne-ai spus multe lucruri interesante; a fost o adevărată plăcere să vorbim cu tine!

Mulţumesc că mi-aţi oferit şansa să împărtăşesc o parte din experienţa mea ca preoteasă în SUA. Ştiu că experienţa mea e limitată şi ţara aceasta este atât de vastă – sper că nu am reprezentat greşit nimic pe parcursul interviului. Vă rog să mă iertaţi pentru neajunsuri. Ar trebui să fiu clară că în multe cazuri ofer sfaturi pe care nu le urmez mereu!

A fost o plăcere pentru noi, şi de asemenea foarte folositor, să aflăm multe lucruri despre experienţa ta ca şi ortodox în general în SUA, şi în special ca şi preoteasă. Poate acest interviu va duce la alte legături între preotese şi ne va învăţa să vedem că Ortodoxia e mai presus de naţionalitate. Sperăm să păstrăm legătura,în dragostea Domnului nostru, Iisus Hristos. Mulţumim din nou!
Interviu realizat de Preoteasa Natalia & Preoteasa Eufemia

Traducere de Alexandru Hulubaş, Ramona Tabrea, Alexandra Cojocariu (cl. a XII-a A) şi Cătălin Mariciuc (cl. a XI-a B) 
de la Colegiul Tehnic „Al. I. Cuza” din Suceava,
Prin bunăvoinţa şi dragostea doamnei preotese Aura Mihoc

© Slujirea preotesei 2011



Interviul în limba engleză îl puteţi citi aici:

„Să fii căsătorită cu un preot este cu siguranţă o exersare a sacrificiului” (2)



Cum se împacă ideea de mamă cu normă întreagă cu cea de femeie modernă, cu carieră? Simţi că lipseşte ceva în viaţa ta?

Lucram cu normă întreagă până Crăciunul trecut. Din cauza unor afaceri neplăcute la serviciu, mi-am pierdut slujba. Aceasta a fost o binecuvântare, pentru că mi-a permis să stau acasă. Îmi doream de ani şi ani să stau acasă, dar preoţii misionari în S.U.A. nu sunt plătiţi foarte mult, aşa că munceam pentru a ne întreţine. După Crăciun am putut să lucrăm la casa noastră pentru a o vinde. Piaţa imobiliară mergea prost aici, aşa că eram îngrijoraţi că vom întâmpina greutăţi. Ne-am mutat în martie şi am putut fi acasă de când Părintele e cu normă întreagă. Slavă Domnului! De asemenea, ne-am vândut casa luna trecută. Din nou, slavă Domnului!

Recunosc că am avut unele momente când m-am simţit prost pentru că eram “doar casnică” acum. Înainte, eram o persoană destul de importantă la serviciu (nu referitor la titlul postului, ci la diferenţa pe care o făceam) şi a fost mai greu decât mă aşteptam să mă obişnuiesc. Uneori mă simţeam inferioară. Trebuia să-mi spun singură că mereu mi-am dorit să fiu acasă cu copiii! Doar pentru că stau acasă nu înseamnă că sunt mai puţin inteligentă sau respectabilă. După ce am muncit 13 ani, am avut şase luni să mă obişnuiesc. Am învăţat, de asemenea, să menţin casa organizată! Fusesem acasă atât de puţin, încât Părintele făcea mai mult de jumătate din treburile casnice şi aproape tot gătitul. Trăiam cu susul în jos. De asemenea, se ocupase cu învăţatul acasă (homeschooling) şi acum am preluat eu şi acea sarcină. A fost nevoie de multă acomodare, dar sunt fericită. Nu simt că-mi lipseşte nimic acum. Dacă eram la serviciu, cu siguranţă simţeam că lipseşte ceva: eu!




Îmi place mult modul tău de a prezenta probleme serioase colorate cu păreri amuzante. E foarte relaxant! Să vorbim despre educaţia copiilor tăi. În România, să faci şcoala acasă nu este o opţiune. Foarte puţini au auzit de aşa ceva. Te rog, spune-ne ce înseamnă şi ce fac copiii în timpul programului.

E păcat că nu e o opţiune în România. Ştiu că e aceeaşi situaţie în mai multe ţări. Unii părinţi chiar şi-au pierdut copiii pentru că făceau cu ei şcoala acasă.

Educaţia acasă e, în mare, exact aşa cum sună: educaţie acasă. Aici, în SUA, diferite state au avut reguli diferite în legătură cu educaţia acasă. În unele state, părintele trebuie să fie un profesor cu diplomă. Alţii insistă că cei mici ar trebui să facă parte dintr-un grup formal de învăţat acasă – multe biserici au aşa ceva. Grupul poate exista doar ca formalitate (copiii pot să nu se întâlnească pentru nicio activitate) sau poate chiar există, cu diferiţi părinţi împărţind predatul a diferite materii, organizând drumeţii, ligi sportive etc. În unele state, practic, nu există nicio regulă. Trebuie doar să anunţi sistemul local de şcoli că predai acasă şi asta e tot. Exact ca testele standardizate: unele state le cer, altele nu.

Există o vorbă, că există atâtea metode de predat acasă, câte familii! Unele se conformează unui curriculum complet, în timp ce alţii adună din mai multe surse.

Noi procedăm ca în ultimul caz. În anul care urmează, vom avea copii în clasele a II-a, a III-a, a IV-a şi a VI-a. Cei mai tineri învaţă literele, cifrele şi culorile cu mine, aşa cum vor ei. Cei mici învaţă în special prin trăire. Cei mari învaţă fonetica sau gramatica (potrivit vârstei – vom avea cu toţii gramatică anul acesta), silabisit, caligrafie, matematică, ştiinţe (începând cu clasa a II-a), istorie (începând cu clasa
a III-a), studii creştine (Părintele predă asta, slavă Domnului!) şi cei mai mari învaţă latina. Am renunţat la latină anul trecut, dar vreau să reluăm. Tot Părintele trebuie s-o predea. Cred că trebuie să înceapă şi spaniola (datorită numărului mare de vorbitori de spaniolă în această parte a ţării), dar încă discutăm asta.


Cărţile provin, în mare, din surse diferite. Încă ne luăm după propriile păreri – uneori folosim o carte şi decidem că ne place, iar alteori nu. Nu mai e nevoie să spun că toţi citesc. Le dau tema de citit, dar în general (în special pe cei mici), îi las să citească ceea ce vor. Vreau să-i învăţ să iubească lectura. Pot face mici schimbări mai târziu!


“E greu de imaginat să trăieşti într-o ţară ortodoxă”

Spune-ne mai mult despre Ortodoxia din America şi în special în Sud, unde eşti tu. Aici, în România, noi suntem obişnuiţi cu ideea de majoritate ortodoxă (practicantă sau nu), şi cred că uneori nu realizăm avantajele locuirii într-o ţară ortodoxă. Tu o vezi ca pe un avantaj?

Sunt câteva zone în America în care un preot ar putea fi recunoscut ca fiind ortodox. Din experienţa personală, asta s-a întâmplat în Pennsylvania. Pe de altă parte, sunt şi destui catolici bizantini în zonă şi preoţii lor poartă reverendă. A trebuit la un moment dat să mă informez înainte de a le cere binecuvântare (asta s-a întâmplat într-un spital unde am lucrat). În Sud-Estul Statelor Unite (Dioceza Sudului se întinde din Nex Mexico până la coasta de Est, în Virgina şi Kentucky – un total de 14 state!), bisericile ortodoxe sunt foarte puţine. Mulţi creştini ortodocşi trebuie să meargă cu maşina cel puţin o oră, uneori două sau mai mult, pentru a ajunge la o biserică. Cele mai mari biserici sunt, în general, cele greceşti, şi tind să fie găsite în zonele metropolitane. Bisericile misionare în America sunt în general mici, deşi există şi câteva biserici mai mari.

E greu de imaginat să trăieşti într-o ţară ortodoxă! Bănuiesc că, în această lume modernă, sunt şi avantaje, şi dezavantaje. Uneori, “ortodocşii din leagăn” nu realizează ce comoară au şi eu cred că cei secularizaţi (botezaţi, dar nu practicanţi) pot eşua în a oferi respectul cuvenit Bisericii. Pe de altă parte, nu pot să-mi imaginez bogăţia bisericilor care există în România şi alte ţări europene. Cred că, per total, aş prefera să trăiesc într-o ţară ortodoxă, dar experienţa mea e foarte limitată.


Ştii că pelerinajul se practică încă din Antichitatea îndepărtată, în Vechiul şi Noul Testament. În zilele acestea, să călătoreşti nu e aşa de obositor, nici chiar la fel de periculos, aşa că o parte din sacrificiul acestor călătorii s-a pierdut pentru noi. Ai vizitat – împreuna cu familia sau enoriaşii voştri – sfintele locuri ortodoxe din SUA? Mă refer la sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Maximovici, arhiepiscop de San Francisco, mormântul Sfântului Rafael de Brooklyn sau mormântul părintelui Serafim Rose.

Mi-ar plăcea mult să călătoresc în California pentru a mă închina la moaştele Sfântului Ioan Maximovici şi ale Părintelui Serafim Rose, dar San Francisco e la aproximativ 3540 km de aici, iar Platina la 3862 km! Având în vedere restricţiile de finanţe, timp şi ocazii, uneori trebuie să facem pelerinaje mai apropiate. Pentru mulţi americani, practica pelerinajului e foarte importantă. Din fericire, sunt multe mănăstiri în această ţară. Profităm de ocazie când putem. Este o mănăstire greacă, Sfântul Acoperământ al Născătoarei de Dumnezeu în White Haven, Pennsylvania, pe care o considerăm casa noastră monahală. Duhovnicul nostru e acolo. Am auzit de Mănăstirea Sfântului Acoperământ, precum şi de Mănăstirea Sfântului Nectarie din Roscoe, New York, în timp ce eram la seminar la Sf. Tihon (de fapt, multă lume călătoreşte la Sf. Tihon pentru a se închina moaştele Sfântului Alexis Toth). Am vizitat de asemenea mănăstirea Sf. Ioan Gură de Aur din Wisconsin.
Ne-am dori să facem o excursie în Texas, pentru a vizita Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, curând.
 (va urma)
Interviu realizat de Preoteasa Natalia & Preoteasa Eufemia

Traducere de Alexandru Hulubaş, Ramona Tabrea, Alexandra Cojocariu (cl. a XII-a A) şi Cătălin Mariciuc (cl. a XI-a B) 
de la Colegiul Tehnic „Al. I. Cuza” din Suceava,
Prin bunăvoinţa şi dragostea doamnei preotese Aura Mihoc

© Slujirea preotesei 2011


Interviul în limba engleză îl puteţi citi aici:

“Să fii căsătorită cu un preot este cu siguranţă o exersare a sacrificiului” (1)




Rugându-mă cu picioarele” este un blog care ne-a atras atenţia prin numele lui şi printr-o fotografie frumoasă, ilustrând minunata familie a unui preot ortodox. Autorul blogului este matuşka (preoteasa) Anna, o persoană deschisă şi fermecătoare, care a acceptat să ne împărtăşească câte ceva din experienţa ei ca preoteasă.

"Sunt o persoană obişnuită"


Matuşka Anna, eşti mamă a cinci copii, cărora le predai acasă (homeschooling), fostă asistentă medicală până de curând şi soţia unui preot ortodox, din sudul Statelor Unite. Ce înseamnă pentru tine să fii preoteasă? Este un stil de viaţă specific, diferit?

Să fii preoteasă în ţara asta... Cred că răspunsul este diferit, în funcţie de jurisdicţie (în principal aici este vorba despre Biserica Ortodoxă din America, Arhidioceza Greacă Ortodoxă, ortodocşi antiohieni, cu mai există şi ceva ortodocşi ruşi, români şi sârbi etc) şi de partea ţării în care trăieşti. În Sud, majoritatea bisericilor sunt mici şi “misionare”. În Nord-Est, sunt mai mulţi creştini ortodocşi şi bisericile sunt destul de mari. Aşa e pe tot cuprinsul ţării – o tablă de şah. Pot sa răspund doar din experienţă proprie, desigur. Fac parte din Biserica Ortodoxă din America, trăind într-un oraş foarte mic din sudul statului Mississippi. Sunt foarte puţini creştini ortodocşi aici şi majoritatea oamenilor nu au auzit de Biserica Ortodoxă. Cu siguranţă n-au auzit de cuvântul “preoteasă”! Deci, pentru lumea din afara bisericii mele, sunt doar o persoană obişnuită.
În biserica mea, nu am o poziţie oficială, nu am un loc privilegiat în această parohie, nu sunt aleasă oficial (de fapt, nici nu pot fi aleasă), totuşi, se face o diferenţă. Ştiu că, pentru mulţi, preoteasa este cineva care se presupune a fi un model de virtuţi întruchipate, un model al trăirii Ortodoxiei (după preot).
Pentru alţii, să strige pe cineva “preoteasă” este dificil. Aşa se întâmplă când ai un grup mixt de ortodocşi convertiţi şi ortodocşi “din leagăn”.
Merg la o biserică foarte primitoare; oamenii sunt foarte buni şi iubitori. Ştiu că sunt privită – trebuie sa fiu atentă să nu provoc . Nu mă deranjează acest lucru. Încerc să trăiesc modest, simplu, evlavios. Nu sunt nici pe departe o persoană perfectă, dar e important că mă străduiesc din greu.

Ai un blog, numit “Rugandu-mă cu picioarele”. De ce acest nume?

Păi, cel mai bun mod de a răspunde, ar fi să citez din blog: “când cel mai mare dintre cei trei copii ai mei era foarte mic (aveam doi copii mici şi un bebeluş), m-am plâns duhovnicului meu că mi se pare că eu îmi petrec mai mult timp în afara bisericii decât in biserică: mergând/ având grijă de copii, scoţându-i afară când plângeau zgomotos etc. Mi-a spus atunci că eu „mă rog cu picioarele mele”. Am avut foarte multe ocazii să-mi amintesc cuvintele sale cu recunoştinţă.”

În tot ceea ce fac, am nevoie să îmi amintesc să „mă rog cu picioarele”, sau cu mâinile, sau cu orice altceva. O mamă cu trei copii are o viaţă plină (ocupată). Uneori nu pare să fie prea mult timp pentru rugăciune. Dar eu pot face o rugăciune din acţiunile mele.


Cum este o zi obişnuită pentru tine?

Oh, Doamne! Păi, în general, este foarte obişnuită. De obicei mă trezesc lângă copilul meu de trei ani, care probabil s-a urcat în pat cu mine. Încerc să merg la o plimbare foarte devreme, pentru exerciţiu. Toată lumea se trezeşte şi se îmbracă şi luăm micul dejun. Unii copii au sarcini, cum ar fi hrănitul pisicilor şi sortarea hainelor de spălat. Încerc să încep lecţiile cât mai repede posibil, căci devine tot mai dificil, pe măsură ce trece ziua. Acest lucru îmi ocupă, în general, toată dimineaţa, deşi unii copii termină mai repede. Dacă se poate, încerc să fac şi treabă prin casă în acest timp. Nu reuşesc mereu.

În jurul orei 12 luăm prânzul, de obicei sandvişuri, pentru că tuturor le plac şi obişnuiesc să nu gătesc şi prânzul, şi cina. Pe la 1:30, toată lumea se odihneşte. Cei mai mici dorm, dar cei mai mari pot să stea în pat şi să citească. Fetele (pentru că au propria camera) pot să lucreze în linişte la un puzzle sau altă activitate în linişte. Am NEVOIE ca ei să se odihnească o oră, pentru că toţi avem nevoie de o pauză de la zgomot şi agitaţie! În special eu!

După-amiaza facem diferite activităţi. În fiecare luni mergem la bibliotecă. Depinzând de vreme, pot să se joace afară, la stropitoare, pe verandă, cum vor ei. Sunt foarte creativi şi nu obişnuiesc să le spun cum să se joace. Au şi diferite sarcini de terminat în timpul zilei şi s-ar putea să fie nevoie să termine studiile, dacă am făcut altceva dimineaţa. Acum aproximativ o săptămână, i-am dus la planetariu şi în dimineaţa asta
i-am dus la gară. Încerc şi să termin treaba pentru zi în casă (am un program săptămânal). Către sfârşitul după-amiezii, pregătesc cina sau îi pregătesc pe toţi pentru Vecernie (la care mergem în fiecare miercuri şi sâmbătă). După cină, fetele strâng de pe masă şi spală vasele. Pot să se uite la un DVD seara sau să se joace. De obicei, am cel puţin un copil sau doi ascunşi în diferite locuri, citind. Putem să jucăm şi ceva împreună, în familie. Părintelui îi place să citească cu voce tare. După ce s-au spălat, trebuie sa fie în pat cu o carte până la 8:30, iar stingerea se dă la 9. Părintele şi cu mine petrecem timpul care ne mai rămâne povestind sau citind. Evident, duminicile şi sărbătorile sunt diferite, pentru că suntem la biserică.

În legătură cu rugăciunea, eu şi Părintele ne facem canonul separat, el de obicei dimineaţa, eu de obicei seara. Avem un “colţ” de rugăciune pentru familie, cu icoane – din cauza lipsei de spaţiu, e pe peretele de lângă masa pe care cinăm. Copiii au de asemenea un colţ de rugăciune în camere, icoanele fiind puse la nivelul lor. Cei mai mari au propriul canon şi îl fac singuri. Părintele a început să meargă pe jos la biserică, luând câţiva copii cu el seara, pentru o scurtă slujbă de seară. E frumos aşa. Cea mai mare a mers de multe ori cu el la biserică foarte de dimineaţă, pentru a săvârşi Utrenia. Acum învaţă să cânte.
(va urma)
Interviu realizat de Preoteasa Natalia & Preoteasa Eufemia

Traducere de Alexandru Hulubaş, Ramona Tabrea, Alexandra Cojocariu (cl. a XII-a A) şi Cătălin Mariciuc (cl. a XI-a B) 
de la Colegiul Tehnic „Al. I. Cuza” din Suceava,
Prin bunăvoinţa şi dragostea doamnei preotese Aura Mihoc

© Slujirea preotesei 2011
Întregul interviu în română:


Interviul în limba engleză îl puteţi citi aici:


[edit 15 aprilie 2011]

Rugăminte:
Matuşka Anna şi familia ei au pierdut de curând un copilaş, în 12-13 săptămâni de sarcină. După o perioadă grea, a reuşit să nască băieţelul mort, pentru a putea avea o înmormântare. Rugaţi-vă pentru ea, pentru părintele şi întreaga familie. Copilaşul se numeşte Innocent.
Preoteasa Natalia