Pr. Ioan Bădiliță: Ce a însemnat preoteasa în viața mea

„Acum o lună sau două, Alina, soția mea, m-a întrebat de ce nu scriu ceva despre preoteasă. I-am răspuns că au scris alții atât de frumos, mai ales Juliana, soția părintelui Schmemann, încât nu prea mai ai ce să adaugi. Cu toate acestea, dac-ar fi să aștern câteva gânduri umile despre ce a însemnat preoteasa în viața mea, aș începe cu un cuvânt din evanghelie: „Te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8:19).

În 2009, am dat examenul de capacitate preoțească, pe care l-am luat, cu mila Domnului, primul. Puteam să aleg, așadar, orice parohie voiam. Pusesem ochii pe un cătun pitoresc, aflat undeva după Târgu Frumos, dar în momentul repartizării nu mai era disponibil, din motive administrative. Astfel încât, am ales Satu-Nou – Fântânele, un sat extrem de sărac, foarte departe de Iași, fără casă parohială, fără acte de proprietate, și o biserică în construcție. M-am uitat în ochii Alinei și am întrebat-o. „Ce facem?” Deși nu i-am făgăduit vreodată că viața cu mine va fi roz, și că vom trăi boierește într-o parohie, mi-a zis: „Mergem acolo unde crezi tu că e bine”. După ce am fost hirotonit diacon, ne-am dus amândoi să vedem mai bine satul. Ne cumpărasem o mașină, pentru că nu aveam altă metodă de acces, cu excepția a două sau trei autobuze pe zi, pline la refuz. După zece kilometri de mers pe un drum absolut impracticabil, ne-am privit în ochi cu un strop de amar și am înțeles că vom investi mulți bani în reparația mașinii. Am pregătit terenul pentru ziua instalării, iar la întoarcere l-am luat cu noi pe polițistul din comună, care s-a mirat de curajul nostru, întrucât, după spusele lui, în Satu-Nou are foarte multe dosare penale. M-am uitat la Alina prin oglinda retrovizoare, să-i văd reacția. Însă era senină. Aproape că i-am citit gândul pe chip: „Te voi urma oriunde vei merge”. Nu voi înșira acum toate experiențele noastre în cei opt ani de slujire la Fântânele. Voi mai scrie, probabil, o carte. Dar ceea ce am reușit să construim împreună acolo, va rămâne pe veșnicie în inima noastră. Îmi amintesc că au existat săptămâni întergi când nu aveam bani decât pentru pâine și cartofi. Nici la nunta vărului meu nu ne-am dus, fiindcă nu aveam cu ce. Și acum cred că e supărat pe mine. În ciuda tuturor lipsurilor, eram foarte fericiți. Ne bucuram de orice lucru mărunt, de fiecare dimineață. Ne bucuram de via din fața casei, de soba care ne ținea cald la spate, de fântâna cu apă proaspătă, de oamenii frumoși pe care i-am adunat în jurul nostru, de tanti Anica – sfânta noastră vecină –, de numărul mare de copii care veneau să ne colinde, dându-le aproape toți banii făcuți cu ajunul Crăciunului. Nicioată nu mi-a spus că regretă. Niciodată nu mi-a reproșat că nu am luat o parohie mai bună. Niciodată nu s-a plâns că e prea departe, că am rămas cu mașina blocați în zăpadă pe când era în burtică cu Dimitrie, că e glod, că fac la liturghie doar 20 de lei, că nu are și ea o haină mai scumpă. Niciodată. Iar această dragoste necondiționată a Alinei pentru mine m-a determinat să slujesc mereu cu emoție și cu dragoste înflăcărată, fapt care a stârnit atât admirația enoriașilor, cât și dorința lor de a veni mai des la biserică, de a ne cunoaște și de a ne sprijini să ridicăm biserica și casa parohială. De aceea cred că deviza noastră a fost mereu: ai căzut de șapte ori, te ridici de opt.

Cineva a spus că în spatele unui preot bun stă o preoteasă destoinică.

Iar eu spun: Nu! Niciodată în spate. Ci alături. Piept lângă piept, inimă lângă inimă, obraz lângă obraz. Îmbrățișare totală. Asumare. Fără regrete.

„Te voi urma oriunde vei merge”.”

Pr. Ioan Bădiliță

Sfaturi și îndrumări utile pentru preotese - aparitie 2021

 Volumul este alcătuit de doamna preoteasă Liliana Lupu și este adresat în principal preoteselor de pe tărâmurile americane, însă este foarte de folos și pentru cele din întreaga lume.

Drepturile de autor aparțin Episcopiei Ortodoxe Române din America, însă cartea poate fi descărcată pentru folos personal de pe site-ul episcopiei, aici:

https://roea.org/files/Sfaturi-Hints-Preotese/Sfaturi-pentru-Preotese-final-ROM.pdf

Sinaxa preoteselor cu Staretul Efrem Vatopedinul

În premieră, o întâlnire a preoteselor cu Gheronda Efrem, starețul mănăstirii Vatoped din Muntele Athos, a avut loc joi, 19 noiembrie. Aceasta a fost provocată  și co-organizată de Grupul preoteselor, alături de Mănăstirea Vatoped și Pemptousia. Grupul preoteselor este o inițiativă de comuniune și solidaritate între preotesele ortodoxe de limbă română din toată lumea, organizat pe rețeaua de socializare facebook.

Prima parte a întâlnirii, cuvântul Starețului, a fost publică și o puteți urmări în înregistrarea de mai jos.

În a doua parte Gheronda Efrem a răspuns întrebărilor personale ale preoteselor, iar această parte a fost una confidențială, la ea având acces doar preotesele care s-au înscris în prealabil. Din această parte, puteți citi câteva îndemnuri consemnate de doamne preotese aici.

Dacă sunteți preoteasă, vreți să fiți la curent cu astfel de evenimente și să vă bucurați de părtășie și împreună-sfătuire cu alte preotese, vă puteți înscrie în grupul nostru. 

Condiții:

1. Să fiți preoteasă sau soție de diacon.
   
2. Să aveți un cont personal de facebook (sau comun cu al soțului, dar să apară și numele dvs.). Dacă nu aveți, este foarte ușor de creat. Îl puteți folosi strict în acest scop.
3. Să răspundeți celor patru întrebări care vi se pun când faceți cererea de a vă alătura grupului.
   

Grupul îl găsiți aici. Vă așteptăm cu drag!

Capitolul XXII. Creta

Era noapte când am intrat în sat, porțile erau toate închise, în curți, câinii simțind miros de străin au început să latre. Unde să mă duc? La ce poartă să bat? La casa popii, unde toți străinii găsesc adăpost! Preoții din satele noastre nu sunt oameni cultivați, sunt puțin instruiți și nu pot susține o discuție teologică despre doctrina creștină; dar Hristos trăiește în inima lor și îl văd cu ochii lor, uneori la căpătâiul unui rănit în război, alteori stând sub un migdal înflorit primăvara.
O poartă s- adeschis și a ieșit o bătrânică, cu o lampă în mână, să vadă cine era străinul care sosise atât de târziu în sat. M-am oprit:
- Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mătușică, i-am zis, îndulcindu-mi glasul, ca să nu-i fie frică de mine; nu sunt de pe aici și nu am unde dormi; vrei să fii așa de bună și să mă îndrepți spre casa parohială?
- Să trăiești, fiule; o să țin lampa ca să nu te împiedici. Domnul fie lăudat, la unii le-a dat pământ, la alții pietre; noi am avut parte de piatră. Uită-te la picioare și ține-te după mine.
Mi-a luminat drumul cu lampa, am luat-o după colț și am ajuns la o poartă arcuită; un felinar era agățat afară.
- Iaca, aici e casa popii, a zis bătrânica.
A ridicat lampa, mi-a luminat fața, a oftat, dădu să zică ceva, dar se răzgândi.
- Mulțumesc pentru bunătatea dumitale, am zis, și iartă-mă că te-am pus pe drum. Noapte bună!
Ea se uita la mine și nu pleca.
- Dacă nu ți-e cu supărare, a zis ea, hai mai bine să înnoptezi în căsuța mea sărmană.
Dar eu băteam deja la poartă. Am auzit pași greoi în curte, poarta s-a deschis, în fața mea a apărut un om bătrân, cu barba albă ca neaua, cu pletele căzute pe umeri. Fără să mă întrebe cine eram, orice voiam, mi-a întins mâna:
- Fii bine-venit! Nu ești de pe aici? Intră!
Am intrat. Am auzit șoapte, strigăte, uși care se închideau și se deschideau, femei se furișau grăbite și dispăreau în odaia vecină. Preotul m-a poftit pe divan.
- Preoteasa nu se simte prea bine, o s-o ierți, dar o să pregătesc eu ceva de mâncare pentru tine, o să pun masa și o să fac patul ca să dormi.
Glasul îi era grav și îndurerat; m-am uitat la el; era tare palid, ochii îi erau umflați și roșii, parcă ar fi plâns. Dar nici nu mi-a trecut prin cap că era vorba de o nenorocire; am mâncat, m-am culcat și dimineața preotul a venit și mi-a adus o cană cu lapte, o felie de pâine și brânză. Am dat mâna cu el, i-am mulțumit, luându-mi rămas bun.
- Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Du-te cu Domnul!
Am plecat. La capătul satului m-am întâlnit cu un bătrân; m-a salutat, ducându-și mâinile la piept.
- Unde ai înnoptat, fiule? m-a întrebat el.
- La popa, moșule!
Bătrânul a suspinat:
- O, sărmanul! mi-a zis el. N-ai prins nimic de veste?
- Ce veste?
- I-a murit feciorul ieri dimineață, singurul copil; n-ai auzit bocetele femeilor?
- N-am auzit nimic, moșule, nimic!
- L-au pus în odaia din fund și și-au înăbușit plânsul ca să nu auzi, să nu te supere... Călătorie bună!
Ochii mi s-au împăienjenit.
- De ce plângi? a întrebat bătrânul cu mirare. Se vede că ești tânăr și nu ești obișnuit cu moartea. Mergi cu bine!

(Nikos Kazantzakis - Raport către EL Greco)

Dragile mele,

Nașterea lui Hristos să vă aducă sănătate, bucurii și bună-voire!

Poate, în aceste zile sfinte, aveți mai mult timp pentru lectură.
De aceea, postez mai jos cartea scrisă de Părintele arhimandrit Sofronie - Scrisori către familia protoiereului Boris Stark, o carte cu multe sfaturi și multă dragoste pentru orice familie de preot.

https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/02/arhimandritul-sofronie-scrisori-catre-familia-protoiereului-boris-stark/

”Nașterea lui Hristos, 1960-1961
(Cea dintâi scrisoare a Părintelui Sofronie din Anglia. Trecând, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Alexei I în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, el a întemeiat la vreo 90 de kilometri de Londra Mănăstirea Sfântului Ioan Înainte-Mergătorul.)

Dragă părinte, matușka, Vera, Mișa și Kolia...
Mi-e dor de voi. a trecut o vecinicie de când nu v-am mai văzut.
Vă trimit urările mele de Nașterea Domnului, dragostea mea, cele mai bune doriri și vă am necontenit în amintire. Și toate acestea sunt prea puțin. Știu că dragostea nu se mulțumește niciodată, totdeauna vrea tot mai mult. Credem cu toții că este cu putință să vină și acel mai mult. Iar această nădejde ne dă puteri să răbdăm lipsurile întregii vieți.

De mult nu mai am vești de la voi. Unde sunteți, cum sunteți?

Eu, slavă Domnului, m-am rânduit minunat. Împrejur este o mare liniște. Natura pe jumătate adormită se luptă cu moartea, dar nu așa ca în Nordul îndepărtat. Sunt încă multe frunze verzi. Mai ales dafinii rezistă la toate frigurile, ploile și vânturile. Sute de vrăbii se cuibăresc în ei, și sunt vesele chiar și în zilele reci. Mai departe este pustiu - un orizont larg, iar și mai departe, marea. O minunăție. Și asta, în zilele noastre!
Rugați-vă pentru mine, precum și eu totdeauna mă rog pentru voi. Fie ca rugăciunea să înlocuiască despărțirea și depărtarea.

Cel care vă iubește ca și mai nainte din tot sufletul, Al vostru, Tati.”

Impresionant chipul doamnei preotese Ioana Babosan. Să ne fie tuturor pildă și bucurie!
Domnul să vă păzească, draga noastră preoteasă!

Mai jos aveți rândurile scrise de Mitruț Burghina, de pe pagina căruia am luat aceste fotografii minunate:

”...intr-o lume bantuita de prejudecati si pudori false,din fericire,exista si familii care isi cresc copiii in spiritul traditiilor si autenticului.
Ioana Babosan din Rogoz-Tara Lapusului,fica de preot si sotie de preot,isi creste copiii intr-un mod eminamente traditional,insuflandu-le acestora,inca din frageda pruncie,dragostea si respectul pentru costumul popular,pentru tot ce inseamna autenticitatea locului,a satului din care provin.
Bravo tie Ioana si surorii tale Calina Marzac pentru ca ati ales sa va cresteti copiii pe acest Drum plin de...Sens!”

Puteți vedea mai multe fotografii dacă accesați pagina fb a lui Mitruț Burghina:

Un model de preoteasă și mamă creștină: Anastasia Ștefănescu

Cercetând viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) ierarhul cel mai învățat al Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut (membru al Academiei Române) am fost impresionat nu numai de contribuțiile sale aduse științei istorice, într-o perioadă de început la noi, organizării eparhiilor pe care le-a condus (Huși, Dunărea de Jos și Roman), învățământului teologic seminarial și universitar, modului de funcționare a Sfântului Sinod și a altor instituții religioase, obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de la Patriarhia Constantinopolului și în multe alte domenii, dar și de evlavia și duhovnicia sa, de credința puternică și statornică în Ortodoxie, de grija pentru unitatea poporului român din punct de vedere religios și național. Testamentul său este semnificativ pentru țelurile și sentimentele de care a fost călăuzit. Episcopul Melchisedec stabilea în testament înființarea unei Fundații în cadrul căreia averea sa personală să fie folosită ˇpentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunii mele, în genere, și a Bisericii române, în specialˇ. O parte din venitul acestei averi era destinată unei burse de studii în străinătate pentru un tânăr teolog.

Episcopul Melchisedec provenea dintr-o familie de preot cu 15 copii, între care un arhiereu – Valerian, un arhimandrit –Ieronim, un preot – Vasile și două surori călugărițe –Eugenia și Susana. El a petrecut anii copilăriei în casa părintească de la țară, bucurându-se în special de îngrijirea și iubirea mamei sale. ˇMămucaˇ Anastasia era fiică de preot și s-a distins prin virtuțile ei de soție și mamă a 15 copii. Episcopul Melchisedec însușii spune despre ea că era ˇmodelul virtuților  femeii de țară și cu deosebire a soției preotului de țarăˇ. El se considera necontenit rodul educației primite acasă de la mamă și în semn de iubire pentru ˇmămucaˇ lui vroia să scrie câteva schițe despre viața ei. În acest scop, împrospătându-și propriile amintiri a dorit să le completeze cu cele ale fraților săi, așa cum reiese din scrisorile trimise lui Vasile, Ieronim și Constantin. Între scrisorile răspuns cea mai frumoasă este a lui Ieronim, care face un portret cu totul impresionant al mamei sale. Reproduc aici cea mai mare parte a acestei scrisori, publicată de Constantin c. Dinulescu în volumul Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și excerpte din corespondență, București, 1908, p. 184-187.

1869, Mai 12, Ismail

Preasfințite Stăpâne,

După dorința ce ați arătat de a aduna oarecari notițe din viața mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat aici: parte din cele scrise le-am văzut, parte le-am auzit de la mama, precum despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce știu:

Presbitera Anastasia, fiica preotului Focșa din satul Negrești, ținutul Neamțului, a intrat în căsătorie la 1819 și până la 1868 mai 22, anul și ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu soțul său. În timpul vieții (…) a născut 15 copii (…). Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine, cât și pentru ei.

Eu singur am fost la mai multe ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea își făcea rugăciunile mai mult în singurătate – noaptea. Pe când toți dormeau, în mai multe rânduri, din întâmplare m-am trezit și am văzut-o în genunchi plângând ți rugându-se lui Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau duminică nu era să nu se ducă la biserică cu colivă și liturghie – câteva parale până la 20 – afară de mare nevoie sau caz de boală. 

Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea atât în biserică cât și acasă învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din Evanghelie și Apostol cu care adesea învăța copiii (…). Se ferea mult de a osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așa: ˇDoamne, ferește-mă de de gura lumei și de mintea cea proastă. Doamne ferește-mă de beție, de farmice și de toate lucrurile releˇ. 

De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata, mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. pe lângă învățătura ce ea da copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de înjurături; nu-i lăsa a se duce cu copiii țăranilor și chiar cu rude, dacă aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beția până la cel mai înalt grad. Iubea curățenia atât lăuntrică, cât și din afară. Zicea că omul este vas de aramă și că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era singură acasă, copiii mai mici rămași cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea despre rai, iad, moartea drepților și moartea păcătoșilor. și spre dovadă la cele spuse de ea, zicea că dacă voim să știm mai mult să luăm seama, când mergem la biserică, cu deosebire la citirea Evangheliei și la Cazanie, unde pe larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie cu capul gol, dezbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său. În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie degrab și după ce bărbatul nu a putut-o găsi s-a dus înjurându-o. Două săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s-au vindecat rănile. Trei zile eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul și se ruga lui Dumnezeu că tot ce se poate fi mai rău să trimită bărbatului său. Mama o oprea de la asemenea rugăciune: o mângâia și o încuraja să rabde cu bărbăție, căci Dumnezeu privește spre toate necazurile ei și că ea să ceară de la Dumnezeu nu să-i trăznească bărbatul ci să-i dea frica Sfinției Sale în inima lui (…). Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la Dumnezeu. La rudele și meghieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu ne ducea deloc. Erau numai câteva femei cu care era în relații mai deaproape și care o și vizitau mai adeseori, anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniță din deal și Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine și deasemeni aveau purtări bune. 

La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese familiare și gospodărești, puneau vreun băiat (iar altă dată chiar pe tata) de citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă: nu ne uita mamă preoteasă - și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare econoamă, dar nici un sărac nu s-a întors cu mâna deșartă de la ea. 

În timpul când era bolnavă avea o nespusă dorință de a vedea pe toți fiii săi și fiindcă această dorință nu s-a putut realiza atunci până era în viață, au hotărât ca această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. Înainte de moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șapte ori, s-a mărturisit și împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana și i-a recomandat cum să o înmormânteze și puținele parale ce a avut (30 galbeni) le-a despărțit în două, zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata, de asemenea și la moarte, aceia ce a adunat împarte cu soțul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsați pentru tata; cât mai curând să silească a-i pune la loc: că nu știe cât va trăi și el și că prin urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceia au cerut să vază dacă sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise ea cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi. După ce toate i s-au pus de față, i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine împărăteasa. A cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe piept și-a cerut iertăciune de la tata și de la ceilalți; a iertat și ea pe toți și îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a vorbit și-a fost în cea mai mare liniște și dorință de a scăpa de această lume. Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se vor putea ști decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam judeca lucrurile, deși le vedeam multe din ele, cu timpul s-au șters din minte. Poate că P.S.V. veți fi știind mai multe despre ea.

De la Costache încă n-am primit nimic până acum. Tot acum Vă trimit și scrisoarea Părintelui Vasile de la Roman.

Al Preasfinției Voastre plecat și supus servitor, Ieronim.  

Prof. dr. Emilian Popescu

Texte:

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mi-amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus laudă mamei mele în fața unei numeroase asistențe. Aflând că eram fiul unei femei văduve, m-a întrebat de la ce vârstă mama a rămas văduvă, iar la răspunsul meu că avea patruzeci de ani și că era văduvă de douăzeci de ani, de la moartea tatălui meu, surprins, a strigat privind mulțimea: Ce femei au creștinii! 

Sfinții Martiri din Lyon (august 177)

ˇIar fericita Blandiana, cea din urmă dintre toți întocmai ca o mamă vitează care-și îndeamnă copiii la luptă și i-a dus victorioși în fața Împăratului, trecând și ea prin toate luptele copiilor, s-a grăbit spre aceștia, bucurându-se și veselindu-se de sfârșitul ei, ca și cum era chemată la ospățul de nuntă și nu spre a fi aruncată fiarelor… Păgânii înșiși au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea și așa de crude chinuri.ˇ

Martiriul Sf. Perpetua și Felicitas (7 martie 203)

ˇIar Perpetua ca să guste ceva din durere, țipă când a fost lovită între coaste, apoi ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia. Poate că asemenea femeie… n-ar fi putut fi omorâtă altfel de n-ar fi voit ea.ˇ

Sursa: Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic nr.5, 1989, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, pag. 176-178

Transcriere realizată de Andreea Stîngă.

Sfaturi pentru preotese

************************************************************

Sursa Foto: OrthPhoto.net

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, soţul meu a fost hirotonit diacon şi şapte ani mai târziu preot. La hirotonirea sa întru diacon trei preotese foarte experimentate au venit la mine să mă sfătuiască. Ele au emigrat din vechiul Paris rusesc şi cunoşteau viaţa Bisericii foarte bine. De atunci, multe alte preotese mi-au oferit, de asemenea, multe sfaturi. Nu numai că aceste sfaturi erau foarte asemănătoare şi extrem de utile, dar am constatat, de asemenea, din experienţa personală, că sfaturile lor erau adevărate în fiecare detaliu. Fac prezentarea acestor sfaturi aici, sub forma unei liste. Vă rog să reţineţi că acestea nu sunt reguli, ci numai sfaturi care nu provin de la mine, ci vin din experienţa practică a mai multor preotese, iar eu am doar confirmarea lor.

1. Niciodată să nu-ţi pui soţul să aleagă între Biserică şi familie.
Dacă faci acest lucru, veţi suferi inutil amândoi. Ai fost de acord ca el să fie preot (în episcopiile noastre întotdeauna se cere permisiunea soţiei înainte de hirotonirea soţului) şi ai acceptat această cruce. El şi-a lăsat verigheta pe altar sau ţi-a dat-o să i-o porţi, aşa că el este căsătorit mai întâi cu Biserica şi apoi cu tine.

2. Nu intraţi în discuţii contradictorii înainte de Sfânta Liturghie.
Acest lucru îl va tulbura pe părinte şi nu va mai putea să slujească în mod corespunzător. Enoriaşii vor suferi din cauza acestui lucru.

3. Întotdeauna încearcă să fii cât mai calmă cu putinţă.
Sunteţi echilibrul parohiei, iar enoriaşii aşteaptă să primească mângâiere din partea ta, atunci când vorbesc cu tine.

4. Încercaţi să nu deveniţi prieteni apropiaţi cu niciunul dintre enoriaşi.
Precum copiii, uneori enoriaşii au tendinţa de a crea conflicte şi de a fi geloşi pe oricine este aproape de preoteasă. Acest lucru ar putea face munca preotului mai dificilă.

5. O preoteasă trebuie să fie "vizibilă", dar ea trebuie să ştie, de asemenea, cum să se facă "invizibilă".
Treaba ta este să fii o legătură între preot şi enoriaşi. Dacă eşti atentă,poţi vorbi cu preotul despre problemele pe care le-ai observat, astfel el poate organiza lucrurile cu ei în modul în care el crede de cuviinţă pentru a le rezolva. Niciodată să nu-i spui ceea ce crezi că ar trebui să facă – aceasta intră în atribuţiile lui. Eşti acolo doar pentru a observa, a comunica, a asculta şi consola.

6. Niciodată să nu ţii partea la conflicte.
Datoria ta este să uneşti, nu să dezbini.

7. Când cineva se comportă urât la biserică sau dacă există vreo situaţie neplăcută, nu încerca să o rezolvi singură.
Pune o bătrână care are vârsta şi autoritatea să o rezolve. Tu trebuie să rămâi mai presus de toate, astfel încât să poţi păstra încrederea enoriaşilor.

8. Niciodată să nu te implici în problemele financiare la biserică sau la consiliile parohiale.
În caz contrar, familia preotului ar putea fi pe nedrept acuzată de necinste şi preoteasa ar putea fi tentată să se implice în fel de fel de tensiuni, care se întâmplă întotdeauna în consiliile parohiale de tip protestant.(cu excepţia cazului în care parohia este suficient de norocoasă să fie condusă de un consiliu parohial aşa cum sunt conduse parohiile din Rusia). {Notă:Această realitate se întâlneşte în Bisericile Ortodoxe din Anglia şi Franţa }

9. Întotdeauna protejează-ţi soţul de acel fel de enoriaşe care ar putea dori să îi facă avansuri.
El va ştii că nu trebuie să fie singur cu astfel de femei (de aceea ne spovedim în biserică şi nu în confesionale).  Astfel de femei, nefericite în căsniciile lor, singure şi vulnerabile, pot fi ispititoare şi apoi, când avansurile lor sunt respinse, acestea pot apela la calomnie. Am văzut de multe ori acest lucru în Paris. Dacă, de exemplu, o astfel de femeie vine la casa parohială pentru a vorbi, lăsaţi întotdeauna uşa întredeschisă şi întrerupeţi discuţia pentru a oferi băuturi sau ceva de mâncare. În acest fel, orice neînţelegere poate fi evitată şi bunul nume al Bisericii este protejat.

10. Niciodată nu vorbi despre certurile din Biserică în faţa copiilor.
Copiii sunt nevinovaţi şi pot interpreta greşit ceea ce aud. Spune-le că aceasta este o conversaţie între adulţi.

11. Copiii nu trebuie să ducă crucea părinţilor lor.
Aceştia trebuie să fie protejaţi de problemele pe care le întâmpini şi,mai presus de toate, trebuie să le laşi libertatea de a alege. Ei trebuie să fie liberi în a vă oferi ajutorul lor. Doar dacă le laşi libertatea de a trăi o viaţă normală vor dori să ajute. Şi întotdeauna mulţumeşte-le pentru ajutor, deoarece nu au fost obligaţi să facă acest lucru. Arată-le că, atunci când lucrează împreună ca o echipă, totul devine mai uşor, mai relaxat.
Cu toate acestea, atunci când vin la biserică,comportamentul lor trebuie să fie exemplar. Ceilalţi copiii se vor lua după ei. Dar atunci când ajung acasă, este vital ca aceştia să trăiască precum ceilalţi copiii şi chiar, uneori, trebuie să fii deosebit de tolerantă cu ei. Este dificil să fii copilul preotului.

12. Întotdeauna cere ajutorul enoriaşilor pentru problemele Bisericii.
Biserica nu-ţi aparţine, ci este a tuturor. Toată lumea trebuie să aibă posibilitatea de a ajuta. Dar fii atentă să păstrezi locul tău, eşti preoteasa şi nimeni altcineva. Biserica trebuie să fie la fel de curată ca şi casa ta.

13. O doamnă al cărei tată face parte dintre noii martiri canonizaţi şi al cărei frate este preot în Paris, mi-a spus "Fii ca reginele din trecut".
Acesta a fost un sfat nepreţuit. Ceea ce vroia să spună era că trebuie să-ţi pui întotdeauna datoria înainte de orice altceva. Fericirea ta, a familiei şi a parohiei tale depinde de felul în care îţi îndeplineşti datoria.

14. Ca preoteasă trebuie să-ti împarţi soţul cu Biserica, de aceea poţi fi expusă la ispite, singurătate, responsabilităţi constante, frustrări,iar acestea pot duce la căderea într-o capcană.
Întotdeauna aminteşte-ţi că dacă preoteasa cade, de multe ori şi preotul cade odată cu ea şi după ce familia preotului şi-a pierdut credibilitatea, parohia întreagă, poate cădea, de asemenea. Nu păcatul este deosebit de important, ci consecinţele lui. Un păcat individual poate deveni un păcat colectiv. O preoteasă îşi poate distruge viaţa ei cu un astfel de păcat.

Traducere şi adaptare de Andreea-Tatiana după http://www.orthodoxengland.org.uk/matuski.htm .

*************************************************************

Despre dependenţe şi familia preotului

Timp de două zile am participat la o conferinţă internaţională ortodoxă despre adicţii. O idee pe care vreau să v-o împărtăşesc, pusă în atenţia noastră de către Părintele Vasilios Thermos:

Studiile arată că misiunea preoţească presupune unul dintre cei mai mari coeficienţi de stres. Asta înseamnă că preotul este foarte vulnerabil în faţa dependenţelor, iar realitatea confirmă acest lucru. (Dependenţa cunoaşte o paletă largă, de la alcool la internet, televizor, mâncare sau muncă - aşa numitul workaholic)
Pentru a depăşi această vulnerabilitate, preotul ar trebui să aibă una din cele mai bune căsnicii, care să îi ofere susţinerea necesară.

 În cadrul aceleiaşi conferinţe au fost evocate anumite situaţii care pot duce treptat la căderea în alcoolism:
- servirea deasă a preotului cu alcool, de către enoriaşi care consideră o jignire să nu serveşti de la ei - având în vedere desele vizite pastorale, riscul este foarte mare
- consumul mare de alcool al enoriaşilor, mai ales în mediul rural, face ca aceştia să exercite o presiune foarte mare asupra preotului - mai ales la parastase, cununii etc.

Pentru dependenţa de alcool, există la noi două centre de mare nădejde:
Centrul Sf. Nicolae din Iaşi
Programul Sf. Dimitrie Basarabov din Cluj

Diverse materiale pentru dependenţi, dar şi pentru cei co-dependenţi (care trăiesc sau au trăit în preajma unor persoane dependente) găsiţi o pagină a Centrului de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli din Iaşi.

Preoteasa Natalia

Matuska Raisa: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii”

Articol relizat de Maria Burlă

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

De la stânga la dreapta Maria, Sava, Pavel, Ștefănuț, Ciprian, Serafim și Nicolae (în brațele mamei).

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creștine de la porțile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului,trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc labiserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertați!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianții, pricepuți și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. „Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile .Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...”. „Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieții mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație. „Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!”

„Ne rugăm Cerului să-i putem crește în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

„Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult.”, apreciază dânsa.

Copiii odihnesc și refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.

SursA: doxologia.ro

Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji

–  Viaţa în familie: o continuă încercare de echilibrare între a petrece timp împreună  şi a acorda atenţia cuvenită parohiei –

Care sunt problemele unei preotese în America?

 Matushka Mary: Mă aştept ca problemele noastre să fie asemănătoarea cu cele ale unei preotese din Rusia sau din oricare altă ţară ortodoxă. Munca unui preot este extenuantă în orice ţară, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual. Preoteasa îşi face griji pentru sănătatea soţului, pentru faptul că nu doarme suficient. Îmi amintesc o anecdotă despre preoteasa Sfântului Ioan din Kronstadt, care mergea la distanţe foarte mari ca să fie sigură că el nu va fi deranjat în timpul scurtei sale odihne zilnice. Cred că această povestioară trebuie să rezoneze cu orice soţie de preot într-o oarecare măsură. Este o continuă încercare de echilibrare în familiile de clerici, între a petrece timp împreună şi a acorda atenţia cuvenită necesităţilor parohiei.

În principiu, grijile noastre sunt grijile oricăruia din Biserică. Preotul le păstrează în inima sa, iar preoteasa i se alătură având grijă de orice problemă pe care enoriaşii i-o împărtăşesc. De cele mai multe ori, tot ce putem face este să ne rugăm pentru cei în suferinţă şi să le oferim compasiune. Câteodată Domnul răspunde la rugăciuni în modul în care ne dorim, şi asta ne bucură; dar alteori El ne răspunde numai prin propria Sa Cruce, suferind împreună cu noi în marea Lui dragoste, iar rezolvarea vine doar prin Înviere.

Matushka Katherine: Aş spune că multe din grijile unei preotese de aici sunt aceleaşi cu ale unei preotese din orice altă parte. Pot să vorbesc doar din propria mea experienţă, iar întristările care îmi vin în minte sunt  mai degrabă cele ale unei mame care nu reuşeşte să ajungă la slujbele bisericeşti atât de mult pe cât ar vrea. Fie ajung cu întârziere, astfel încât copiii mei să se comporte aşa cum trebuie, fie nu mergem deloc pentru că este prea mult sau prea târziu pentru ei. Când însă vin la biserică, îi disciplinez şi învăţ pe copiii noştri cum să se comporte în biserică. Ocaziile de a mă ruga în linişte sunt puţine şi rare. În casă la noi, timpul de rugăciune al părintelui Eugene este sfânt, în timp ce rugăciunile mele sunt mai mult pe fugă, inima mea strigându-L pe Domnul, mulţumindu-I sau cerându-I ceva mai mult în trecere. Întotdeauna l-am invidiat pe soţul meu pentru timpul petrecut în altar, care nu include doar slujbele – el ajunge devreme, ca să se pregătească, şi pleacă târziu, după ce ajută la curăţenie şi pregătirea slujbei următoare. El de asemenea călătoreşte în interesul Bisericii şi, deşi mi-e greu să am grijă singură de trei copii, îl sprijin de fiecare dată.  Călătoriile au întotdeauna motive atât de frumoase şi sunt nişte experienţe minunate pentru el.

Un alt punct pe care aş vrea să-l ating este dezamăgirea mea că societatea Ortodoxă  devine din ce în ce mai „diluată” şi mai de-sensibilizată în ceea ce priveşte lumea spirituală. Tocmai am terminat de citit biografia fratelui bunicului meu, Pr. Seraphim  Slobodskoy (autor al cărţii „Legea Domnului”), şi am fost izbită de energia şi realizările imigranţilor care au venit în America fără nimic, reuşind încă să şi clădească biserici şi să formeze parohii. Astăzi, noi reuşim cu greu să menţinem ceea ce a fost început pentru noi nu cu mult timp în urmă. Oamenii nu mai sunt aşa de legaţi de parohiile lor cum erau cândva, şi nu mulţi îşi doresc să-şi dedice timpul şi energia Bisericii.

Dacă cumva aţi fost în Rusia, credeţi că sunteţi diferită de o matushka de acolo?

Matushka Mary: Am nişte amintiri foarte frumoase din timpul petrecut acolo. Am stat un an în Siberia într-un  schimb studenţesc de experienţă, dar asta s-a întâmplat cu mai bine de zece ani în urmă, iar lucrurile în Rusia sunt într-o continuă schimbare. Mi-ar plăcea să ştiu cum e viaţa preoteselor de acolo acum. Nu ştiu în care măsură impresiile mele au fost exacte, sau cât de diferită era viaţa în alte părţi ale ţării. Am avut ocazia să cunosc două din preotesele de acolo, când au venit să o viziteze pe evlavioasa mea gazdă; de asemenea, am aflat câte ceva despre vieţile lor din conversaţiile mele cu preoţii. Clerul de acolo a fost foarte amabil cu mine, permiţându-mi să cânt în cor în weekend-uri, şi chiar invitându-mă să mă alătur lor la prânz, după slujbele duminicale.

Impresia mea a fost că viaţa preoteselor de acolo era extrem de dificilă. Soţii lor nu aveau uneori suficient timp nici măcar pentru a dormi. Unul dintre preoţi mi-a povestit că nu era neobişnuit pentru el să boteze o sută de copii într-o săptămână. Şi cred că situaţia lor financiară era foarte dificilă. O preoteasă mi-a arătat o mostră dintr-o frumoasă dantelă pe care ea şi copiii ei o făceau spre a o vinde în piaţa în aer liber. Vânzătorii din piaţă trebuiau să stea şi să îndure zile lungi şi friguroase, însă ea nu mi-a spus decât ce mulţumită era deoarece copiii ei reuşiseră să înveţe un meşteşug atât de greu. O altă preoteasă despre care am auzit îşi petrecea în mare parte timpul muncind la creşterea şi întreţinerea produselor agricole, la casa lor departe de oraş.  Chiar şi când familiile de preoţi aveau o situaţie financiară sigură, le era probabil totuşi greu  să crească copii mici în Biserică. În vremea aceea, majoritatea clericilor pe care îi ştiam aveau copii mici. Preoţi bătrâni erau mai rar, din motive evidente. Înăuntru, bisericile erau deseori atât de aglomerate, încât reuşeam cu greu să-mi mişc braţul ca să îmi fac cruce. Să ajungi la biserică având copii mici cu tramvaiul sau autobuzul atunci când este frig putea fi de asemenea o provocare.

Viaţa mea de aici este diferită în multe privinţe. Noi locuim, la fel ca mulţi alţi preoţi din America, într-o casă aflată, convenabil, chiar lângă biserică. Deşi nu stăm bine din punct de vedere financiar după standardele americane, îmi permit să rămân acasă cu cei doi copii ai mei, şi niciodată nu îmi fac griji dacă vom avea suficientă mâncare sau nu. De asemenea, este mult mai uşor pentru mine să aduc copiii la biserică în timpul slujbelor mai lungi. Biserica este destul de plină, dar nici pe departe atât de aglomerată precum am experimentat în Rusia. Pot cu uşurinţă să intru sau să ies când plânge copilul. Este suficient spaţiu pentru femei însărcinate, mame cu copii sau pentru copii mici, ca să stea jos atunci când este nevoie. Avem chiar şi un coşuleţ  lângă măsuţa cu lumânări, cu mici albume foto cu iconiţe şi Biblii pentru copii, ca mamele să le folosească atunci când copiii lor îşi păstrează cu greu atenţia.

După slujbe, stau de obicei lângă uşă şi vorbesc cu cât de mulţi enoriaşi reuşesc în calea lor spre ieşire. Întotdeauna încerc să-i fac pe oameni să se simtă bineveniţi şi să le răspund la orice întrebări ar avea. Multe preotese din America procedează aşa. Cred că micile dimensiuni ale parohiilor americane ne ajută să petrecem mai mult timp cu fiecare membru în parte. Probabil, cu cât se vor construi mai multe biserici şi se vor hirotoni mai mulţi preoţi în Rusia, cu atât diferenţele dintre noi vor fi mai puţine.

Matushka Katherine: Am fost în Rusia de câteva ori, dar nu recent, şi nu ca soţie de diacon. Prima mea excursie în Rusia a fost la vârsta de şaisprezece ani, în 1993. Ultima călătorie a avut loc în 2004, când eram însărcinată cu primul nostru copil. Contactul meu cu soţiile de clerici a fost limitat. De fapt, deşi am întâlnit  câţiva preoţi şi diaconi, nu am cunoscut niciuna din soţiile lor. Eu sunt probabil mult diferită faţă de o preoteasă din Rusia.  Sunt mult mai vorbăreaţă, râd prea zgomotos, mă îmbrac prea laic şi probabil nu accept voia Domnului cu la fel de multă smerenie. Sunt slabă; eu nu am împărtăşit greutăţile şi responsabilităţile unei matushka din Rusia.

(va urma)

Traducere de Petruţa Suciu, după

Clergy Wives on Sharing the Grace and Cross of Ordination

Episoadele acestui interviu: 

• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?
•   Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici  
• Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

Familia preotului (2): greutatea slujirii necesită sprijinul familiei

  (continuare din Familia preotului (1): căsătoria/celibatul clericilor ) 

http://farm1.static.flickr.com/47/126478985_b938ebc861.jpg

 b. Realităţile prezente confirmă întru totul justeţea tradiţiei răsăritene.

Dacă pentru creştini, în general, familia reprezintă "biserica de acasă" şi "icoana Bisericii", cu atât mai mult pentru preot. De la biserică preotul duce acasă harul sfinţitor, care întăreşte comuniunea familială, iar casa îi oferă, în schimb, locul tihnei şi al refacerii, după multele osteneli pe care le împlineşte în sfântul lăcaş sau pe la casele creştinilor. Nu de puţine ori, mai ales la oraşe, preotul se confruntă cu ostilităţi şi atitudini ireverenţioase ale unor enoriaşi certaţi cu buna-cuviinţă, manifestate prin cuvinte şi gesturi adesea obscene. Venit acasă, preotul găseşte în familie refugiul reconfortant, mângâierea şi înţelegerea unor fiinţe dragi, care îi amintesc de fiecare dată că nu e singur în misiunea lui pastorală, că-i sunt alături, că-l sprijină să ducă lupta mai departe. Om fiind, chiar fără ostilităţi din afară, preotul simte câteodată că-l lasă puterile, că-l stăpâneşte teama, că deznădejdea bate la uşa sufletului său. Alteori, este bântuit de gânduri, ispite şi tulburări, care îl cutremură şi-l descurajează. Nu trebuie uitat că slujitorii consacraţi sunt mai expuşi ispitelor decât credincioşii de rând, întrucât diavolii îi atacă mai des si mai violent, încercând în fel si chip să le compromită numele bun. Apoi, faptul că ei aud la Spovedanie fel de fel de păcate, unele inimaginabile, le creează un plus de tulburare şi vulnerabilitate, deodată cu acumularea unei încărcături negative, care le măreşte riscul ispitelor şi al propriilor căderi. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea – mărturiseşte (şi atenţionează) Sfântul Ioan Gură de Aur. Toate acestea pot fi îndepărtate mult mai uşor cu sprijinul celor dragi din familie decât luptând de unul singur.  În acelaşi timp, în familie, nu numai soţia şi copiii învaţă de la preot atâtea lucruri bune şi frumoase, ci şi preotul, la rândul lui, învaţă mereu de la ei. Iată cum descrie savantul Si­mion Mehedinţi acest aspect: "Preotul, ca şi profesorul, nu doar creşte copii, ci el însuşi este educat de copii. A avea deci familie înseamnă să ai în casa ta o şcoală, pe care n-o pot înlocui niciodată relaţiile mai îndepărtate cu copiii al­tora."

Fragmente din Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe intelesul tuturor, vol. 1

(va urma)