luni, 14 ianuarie 2019

Cătălina Dănilă Buzățelu - preoteasa poet

Postez mai jos un mesaj de suflet pentru cele dintre voi care vreți să citiți pagini pline de gingășie, scrise de un suflet nobil de preoteasă, doamna preoteasă Cătălina Dănilă Buzățelu:


Dragi prieteni,
Vă anunț cu bucurie că a apărut mult așteptatul volum de poezii "Muguri de lumină", lucrare finalizată cu ajutorul unui om extraordinar de talentat, doamna Luca Ana. Sunt poeziile scrise în ultimii 5 ani, un volum în care am picurat tot ce-am avut mai bun în suflet.
De asemenea, voi face o bucurie și acelora care așteaptă de ani de zile să citească primul meu roman publicat, "Lacrima sufletului", cu stocul epuizat de mai bine de 7 ani.
A avut parte de a treia ediție și mult îndrăgitul roman "Mi-e dor de Tine, Doamne" vândut până acum în peste 4000 de exemplare și cu stocul epuizat de aproximativ 2 ani.
Prețul fiecărui volum în parte este de 25 de lei, iar un pachet cu toate cele trei cărți va fi 70 de lei. Pentru comenzi, aștept mesaj în privat. Doresc să vă spun și că tirajul este foarte mic, drept pentru care voi onora comenzile în ordinea sosirii lor.
Le mulțumesc tuturor acelora care m-au încurajat și m-au ajutat la îndeplinirea acestui vis. Mulțumesc, dragul meu soț, mulțumesc părinte Marius Buzatelu!
SurSa: pagina fb

Mai postez o poezie minunată despre un copil minunat.
Minune - Cătălina Dănilă Buzățelu
Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.

Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.

Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.

Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.

Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!



duminică, 13 ianuarie 2019

Preoteasa Varvara Florariu de Otilia Bălinișteanu

Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină

 
Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.
A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu.
Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă;  ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.
“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent  al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
 În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor  lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.
Lupta cu boala
În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieşeni nu i-au mai dat nicio şansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Şi a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruţătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm şi o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu aşa a rânduit. Şi nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Ţin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizaţi, să fim fericiţi, deşi era răpusă de boală”, povesteşte Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; ştia că doar acolo e nădejdea ei. Şi, deşi suferea şi o durea, avea un chip luminos, ştia că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască şi a treia nepoată şi ea trebuia să o vadă”, povesteşte Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut -  au recunoscut-o şi medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în faţa unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinţi. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viaţă ce le-a daruit-o Dumnezeu şi nu uită să-I mulţumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.
Testul suprem al vieţii
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenţei lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăveşte subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruţător: nu se mai poate face nimic. Fără a-şi pierde speranţa, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura şansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenţiei. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune şi la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi şi noapte cu cartea de rugăciuni şi plângând. E o luptătoare şi Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinţi. I-am vazut neputincioşi, fără salvare aici, toţi ridicau din umeri şi spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Şi Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaşte un sfânt în viaţă. Părintele a răspuns: “Da, soţia mea”. M-a obsedat răspunsul lui; aşa spun şi eu. Pentru că trăieşte pe pământ, dar cu gândul, sufletul  şi mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuţile ce se pot cere unei persoane care este soţie, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.
Familia Florariu, o bucurie care merită împărtăşită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creştină, de bucurie, de speranţă, de armonie şi de solidaritate. Şi mai e ceva ce oamenii aceştia emană: credinţă neştirbită, dragoste faţă de aproapele şi multă modestie. Sunt un exemplu că şi astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii  şi de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp şi dragoste nesfârşită. Trei dintre copii sunt deja preoţi: Alexandru la Hodora, Ionuţ la Scobinţi- Rediu şi Andrei la Satu Nou – Belceşti. Emanuel  a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă şi latină), Teofil este şi el student la Teologie. Fetele, Iustina şi Paula, au moştenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultăţii de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi. “De la toţi primim atâta bucurie! Să îi vezi strânşi pe toţi 16 (copii şi nepoţi), la masa de Paşti sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate şi să-i bucure pe toţi cu bunătăţi, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puţin”, apreciază părintele Vasile.
Mama , portret în contrast: lumină multă şi umbră
Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.Familia Florariu
Alexandru: “Primii paşi în biserică, în rugăciune, cu ea i-am făcut. Şi mi-au prins bine”.
Ionuţ: “Adeseori o dau exemplu de credinţă, căci prin credinţă a fost vindecată, de dragoste, căci ne iubeşte egal pe toţi, de muncă, suntem şapte copii şi nu a fost uşor, de jertfelnicie, căci şi-a jertfit viaţa pentru noi şi pentru Hristos prin misiunea de preoteasă şi mamă model ce şi-a asumat-o.
Emanuel : “Cred că mama cel mai mult îşi doreşte să rămânem cu toţii ancoraţi în credinţa şi în dragostea de Dumnezeu, să construim în continuare pe temelia educaţiei pe care ne-a oferit-o”.
Iustina: “E greu să spun totul despre ea; mai simplu mi-ar fi să o pictez, deşi nu cred că aş face-o în culoare, mai degrabă în contrast - în lumină multă şi umbră. În perioada când era bolnavă, i-am făcut un portret în mişcare, aşa am simţit. Poate pentru că cei foarte dragi ne sunt pemanent în gând, ca o imagine între trecut şi prezent”.
SurSa: Doxologia
"Poate  vi se va părea curios de ce acest articol despre preoteasă. Însă, îl găsesc binevenit, mai întâi pentru că se vorbeşte prea puţin despre preoteasă şi rolul ei major în parohie, fiind oarecum eclipsată de prezenţa și autoritatea soţului preot. Apoi, cred că este foarte important ca tinerele fete (sau măcar fecioarele din parohiile noastre ortodoxe) să aibă un motiv în plus să se păstreze curate şi să se pregătească pentru viaţă şi mai ales pentru a fi viitoare preotese, cu un rol decisiv în viaţa parohiei ortodoxe şi a societăţii în general.
Nu în ultimul rând, articolul vrea să încurajeze prezenţa delicată a preotesei în parohie, să sprijine tinerele soţii de preot care sunt oarecum descumpănite (sunt tot mai multe divorţuri în rândurile preoţilor) trecând imediat într-o viaţă cu răspunderi majore, cărora simt că nu le fac faţă (uneori şi din vina soţilor care nu le-au pregătit pentru aşa ceva şi mai ales care uită să le sprijine). Aici aş invita la reflecţie pe versetul Sfântului Apostol Pavel care subliniază: "Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei 3, 4-5).
Cred că nu întâmplător insistă apostolul pe întâietatea familiei, întrucât aici, în familie, se duce adevărata luptă, aici se pun bunele temelii ale slujirii totale, sincere şi fără menajamente diplomatice şi abia apoi se transmit în rândurile enoriaşilor. Din familia preotului transpare totul în parohie, după cum se spune la noi: "Casa preotului are pereţi de sticlă". Deci,  acest articol se doreşte a fi o laudă firavă şi o mulţumire pentru "maicile noastre preotese", prezențe atât de delicate în bisericile noastre, cărăra le sărutăm dreapta discret!" (prof. dr. Gheorghe Butuc)
Cu deosebită bucurie voi încerca să arunc câteva raze de lumină în ceea ce priveşte chipul prezbiterei (dar şi al tinerelor fete care sunt pe cale să devină prezbitere) şi misiunea pe care o are aceasta în Biserica Ortodoxă. Acestei personalităţi eroice i se cuvin multe pentru răbdarea, tăcerea şi pentru delicata ei prezenţă. Femeia, prin Harul lui Dumnezeu, este o prezenţă a jertfei, a devotamentului, a dragostei şi a căldurii, datorită marei cinste care i-a fost dăruită de a fi lângă soţul ei preot. Este adevărat că şi pe tine te-a chemat Dumnezeu spre primirea unei mari cinste, anume spre a deveni soţia şi conlucrătoarea reprezentantului Lui pe pământ.
Dar să vedem comportamentul nostru în ceea ce priveşte această chemare dumnezeiască. Ştii că trebuie să fii puternică, să te caracterizeze pretutindeni şi întotdeauna sinceritatea şi transparenţa, să fii conştientă şi să simţi că trebuie să te mişti în cadrul modestiei şi al smereniei. Tu nu te dăruieşti sinelui tău. Cât de grea este lupta, câtă introspecţie şi rugăciune, câtă rezistenţă, câtă perseverenţă ca să te poţi lupta pentru dobândirea desăvârşirii! Cât de dură este într-adevăr lupta! Trebuie să te dăruieşti dragostei, jertfei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, fără limite.
Jertfa ta îţi dăruieşte o bucurie aleasă. Ai puterea de a-ţi chivernisi viaţa, te jertfeşti fără răsplată, te jertfeşti fără plânset, fără geamăt şi înaintezi ignorându-ţi propriul eu. De multe ori, lumea din jurul tău te priveşte cu suspiciune şi duşmănie, pentru că nu acceptă existenţa unor suflete pline de „feciorie”. În multe dintre clipele decisive din viaţa ta, când îţi fuge pământul de sub picioare, când durerea îţi nimiceşte firea sau, mai bine zis, întreaga existenţa, tu îţi găseşt iputerea de a sta dreaptă şi de a duce mai departe sfinţenia misiunii tale creatoare. Este adevărat că eşti conştientă de poziţia ta, de starea ta, iar dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi”, precum şi multa afecţiune vor fi exprimate de gesturile tale.
Chiar entuziasmul (bucuria şi pathosul) care va bate în inima ta va fi lovit de durere în mersul tău, de deznădejde, de suspin, de agonie. Dar tu ştii de fapt că suferinţa aduce bucurie. „Ai ferestrele deschise la lumină”. Toate faptele tale să fie cumpătate şi chibzuite, comportamentul tău să fie precaut şi înţelept, manierele tale să fie admirabile, politicoasă şi încântătoare, declaraţiile tale să fie sincere, gândurile şi ideile tale cumpătate şi pline de raţiune, lipsite de exagerare şi fanatism. Este adevărat că nu-ţi poţi face viaţa aşa cum ţi-o doreşti, însă trebuie să conştientizezi adevărata ta valoare. Nimeni şi nimic nu există fără vreun scop, la fel şi tu.
Lucrurile, însă, nu sunt atât de uşoare, drumul este lung, călătoria obositoare, sfârşitul departe, nevoile sunt foarte multe, încercările vin adesea, cerinţele devin mult prea mari, iar necazurile foarte grele. „Toţi şi toate se grăbesc şi aleargă în casa ta şi în parohia ta, iar tu trebuie să fii exemplul răbdării desăvârşite pentru îndeplinirea tuturor cerinţelor”. Credinţa ta, aşteptarea ta, rezistenţa ta, puterea ta, curajul tău vor fi încercate deseori. De aceea, viaţa ta, în special astăzi, are nevoie de răbdare.
Să ştii că eşti de o neapărată nevoie lângă soţul tău preot, în parohia ta. Parohia este pentru tine marea ta familie. Contactul zilnic cu enoriaşele din marile oraşe este un pic dificil de realizat, dar tu trebuie să ai capacitatea de a te apropia de celălalt. Are nevoie de tine mult chinuitul om. Trebuie să ai o prezenţă discretă, iar participarea ta la clipele de bucurie şi de întristare trebuie să fie sinceră şi spontană. Prezenţa voastră, a ta şi a soţului tău preot, sunt de multe ori necesare. Te înţeleg, însă, că ai pe umerii tăi această mare misiune în care eşti chemată să te întăreşti pe tine însăţi mai întâi şi apoi să săvârşeşti lucrarea dificilă a parohiei tale. Veţi descoperi (soţul tău preot împreună cu tine) că sunteţi prinşi, în cea mai mare parte a timpului, în vâltoarea grijilor şi obligaţiilor familiale. Trebuie să ştii că principala ţintă a soţului tău este jertfirea. Nu trebuie să uiţi că este om cu slăbiciuni, un om care oboseşte, un om cu eşecuri, că poate uneori se întâmplă să-şi piardă zelul de la început. Tu de multe ori, cu mângâierea ta, îi vei reînsufleţi speranţa şi îi vei aminti de Harul pe care l-a primit pentru drumul iubirii şi al jertfei. Tu vei fi sufletul preotului, dar vei păstra distanţa care te separă de Sfântul Altar. Trebuie să fii cucernică, să îi săruţi mâna, să nu laşi pustiu locul tău din strană la Sfintele Liturghii, să pleci ultima din Biserică pentru că ai o valoare importantă şi necesară în a le inspira curaj şi putereoamenilor care au nevoie de tine.
Câte case nu ascund o mare durere? Tu, prin prezenţa ta, insuflă îndrăznire spre speranţă, fii raza de lumină purtătoare de speranţă. Cu inima şi chipul pline de bucurie vei transmite evanghelia optimismului şi a bucuriei de care are atâta nevoie lumea contemporană. Iar tu, prezbitera de azi, nu uita că eşti „demiurgul” bucuriei familiei tale şi este datoria şi privilegiul tău prin excelenţă de a-ţi forma o bună imagine socială în parohia ta. Cumpăneşte bine marea ta misiune şi păzeşte-ţi sinele de orice pericol moral.
Încearcă să trăieşti libertatea Bisericii pentru a putea răspunde cu aceeaşi măsură minunatei tale chemări. Este îmbucurător faptul că eşti permanent tovarăşă de drum cu Dumnezeu, că eşti sub purtarea Lui de grijă, că eşti şi tu una dintre inimile care vrea să renască şi să se unească cu El. Noi toate, credincioase misiunii noastre, vom duce mai departe lucrarea noastră. Şi trebuie să o ducem mai departe, pentru că este a noastră. Toate putem să o facem, însă numai să ne-o dorim cu adevărat. În calitate de prezbiteră ai funcţia de a dărui din bogăţia inimii tale grija ta faţă de parohie. Uşa casei tale să fie deschisă pentru a te putea găsi cei osteniţi, cei nedreptăţiţi, cei slabi în credinţă, cei bătrâni şi cei bolnavi. Să fii aproape, dar, în acelaşi timp, să păstrezi distanţă. „Să ai nădejde şi credinţă, roagă-te ca să rezişti. Rugăciunea este respiraţia sufletului”.
Să rugăm pe Domnul cu umilinţă şi cu inimă fierbinte să lumineze inimile noastre, să ne dăruiască o viaţă duhovnicească în spiritul ortodox autentic care va spori cinstea înaltei noastre misiuni. Doamne al nostru, Iisuse, învredniceşte-ne pe noi în fiecare zi să ne sprijinim crucea noastră de Crucea Ta, să ne unim suferinţa noastră cu Pătimirea Ta şi aşa să găsim întotdeauna cărarea noastră. Doamne al milei, să nu se stingă candela credinţei, făclia speranţei, tămâia iubirii, ca să putem să trăim adevărata noastră viaţă. În final, toată nădejdea noastră să o punem spre Cea mai înaltă decât cerurile, Mijlocitoarea creştinilor, spre Cea care ţine pe Cel Care ţine toate.
Prezbitera Vasiliki Polyzou, Cugetări despre prezbiteră şi rolul ei, în „Preotul Paroh (Εφημέριος)”, Οctombrie, 2000, traducere din neogreacă de Cătălin Dobri.

vineri, 28 decembrie 2018

E vremea colindelor



Un cor inedit, Corul familiilor de preoți din Brașov, dirijat de părintele profesor Dr. Sorin Dobre, a participat joi, 20 decembrie, la un concert de colinde susținut la Catedrala mitropolitană din Sibiu. 

Felicitări  tuturor membrilor Corului, începând de la cei mai mici și până la cei mai destoinici, pentru frumusețea interpretării, pentru dragoste, răbdare, perseverență!

Sursa:Mitropolia Ardealului

Nașterea lui Hristos să ne fie de folos! 






miercuri, 26 decembrie 2018


Dragile mele,

Nașterea lui Hristos să vă aducă sănătate, bucurii și bună-voire!

Poate, în aceste zile sfinte, aveți mai mult timp pentru lectură.
De aceea, postez mai jos cartea scrisă de Părintele arhimandrit Sofronie - Scrisori către familia protoiereului Boris Stark, o carte cu multe sfaturi și multă dragoste pentru orice familie de preot.

https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/02/arhimandritul-sofronie-scrisori-catre-familia-protoiereului-boris-stark/

”Nașterea lui Hristos, 1960-1961
(Cea dintâi scrisoare a Părintelui Sofronie din Anglia. Trecând, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Alexei I în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, el a întemeiat la vreo 90 de kilometri de Londra Mănăstirea Sfântului Ioan Înainte-Mergătorul.)

Dragă părinte, matușka, Vera, Mișa și Kolia...
Mi-e dor de voi. a trecut o vecinicie de când nu v-am mai văzut.
Vă trimit urările mele de Nașterea Domnului, dragostea mea, cele mai bune doriri și vă am necontenit în amintire. Și toate acestea sunt prea puțin. Știu că dragostea nu se mulțumește niciodată, totdeauna vrea tot mai mult. Credem cu toții că este cu putință să vină și acel mai mult. Iar această nădejde ne dă puteri să răbdăm lipsurile întregii vieți.

De mult nu mai am vești de la voi. Unde sunteți, cum sunteți?

Eu, slavă Domnului, m-am rânduit minunat. Împrejur este o mare liniște. Natura pe jumătate adormită se luptă cu moartea, dar nu așa ca în Nordul îndepărtat. Sunt încă multe frunze verzi. Mai ales dafinii rezistă la toate frigurile, ploile și vânturile. Sute de vrăbii se cuibăresc în ei, și sunt vesele chiar și în zilele reci. Mai departe este pustiu - un orizont larg, iar și mai departe, marea. O minunăție. Și asta, în zilele noastre!
Rugați-vă pentru mine, precum și eu totdeauna mă rog pentru voi. Fie ca rugăciunea să înlocuiască despărțirea și depărtarea.

Cel care vă iubește ca și mai nainte din tot sufletul, Al vostru, Tati.”






vineri, 15 septembrie 2017

Cum trebuie să fie soția preotului și cum putem să știm dacă viitoarea preoteasă este vrednică pentru această postură?

Apoi, soția preotului trebuie să fie preoteasă. E musai. Altfel, nu se poate. Și, de vrednică, nimeni nu e vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea poruncilor… Altă vrednicie nu există. Și, când Sfânta Biserică îl învrednicește pe soțul ei răspunzând „Axios!“ la hirotonie, o învrednicește și pe ea pentru că e acolo, una cu el prin Taina Cununiei, și ajutor pe măsură în slujirea preoțească. Dar nu avem cum să știm, cum să „ghicim“ vrednicia cuiva fără semnul iubirii poruncilor lui Dumnezeu. Vrednicia noastră nu este așa cum e culoarea ochilor. Ce simplu ar fi! Ne-am orienta cu siguranță, deși există și aici pericolul acelor lentile de contact de altă culoare. Dar nu, vrednicia este o lucrare divino-umană: noi suntem harnici în împlinirea poruncilor, și Dumnezeu ne învrednicește pentru misiunea pe care ne-o încredințează! Așadar, fii cu ochii pe ea, pe cea pe care o dorești ca preoteasă, întreab-o dacă și ea dorește acest lucru și apoi, stai așa vreun an, și urmărește-o cum se poartă cu Domnul și cu familia ei și cu prietenii ei și cu aproapele ei și vezi… Vezi ceea ce ea nu știe și nu poate să-ți spună pentru că nu știe…
Apoi să probați să vedeți dacă puteți face împreună, în parc, Paraclisul Maicii Domnului, așa, stând pe o bancă printre cei care fac altceva acolo! Dacă ați pricepe asta! Eu cunosc o familie, un părinte și o preoteasă dragi sufletului meu, care-mi povesteau că făceau asta când erau prieteni și nu la propunerea viitorului preot!
Greu cuvânt, îmi dau seama… Dumneavoastră vă lăsați purtați de dorința erotică numind-o iubire și nu știți că ea e este o putere omenească puternic parazitată de puteri vrăjmașe. Și dacă pe vremea lui Topârceanu „fiicele Evei dădeau buzna-n livadă, din merele oprite să facă marmeladă“, acum ce să mai spunem? Nu ne rămâne decât să îndrăznim să fim martori vii și plini de Bucurie ai lui Hristos, Cel Ce ne-a adus Puterea să transformăm această putere sălbatică și, de multe ori, îndrăcită, în tandrețe și iubire!
Asta este vocația iubirii creștine dintre bărbat și femeie! Vei spune, poate, „nu se poate!“ Așa este, îți voi răspunde, nu este omenește posibil, dar pentru aceasta S-a făcut Om Fiul lui Dumnezeu, ca tu să poți asta! Dacă vrei! Te înfioară prezența unei fete? O dorești? Să te bucuri că nu ești nesimțitor! Că te-nfiori. E minunat! Și ca fată, la fel, ferească Dumnezeu să pună un băiat mâna așa, pe mânuța ta și tu să nu deosebești cu simțirea această atingere de atingerea unei muște! Să ziceți: „Suntem vii! Mulțumim, Doamne!“ și, cu harul Lui, să transformați acest impuls, acest cântec al sângelui, al cărnii, în cântec de slavă către Dumnezeu și să ziceți: „Doamne, vezi Tu ce simt eu?“. Și zice Domnul: „Bine, fiule! Fii viteaz, că mai avem zece ani până la nuntă!“. Dacă suntem în clasa a X-a, nu? Și bucuria acea nu o va lua nimeni de la voi! M-aș bucura mult dacă măcar câțiva dintre dumneavoastră ați încerca să probați dacă ce spun eu e adevărat și concret și viabil astăzi, aici și acum, în chiar această lume!
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, vol. II

Preoteasa. Foto: Oana Nechifor

miercuri, 13 septembrie 2017

Matushka Viktoria Mogilnaya: ”Femeia adevărată este femeia creștină”

Matushka Viktoria Mogilnaya:

Pentru mine, femeia adevărată este femeia creștină, cea care cu toate ale ei urcă până la Cer. 
În Biserică, atât fetele, cât și femeile care sunt naturale, devin de o sută de ori mai frumoase pentru că frumusețea lor trupească este sporită de frumusețea duhovnicească: puritatea, fecioria, smerenia și modestia le sunt mai folositoare decât orice alte produse ”fermecate”.



Sursa: Orthodox Christianity

luni, 4 septembrie 2017

Impresionant chipul doamnei preotese Ioana Babosan. Să ne fie tuturor pildă și bucurie!
Domnul să vă păzească, draga noastră preoteasă!





Mai jos aveți rândurile scrise de Mitruț Burghina, de pe pagina căruia am luat aceste fotografii minunate:

...intr-o lume bantuita de prejudecati si pudori false,din fericire,exista si familii care isi cresc copiii in spiritul traditiilor si autenticului.
Ioana Babosan din Rogoz-Tara Lapusului,fica de preot si sotie de preot,isi creste copiii intr-un mod eminamente traditional,insuflandu-le acestora,inca din frageda pruncie,dragostea si respectul pentru costumul popular,pentru tot ce inseamna autenticitatea locului,a satului din care provin.
Bravo tie Ioana si surorii tale Calina Marzac pentru ca ati ales sa va cresteti copiii pe acest Drum plin de...Sens!”

Puteți vedea mai multe fotografii dacă accesați pagina fb a lui Mitruț Burghina: