vineri, 22 iulie 2011

Familia preotului (3)


6. Preoteasa, soţia preotului, poate da sfaturi multor femei în probleme de viaţă sau în probleme care se referă strict la ele, atunci când nu este neapărată nevoie de a-l deranja pe părinte. Există femei care apelează la ajutorul preotesei pentru a-l pregăti pe preot pentru o anumită problemă strict personală. În asemenea situaţii, preoteasa nu trebuie – nici direct, nici indirect – să anunţe dinainte care va fi hotărârea preotului şi de asemenea să influenţeze într-un fel hotărârea luată de el. În aceste situaţii delicate este nevoie de multă înţelepciune şi tact duhovnicesc, iar preoteasa se simte şi ea legată prin Taina Spovedaniei [aici iar bănuiesc o traducere deficitară, n.n.]. Nu este neapărat să ştie care este hotărârea definitivă.

7. Cunoaştem mulţi preoţi buni, dar puţine, foarte puţine preotese bune. Sunt mulţi preoţi şi diaconi buni, care, deşi au fost părăsiţi de soţiile lor, continuă să poarte mai departe cu multă sârguinţă crucea de slujitori ai Bisericii. De obicei, rareori se întâmplă să se ajungă la astfel de situaţii, dar există mulţi preoţi care se simt singuri în familiile lor, casnicii lui nu-i împărtăşesc ideile duhovniceşti: soţia, iar împreună cu ea şi copiii (spre bucuria noastră foarte rar) preferă să rămână la nivelul tradiţional al ortodoxiei sau chiar în afara ei.
Dacă în casa preotului lipseşte rugăciunea, în familie se creează o atmosferă nu atât a vieţii duhovniceşti, cât de consum şi atunci devine firească expresia: tata lucrează la biserica cutare în loc de slujeşte la biserica cutare…Aceste expresii corespund înţelegerii diferite a activităţii capului familiei, a soţului şi a tatălui; ce-i drept, se întâmplă ca, folosind a doua expresie, să se întrebuinţeze şi sensul primei.
Neînţelegerile în familiile preoţeşti (din păcate, astăzi ele sunt tot mai dese) se explică prin faptul că în aceste familii, ca şi în marea majoritate a familiilor mirene, să predomine, cum spune preotul Alexandr Elceaninov, relaţii instinctiv-naturale. În afara familiei tata trăieşte o viaţă duhovnicesc-bisericească, fapt care îi provoacă multe greutăţi. Despre astfel de situaţii se spune că „duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10, 36); spunem duşmani pentru că ei se îngrijesc numai de trup, îi cer doar bunuri materiale şi îl împiedică să crească duhovniceşte. Iar în biserica din casă, sprijinit de soţie şi familie, preotul poartă mai uşor crucea slujirii sale şi i se creează condiţii favorabile pentru creşterea lui duhovnicească. În acest caz, casnicii lui nu sunt duşmani, ci prietenii cei mai apropiaţi ai lui. Experienţa vieţii de familie îl poate ajuta mult în activitatea lui misionară.
Dacă preotul şi soţia lui sunt lipsiţi de viaţa duhovnicească, de multe ori aceasta duce la slăbirea iubirii dintre soţi, la lipsa de respect a unuia faţă de celălalt. Unii preoţi suportă foarte greu astfel de situaţii: după munca şi slujirea misionară ei au nevoie de puţină odihnă, de înţelegere omenească, însă când ajung acasă se izbesc de o atitudine rece şi străină.

Transcriere de Andreea Tatiana

Note şi comentarii de Preoteasa Natalia

vineri, 15 iulie 2011

Familia preotului (2)

5. Crucea cea mai grea pentru o femeie este cea de a fi soţie de preot; ea este mai grea decât cea a călugăriei. Nu întâmplător femeia continuă să poarte verigheta, în timp ce soţului ei, după ce a fost urcat la treapta preoţiei, i se scoate de pe deget (în Biserica Rusă, preoţii nu poartă inelele de căsătorie), deoarece acum el este căsătorit cu Biserica şi aparţine în primul rând ei, altarului şi numai după aceea soţiei. Chiar şi bucuriile relaţiilor conjugale sunt rare. Soţul e toată ziua în biserică, alături de enoriaşi, iar ea stă acasă cu copiii. Ea doreşte să meargă la distracţie lumească, soţul însă nu are dreptul [n.n.: aici bănuiesc că e o greşeală de traducere; cred că sensul ar fi: „ea poate şi-ar dori să ia parte şi la distracţii lumeşti, soţul ei însă are preocupări”]. Despre zile de odihnă, cel puţin duminica, nici nu poate fi vorba. Dacă lucrează la un serviciu care nu are nimic comun cu biserica, posibil ca unii din colegi să o condamne şi să o evite. Acasă, dacă se întâmplă să vină cineva în vizită, ea rămâne aproape întotdeauna o umbră a bărbatului, căci oamenii vin cu diferite probleme la preot, iar datoria ei este să fie amabilă cu toţi.

„Fiii şi zidirea cetăţii întăresc numele; iar mai mult decât amândouă acestea se socoteşte femeia fără de prihană” (Sir. 40, 21). „Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii.” (Pilde 31, 23).

Preotul este legat prin Taina Spovedaniei. Multe din cele ce îl frământă el nu le poate împărtăşi nimănui, nici chiar soţiei; în această situaţie e nevoie de multă înţelepciune duhovnicească.

La început, multe preotese se plâng. De exemplu, la nici o lună de la hirotonia soţului tânăra soţie i-a reproşat: „ Eu am sacrificat pentru tine tot ce am avut mai scump, iar tu te-ai îndepărtat de mine. Tu ai primit altarul, iar eu, în schimb am rămas singură”. La care soţul i-a răspuns: „Ai puţină răbdare! În curând vom fi iarăşi împreună.” Relaţiile dintre ei s-au îmbunătăţit: ea a devenit ajutorul lui cel mai de preţ. Căsnicia lor a luat o nouă formă, mult mai adâncă.

Altă femeie, după ce a devenit soţie de preot, regreta timpurile când mergea la teatre şi concerte.

Înainte de a accepta să devină soţie unui preot, femeia trebuie să se întrebe dacă într-adevăr doreşte acest lucru; e nevoie de o hotărâre, asemănătoare cu cea pe care o ia omul atunci când doreşte să urmeze calea călugăriei.

[NOTĂ: Prezentarea de la acest punct nu mi se pare o perspectivă corectă (sigur şi din cauza traducerii, posibil şi din alte cauze). Sigur că răspândirea unui mod greşit de a vedea „statutul de preoteasă” justifică aceste atenţionări, dar chiar dacă situaţiile de mai sus sunt reale şi chiar foarte des întâlnite, lipseşte ceva:

Cred că atunci când ai dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa, faptul că nu mergi la „distracţii lumeşti” (o noţiune discutabilă, de altfel) este o chestiune de alegere, nu de restricţie. Atunci când îţi asumi credinţa şi o trăieşti, pur şi simplu nu îţi vine să mai faci anumite lucruri – ceea ce poate fi privit de unii ca o restricţie, dar de fapt pentru tine nu reprezintă nici o „suferinţă”, ci pur şi simplu un alt „stil de viaţă”. Un exemplu în acest sens: la o nuntă la care am fost naşi, am primit multe declaraţii de compătimire: „Nu dansaţi?”; „Nu. :)”; (cu priviri pline de compasiune) „A, nu aveţi voie…” Am încercat să explic că nu e vorba că nu e voie, ci că pur şi simplu nu ne vine a dansa, dar nimeni nu părea a înţelege acest lucru.

A dansa, a merge în cluburi, a te machia etc. sunt activităţi care nu fac parte din categoria nevoilor (cum este a te hrăni, a iubi, a fi apreciat etc.). Deci neîndeplinirea lor nu produce „automat” neîmplinire şi suferinţă, cum produce neîndeplinirea nevoilor. Dacă există frustrări în cazul acestor „restricţii”, ele sunt de fapt semnul unor boli sufleteşti. Deci soluţia este tratarea acestor boli, nicidecum împăcarea cu gândul că „Dacă eşti preoteasă nu ai voie să…, să…, să…”.]



Transcriere de Andreea Tatiana

Note şi comentarii de Preoteasa Natalia


Vezi şi: 

joi, 7 iulie 2011

Familia preotului (1)

 Fragmentele fac parte din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda şi au fost transcrise cu multă dragoste de Andreea-Tatiana.
Cred că anumite idei (fie din cauza traducerii, fie din contextul social diferit – spaţiul rusesc – , fie din alte cauze) sunt discutabile. Le putem discuta sau (mai bine), în cazul în care ne tulbură/derutează în vreun fel, putem să le punem în faţa duhovnicului. În cazul în care ele depăşesc limita discutabilului, voi încerca să inserez nişte comentarii.
Lectură cu folos!
Psa. Natalia


„Capitolul ce urmează este dedicat persoanelor care au primit treapta preoţiei sau urmează să o primească. Ei trebuie să ştie că:
A. Preoţia nu este o funcţie administrativă, ci un rang, primit prin harul lui Dumnezeu;
B. Preot poate deveni numai un bărbat matur, "binechivernisind casa lui";
C. Familia preotului este mereu în atenţia enoriaşilor, oricât de mult s-ar strădui el să ferească de ochii lumii.

1. Preotul este preot nu numai în incinta bisericii, în timpul slujbei sau al îndeplinirii anumitor obligaţii, ci şi în toate zilele şi clipele din viaţa lui, începând din momentul hirotoniei sale. Aceasta îl face să fie răspunzător pentru toate faptele sau cuvintele sale. Fericit este acel slujitor al bisericii care nu uită niciodată de treapta la care a fost ridicat. Unul ca acesta a dobândit frica de Dumnezeu şi aducerea aminte permanentă de moarte şi umilinţă. Preoţia primită nu trebuie lăsată la uşa bisericii, ca pe o funcţie militară sau oricare alta. Preotul rămâne preot şi în familie şi în casă. Soţia lui trebuie să-l vadă nu doar ca pe soţul ei şi ca pe tatăl copiilor ei, ci şi ca preot. Este regretabil atunci când în familiile clericale soţia şi copiii nu se apropie de preot ca să primească binecuvântare, considerând că pentru ei el nu este preot, aşa cum directorul unei întreprinderi nu este director pentru casnicii lui. Pentru familie şi construirea bisericii din casă este foarte important ca soţul şi tatăl să fie socotit preot.

2. Potrivit indicaţiilor apostolice, preot poate deveni orice bărbat matur, „binechivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta ogrijă de Biserica lui Dumnezeu?” ( 1 Tim. 3, 4-5). Familia preotului trebuie să devină un model de familie creştină. Ea este în centrul atenţiei enoriaşilor, a vecinilor şi a şcolii în care învaţă copiii lui. Preotul şi familia lui „trebuie să aibă mărturisire bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară” ( 1 Tim. 3, 7)
În epistola către Tit (1, 6) Apostolul Pavel scrie că preot poate fi numai cel care este „fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători”. Să nu se hulească credinţa creştină prin faptele preoţilor şi a casnicilor lor! Conform Canoanelor Bisericii Ortodoxe, caracterul anormal al relaţiilor de familie şi între soţi poate duce şi la caterisirea preotului.

3. Familia preotului, mai mult ca oricare familie are datoria de a forma biserica din casă. Pentru înfiinţarea ei e nevoie de viaţa duhovnicească a părinţilor, mai ales a tatălui. Copiii simt această viaţă şi se iniţiază odată cu vârsta. E necesar ca să se găsească întotdeauna timp pentru discuţii şi rugăciuni în comun, după cum se găseşte timp pentru discuţiile cu enoriaşii. Nu ne putem imagina un preot, care să nu-şi exprime bucuria sau necazurile cu ajutorul rugăciunii, cerând ajutor dumnezeiesc şi înălţând mulţumiri pentru bucuriile primite. Aceste rugăciuni de mulţumire şi de cerere trebuie să fie un lucru firesc în familie, unde tatăl, în calitatea sa de preot, se comportă acasă ca şi la biserică, în timpul slujbei. Cine dacă nu preotul trebuie să organizeze în mod sistematic discuţii pe teme religioase cu copiii, cu explicarea semnificaţiei anumitor slujbe, cu lecturi din Evanghelie sau fragmente din Vechiul Testament? Atunci când toate interesele religios-bisericeşti ale tatălui rămân în afara casei, undeva în biserică, este puţin probabil ca fiii şi fiicele lui să crească în credinţă; în conştiinţa lor slujirea tatălui devine o simplă slujbă, o sursă de venit, iar bârfele şi discuţiile deşarte nu zidesc sufletul.
Caracterizându-l pe părintele Nicolai Smirnov, parohul Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Kadaşi, episcopul Arsenie (Jdanovski) îşi amintea că pentru acest slujitor remarcabil de la începutul secolului al XX-lea familia lui era „prima turmă, iar el era păstorul ei, căutând din răsputeri s-o îndrepte pe calea morală, căutând să respecte întru totul cuvintele Apostolului: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 5). Cu tristeţe în suflet, episcopul Arsenie menţiona că, din păcate, există preoţi care „se ruşinează şi se feresc să întreţină în casele lor rânduielile bisericeşti”, fără să se îngrijească „de biserica din casă, aşa după cum ne-a îndemnat Apostolul Pavel şi care se întâlneşte tot mai rar în familiile preoţilor noştri.”
Unul dintre fiii preotului moscovit Vasili Postnikov (parohul bisericii din cimitirul Vagansk) scria: „Ne-am obişnuit atât de mult cu regulile şi cu cântările bisericeşti rânduite în casă, încât de fiecare dată ne întoarceam acasă de la slujbă, după ce ne odihneam un timp, începeam să cântăm”. În casa lor se citeau acatiste, se făceau privegheri, rugăciuni, etc..

4. Un rol principal în crearea şi întreţinerea familiei şi a rânduielilor ortodoxe îl au soţiile preoţilor, care în popor sunt numite cu respect matuşki ( în lb română „preoteasă”), la fel cum sunt numite şi călugăriţele. Pe timpuri, în Rusia soţiile preoţilor mireni aveau un anumit port, după care puteau fi recunoscute. Modestia şi austeritatea hainelor erau respectate şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. În principiu, rânduiala casei şi atitudinea copiilor faţă de tată depinde în cea mai mare măsură de femeie. „Femeile înţelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor.” (Pilde 14, 1)
Este mult mai uşor să duci povara slujirii preoţeşti atunci când există în casă biserică, iar soţia şi copii te sprijină în toate. „Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor, căci dacă unul cade, îl scoate tovarăşul lui” (Eccles. 4, 9-10).
O soţie bună este sfătuitorul bărbatului, este conştiinţa lui, şi nicidecum conducătorul lui. Mucenicul Ioan Persianul (27.XI) s-a dezis mai întâi de Hristos, dar, influenţat de soţie şi de mama lui, s-a căit de păcatul său şi a primit cununa muceniciei.
Este plăcut să vezi în biserică cum soţia preotului cântă la strană, fiii îl ajută în altar, iar fiicele cântă în cor. Desigur aceasta nu este o condiţie şi o regulă obligatorie, ţinând cont de anumite cauze.
Participând la slujbe sau făcând ordine în biserică, soţia preotului nu trebuie să se amestece în niciun caz (nici chiar indirect) în activităţile parohiale sau să ia parte la cele mai mici grupări. Dacă există acest pericol, este mai bine să stea neobservată în mulţime, uneori este mai bine să meargă la slujbe la altă biserică, mai ales dacă nu poate veni regulat la biserica soţului din cauza distanţei prea mari de casă."
(va urma)


duminică, 3 iulie 2011

Binecuvântare pentru căsătoria absolvenţilor de teologie

    Preoteasa Cristina ne-a semnalat un eveniment de care eu personal nu am mai auzit până acum. Binecuvântarea arhierească pentru căsătorie dată unui grup de absolvenţi de teologie, prilej de conştientizare şi responsabilizare. Văd că acest lucru se întâmplă la Galaţi de cel puţin câţiva ani, pentru că am găsit şi o ştire din 2009.
     Când ne-am căsătorit noi, binecuvântarea ne-a fost dată personal, nu în grup, iar în cerere eu am dat o declaraţie în care m-am angajat să îmi urmez soţul „oriunde îl va trimite Biserica” (deşi atunci el respingea cu toată puterea ideea hirotonirii :) ). 
     Nu ştiu acum cum se mai procedează la noi (în Mitropolia Ardealului), ştiu doar că la hirotonire preoteasa trebuie să semneze un jurământ, soţului ei.
    Puteţi să ne spuneţi cum a fost în cazul vostru, sau cum este acum în eparhia în care sunteţi?
Psa. Natalia

Binecuvântare pentru căsătoria teologilor

Joi, 30 Iunie 2011 10:46


Astăzi, 30 iunie 2011, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a acordat arhiereasca binecuvântare în vederea căsătoriei, pentru cinci candidaţi la preoţie, din judeţele Galaţi şi Brăila.
În cuvântul său, chiriarhul a făcut apel la cumpătare în toate şi la adoptarea unui stil de viaţă modest, mai ales pentru familiile preoţeşti, care trebuie să se constituie în adevărate modele pentru enoriaşi. Pe tinerele viitoare soţii Înaltpreasfinţia Sa le-a îndemnat să urmeze sfatul biblic de a fi un real „ajutor” soţului, atât în viaţa de familie, cât şi în activitatea pastorală a acestuia.
Evenimentul a avut loc în Biblioteca „Arhiepiscop dr. Antim Nica” din cadrul Centrului Eparhial, de faţă fiind şi părinţii şi naşii acestor tineri.
Biroul de Presă şi Comunicare al Episcopiei Dunării de Jos



25 Iunie - Binecuvântarea pentru căsătorie oferită de PS Părinte Casian tinerilor absolvenţi ai facultăţilor de teologie

Vineri, 26 Iunie 2009 12:30

Vineri 26 iunie 2009, în sala “Episcop Chesarie Păunescu” a Centrului Eparhial din Galaţi a avut loc întâlnirea PS Părinte Casian cu tinerii teologi absolvenţi ai facultăţilor de teologie, însoţiţi de viitoarele lor soţii, de părinţii acestora şi de viitorii lor naşi, care au venit să ceară binecuvântare pentru căsătorie.
Chiriarhul Eparhiei le-a vorbit viitorilor slujitori ai lui Dumnezeu despre frumuseţea şi importanţa familiei creştine atât în Biserică, cât şi în societate. Deasemenea, Preasfinţia Sa a subliniat rolul determinant al sfaturilor, experienţei şi rugăciunilor părinţilor în viaţa noii familii, remarcând faptul că venirea acestor tineri spre a primi binecuvântare pentru a porni spre drumul slujirii în Biserică reprezintă un dar a lui Dumnezeu.
Tinerii prezenţi au arătat că sunt foarte conştienţi de importanţa binecuvântării lui Dumnezeu ca temelie a viitoarei familii şi de slujirea la care sunt chemaţi în Biserică. Binecuvântarea de căsătorie dată tinerilor de către episcopul locului este o condiţie pentru hirotonia întru diacon sau preot.
Biroul de Presă şi Comunicare al Episcopiei Dunării de Jos