Cercetând viața și activitatea
episcopului Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) ierarhul cel mai învățat al
Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut (membru al Academiei Române) am
fost impresionat nu numai de contribuțiile sale aduse științei istorice, într-o
perioadă de început la noi, organizării eparhiilor pe care le-a condus (Huși,
Dunărea de Jos și Roman), învățământului teologic seminarial și universitar,
modului de funcționare a Sfântului Sinod și a altor instituții religioase,
obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de la Patriarhia
Constantinopolului și în multe alte domenii, dar și de evlavia și duhovnicia
sa, de credința puternică și statornică în Ortodoxie, de grija pentru unitatea
poporului român din punct de vedere religios și național. Testamentul său este
semnificativ pentru țelurile și sentimentele de care a fost călăuzit. Episcopul
Melchisedec stabilea în testament înființarea unei Fundații în cadrul căreia
averea sa personală să fie folosită ˇpentru dezvoltarea intelectuală, morală și
religioasă a națiunii mele, în genere, și a Bisericii române, în specialˇ. O
parte din venitul acestei averi era destinată unei burse de studii în
străinătate pentru un tânăr teolog.
Episcopul Melchisedec provenea
dintr-o familie de preot cu 15 copii, între care un arhiereu – Valerian, un
arhimandrit –Ieronim, un preot – Vasile și două surori călugărițe –Eugenia și
Susana. El a petrecut anii copilăriei în casa părintească de la țară,
bucurându-se în special de îngrijirea și iubirea mamei sale. ˇMămucaˇ Anastasia
era fiică de preot și s-a distins prin virtuțile ei de soție și mamă a 15
copii. Episcopul Melchisedec însușii spune despre ea că era ˇmodelul virtuților femeii de țară și cu deosebire a soției
preotului de țarăˇ. El se considera necontenit rodul educației primite acasă de
la mamă și în semn de iubire pentru ˇmămucaˇ lui vroia să scrie câteva schițe
despre viața ei. În acest scop, împrospătându-și propriile amintiri a dorit să
le completeze cu cele ale fraților săi, așa cum reiese din scrisorile trimise
lui Vasile, Ieronim și Constantin. Între scrisorile răspuns cea mai frumoasă
este a lui Ieronim, care face un portret cu totul impresionant al mamei sale.
Reproduc aici cea mai mare parte a acestei scrisori, publicată de Constantin c.
Dinulescu în volumul Episcopul
Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și
excerpte din corespondență, București, 1908, p. 184-187.
1869, Mai 12, Ismail
Preasfințite Stăpâne,
După dorința ce ați arătat de a
aduna oarecari notițe din viața mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat
aici: parte din cele scrise le-am văzut, parte le-am auzit de la mama, precum
despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce știu:
Presbitera Anastasia, fiica
preotului Focșa din satul Negrești, ținutul Neamțului, a intrat în căsătorie la
1819 și până la 1868 mai 22, anul și ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu
soțul său. În timpul vieții (…) a născut 15 copii (…). Îngrijirea și dragostea
cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult
din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu
copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine, cât și pentru ei.
Eu singur am fost la mai multe
ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea își făcea rugăciunile mai mult în
singurătate – noaptea. Pe când toți dormeau, în mai multe rânduri, din
întâmplare m-am trezit și am văzut-o în genunchi plângând ți rugându-se lui
Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau duminică nu era să nu se ducă la biserică cu
colivă și liturghie – câteva parale până la 20 – afară de mare nevoie sau caz
de boală.
Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși
nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea
atât în biserică cât și acasă învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din
Evanghelie și Apostol cu care adesea învăța copiii (…). Se ferea mult de a
osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre
aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea
rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așa: ˇDoamne, ferește-mă de de gura
lumei și de mintea cea proastă. Doamne ferește-mă de beție, de farmice și de
toate lucrurile releˇ.
De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata,
mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. pe lângă învățătura ce ea da
copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de
înjurături; nu-i lăsa a se duce cu copiii țăranilor și chiar cu rude, dacă
aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beția până la cel mai
înalt grad. Iubea curățenia atât lăuntrică, cât și din afară. Zicea că omul
este vas de aramă și că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era
singură acasă, copiii mai mici rămași cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea
despre rai, iad, moartea drepților și moartea păcătoșilor. și spre dovadă la
cele spuse de ea, zicea că dacă voim să știm mai mult să luăm seama, când
mergem la biserică, cu deosebire la citirea Evangheliei și la Cazanie, unde pe
larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din
Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată
a venit o femeie cu capul gol, dezbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său.
În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie
degrab și după ce bărbatul nu a putut-o găsi s-a dus înjurându-o. Două
săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s-au vindecat rănile. Trei zile
eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul și
se ruga lui Dumnezeu că tot ce se poate fi mai rău să trimită bărbatului său.
Mama o oprea de la asemenea rugăciune: o mângâia și o încuraja să rabde cu
bărbăție, căci Dumnezeu privește spre toate necazurile ei și că ea să ceară de
la Dumnezeu nu să-i trăznească bărbatul ci să-i dea frica Sfinției Sale în
inima lui (…). Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la
Dumnezeu. La rudele și meghieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată
fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu ne ducea deloc. Erau numai câteva
femei cu care era în relații mai deaproape și care o și vizitau mai adeseori,
anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniță din deal și
Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine și deasemeni aveau purtări
bune.
La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese
familiare și gospodărești, puneau vreun băiat (iar altă dată chiar pe tata) de
citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă:
nu ne uita mamă preoteasă - și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare
econoamă, dar nici un sărac nu s-a întors cu mâna deșartă de la ea.
În timpul
când era bolnavă avea o nespusă dorință de a vedea pe toți fiii săi și fiindcă
această dorință nu s-a putut realiza atunci până era în viață, au hotărât ca
această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. Înainte de
moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șapte ori, s-a mărturisit și împărtășit cu
Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana și i-a recomandat cum să o
înmormânteze și puținele parale ce a avut (30 galbeni) le-a despărțit în două,
zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata, de asemenea și la moarte,
aceia ce a adunat împarte cu soțul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va
ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsați pentru tata; cât
mai curând să silească a-i pune la loc: că nu știe cât va trăi și el și că prin
urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceia au cerut să vază dacă
sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise
ea cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi. După ce toate i s-au pus de față,
i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine împărăteasa. A
cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe
piept și-a cerut iertăciune de la tata și de la ceilalți; a iertat și ea pe
toți și îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a
vorbit și-a fost în cea mai mare liniște și dorință de a scăpa de această lume.
Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se
vor putea ști decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam
judeca lucrurile, deși le vedeam multe din ele, cu timpul s-au șters din minte.
Poate că P.S.V. veți fi știind mai multe despre ea.
De la Costache încă n-am primit
nimic până acum. Tot acum Vă trimit și scrisoarea Părintelui Vasile de la
Roman.
Al Preasfinției Voastre plecat
și supus servitor, Ieronim.
Prof. dr. Emilian Popescu
Texte:
Sfântul Ioan Gură de Aur
Mi-amintesc cum într-o
zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus laudă mamei mele în fața unei
numeroase asistențe. Aflând că eram fiul unei femei văduve, m-a întrebat de la
ce vârstă mama a rămas văduvă, iar la răspunsul meu că avea patruzeci de ani și
că era văduvă de douăzeci de ani, de la moartea tatălui meu, surprins, a
strigat privind mulțimea: Ce femei au creștinii!
Sfinții Martiri din Lyon (august
177)
ˇIar fericita Blandiana, cea
din urmă dintre toți întocmai ca o mamă vitează care-și îndeamnă copiii la
luptă și i-a dus victorioși în fața Împăratului, trecând și ea prin toate
luptele copiilor, s-a grăbit spre aceștia, bucurându-se și veselindu-se de
sfârșitul ei, ca și cum era chemată la ospățul de nuntă și nu spre a fi
aruncată fiarelor… Păgânii înșiși au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit
o femeie atâtea și așa de crude chinuri.ˇ
Martiriul Sf. Perpetua și
Felicitas (7 martie 203)
ˇIar Perpetua ca să guste ceva
din durere, țipă când a fost lovită între coaste, apoi ea însăși duse la gâtul
ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia. Poate că asemenea femeie…
n-ar fi putut fi omorâtă altfel de n-ar fi voit ea.ˇ
Sursa: Îndrumător Bisericesc
Misionar și Patriotic nr.5, 1989, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei,
Iași, pag. 176-178
Transcriere realizată de Andreea Stîngă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu