luni, 5 iulie 2010

Preoteasa Maria Stăniloae “era duhul cel bun al casei”

Lidia Stăniloae: „Doresc tuturor copiilor să fie iubiţi de părinţii lor, aşa cum am fost iubită eu“

Familia este şcoala unde învăţăm iubirea faţă de soţi, faţă de copii, faţă de Dumnezeu. Calea vieţii conjugale este plină de lumină, de frumuseţe, dar de multe ori, trece şi prin necazuri. Trăind împreună, fiecare membru al familiei caută să se sacrifice pentru celălalt şi să se bucure de prezenţa lui. Familia părintelui Dumitru Stăniloae a fost un model în această privinţă. De la doamna Lidia Stăniloae am aflat cum era relaţia dintre soţii Stăniloae, despre viziunea lor despre educaţia copiilor şi care a fost secretul păcii din casa celui mai mare teolog al veacului al XX-lea.

Cum era atmosfera din familia părintelui Dumitru Stăniloae?
A povesti despre atmosfera dintr-o familie nu se poate rezuma la câteva propoziţii tip, pe care le întâlnim în reviste care se vând cu succes la chioşc. A vorbi despre atmosfera dintr-o familie presupune a ţine seama de persoanele care alcătuiesc acea familie, de gradul lor de cultură, de caracterul, de convingerile lor, de circumstanţele în care au trăit sau trăiesc, de evenimentele care le-au marcat existenţa. Şi, mai cu seamă, despre concepţia lor de viaţă, despre credinţa pe care o au sau n-o au, despre conştiinţa pe care aceste credinţe religioase îi face să adopte un anumit mod de existenţă, făcându-le clară responsabilitatea pe care o au în faţa lui Dumnezeu, atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi.

Există personalităţi obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalizată ca orice rutină, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un fel de automatism amorf, colorat uneori de diverse stări de spirit. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru şi nedispus să facă concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea cu toate părţile ei bune sau mai puţin bune, la reala lor valoare, lumea unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestează în fiecare clipă a vieţii.

Aş spune că părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepţie. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integralitatea personală.


„Nu era nimic ostentativ în atitudinea părinţilor mei“

Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru fiecare, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau, nu ştiu dacă mă exprim destul de clar. Ei trăiau unul pentru ceilalţi ai casei. Bunătatea, interesul, amabilitatea reală, nu cea jucată ca un rol dintr-o piesă de teatru erau componentele indestructibile ale personalităţii lor. Am văzut, din păcate, feţe bisericeşti pentru care cuvioşia este un rol pe care îl învaţă şi-l repetă acasă în faţa oglinzii pentru a-i impresiona pe credincioşi. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu fusese sădită în sufletele lor de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa cum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu jucau un rol spectaculos, nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni în faţa altora pentru ca apoi să se poată spună: „Vai ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi.“ Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…

Întrebaţi despre atmosfera din familia noastră? Era o atmosferă de încredere totală a fiecăruia dintre noi în fiecare dintre noi. Fiecare ştiam că avem în celălalt un sprijin nelimitat, că orice s-ar fi întâmplat găseam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit de către celălalt cu totală dăruire şi devotament, că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos sau că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, neostentativ, cu modestie şi discreţie. Părinţii mei nu aveau nevoie de ostentaţie, de punere în scenă, de privirile admirative ale celorlalţi. Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care amândoi l-au trăit cu sinceritate, intens, şi, sunt sigură, având confirmarea din însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, nu numai pentru familie, dar pentru toţi cei cu care veneau în contact sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale. Cei care au avut şansa să-i cunoască pot să depună mărturie despre integritatea caracterului lor, despre modestia, consecvenţa şi linearitatea modului lor de existenţă, despre doi oameni care ar trebui să constituie un exemplu pentru mulţi.


„Părinţii mei nu puteau vieţui unul fără celălalt“

Cum vă aduceţi aminte de părinţii dumneavoastră?
Au fost, şi nu după părerea mea, ci a multor oameni care i-au cunoscut, două cazuri rare de personalităţi de excepţie, care au unit sfinţenia şi bunătatea cu modestia, devotamentul şi dragostea pentru ceilalţi, care au trăit, ceea ce Shakespeare spune atât de frumos, „mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi.“ Şi aş adăuga, „ţie însuţi şi lui Dumnezeu“, pe Care L-au iubit şi Care, sunt convinsă, i-a iubit pentru că i-a înzestrat cu daruri pe care nu le-am întâlnit totdeauna, în orice caz, nu foarte des.

Care erau relaţiile dintre părintele Stăniloae şi soţia sa?
Asemenea relaţii rezultă din însăşi structura lor sufletească, din chiar modul lor de a fi, doi oameni dăruiţi de Dumnezeu cu însuşirile pe care le-au avut, pentru care credinţa şi conştiinţa că suntem fiii Domnului, şi ca atare ne datorăm unul altuia devotament şi dragoste, nu puteau să aibă alt fel de relaţii chiar în familia lor. Ei au alcătuit un singur tot, s-au completat unul pe celălalt, s-au sprijinit cu uitare de sine şi au fost, după cum se spune, un singur trup şi suflet.
Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, pentru că nu au fost scutiţi de aşa ceva, chiar şi atunci când perspectiva ca tata să nu mai poată publica, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună: „Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată tot o să se publice“. Iar mama a trăit cu modestie, vrând să rămână în umbra unei mari personalităţi, fără ambiţii personale, fără a încerca să se impună, să „se pună în faţă“. Ea a înţeles care este rolul unei soţii de preot, că trebuie să-şi secondeze soţul în activitatea deloc uşoară a acestuia, servind de exemplu, ilustrând prin atitudinea ei ceea ce soţul predică din faţa altarului. Şi trebuie să spun că acest rol nu este uşor şi că, uneori, unele dintre soţiile preoţilor nu înţeleg acest lucru şi-şi alcătuiesc un propriu stil de viaţă care n-are nimic comun cu munca de pastoraţie a soţului lor.

Atunci când tata a fost arestat n-a încetat o clipă să accepte crucea grea a unei proscrise, cu convingerea că Dumnezeu îl va aduce înapoi. De altfel, marea durere a tatei, în timpul detenţiei sale, a fost grija pentru noi şi pentru felul în care am avut noi de suferit. Toate vicisitudinile, maltratările, traiul inuman la care a fost supus în puşcărie i s-ar fi părut uşor de suportat, dacă nu s-ar fi temut pentru noi şi pentru ceea ce noi aveam de suferit. De altfel, eu am relatat destul de amănunţit aceste lucruri în cartea de amintiri „Lumina faptei din lumina cuvântului“.
La moartea mamei, toţi cei apropiaţi am înţeles că şi pentru tata, timpul de viaţă care-i mai rămăsese se scurtase foarte mult. De altfel, a şi murit la câteva luni după aceea şi era evident că nu se putea altfel. Ei nu puteau vieţui unul fără celălalt.

Din păcate, aşa cum se întâmplă deseori, şi în această privinţă se fabulează şi se inventează fel de fel de istorii de-o calitate îndoielnică, născute din dorinţa de senzaţional a autorilor lor şi de a se face interesanţi. De aceea, ar fi de dorit ca, atunci când se vorbeşte despre viaţa sa, să se consulte doar sursele serioase şi bine informate şi nu articolaşe semidocte.


„Niciodată momentele grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul dintre noi“

Au existat vreodată momente tensionate între soţii Stăniloae?
Depinde de ceea ce se înţelege prin „momente tensionate“. Dacă vă referiţi la împrejurările foarte dure ale vieţii, la nenumăratele suferinţe pe care le-au avut de suportat, atunci da, viaţa prezintă destul de multe momente tensionate. Când în familie există o boală foarte gravă, fără vindecare, cum a fost cea a surorii mele, când îţi moare un copil, când eşti ameninţat în permanenţă, batjocorit, combătut, supus atâtor adversităţi, atunci da, au existat destule momente tensionate, când fiecare dintre noi încercam să ne facem curaj şi să-i încurajăm pe ceilalţi, să arătăm că nu ne temem şi că suntem siguri că totul se va întoarce spre bine. Dar niciodată asemenea momente grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul, încrederea dintre noi, solidaritatea şi convingerea că nimic nu ne poate face să renunţăm la acestea. Nu, asemenea momente nu au existat.

Credinţa adevărată conferă o consecvenţă pe care nici o greutate n-o face să dispară. Sentimentele adevărate şi convingerile profunde nu pot fi anihilate atât de uşor. Ele sunt permanente şi dăinuie atât timp cât dăinuie viaţa fiecăruia dintre noi. Cei care i-au cunoscut pe părinţii mei ştiu asta.


„Copiii văd când între părinţi există un dezacord evident, când sunt animaţi de interese diferite“

Cum se purtau părinţii cu dumneavoastră, în copilărie?
Părinţii mei m-au iubit aşa cum nu cred că mulţi alţi părinţi şi-au iubit copiii. Şi acest lucru, decurge, cum am spus, din însăşi structura lor sufletească şi din darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Am fost într-adevăr un copil norocos. Şi au înţeles ceea ce mulţi părinţi uită: nimeni nu are spirit critic mai accentuat în familie decât propriul copil. Zadarnic încerci să-i educi pe copii povestindu-le că trebuie să fie cuminţi sau aplicându-le diferite corecţii, dacă tu însuţi nu eşti un exemplu clar. Copiii văd că, de multe ori, între părinţi există un dezacord evident, că fiecare este animat de interese diferite, că una spun şi alta fac. Văd că părinţii nu se ţin de cuvânt, că mint, că se întristează atunci când altuia îi merge mai bine decât lor şi aşa mai departe. Copilul observă foarte bine modul de comportare al părintelui şi de multe ori începe să nu-l mai ia în serios, să-l privească cu neîncredere, să considere că acesta nu merită nici dragostea, nici respectul lui.

În părinţii mei am avut totdeauna un exemplu de urmat. Nu pentru că se prefăceau, ci pentru că, aşa cum am mai spus, erau astfel. De aceea, era firesc să am încredere în ei, să fiu convinsă că tot ce-mi spun este adevărat şi trebuie urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi pentru că ei îi ajutau în mod spontan şi firesc pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-l respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol. De la ei am învăţat că trebuie să fiu punctuală, pentru că ei erau de o punctualitate exemplară. La zece ani aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci se uita urât la mine: „De ce-ai venit atât de vreme?“ Dacă ajungeam la trei şi cinci mă certa: „De ce-ai venit atât de târziu?“ Şi atunci stăteam în faţa uşii ei şi când la turnul de la biserica saşilor bătea ceasul cel mare de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: „Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!“. Şi când văd astăzi cât de aproximativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.


„Tata m-a pedepsit o singură dată“

Am să relatez o mică întâmplare cu mama. Eram în primele clase şi locuiam la Academia Teologică din Sibiu, unde tata era rector. Într-o zi am văzut în curte o mulţime de mari baloturi cu hârtie albastră, din cea în care, pe vremuri se înveleau caietele şi cărţile şcolarilor. Una dintre colile de hârtie se smulsese din balot şi stătea deasupra. Am luat-o, zicându-mi că e numai bună să-mi învelesc caietele. Acasă, mama m-a întrebat de unde o am. I-am spus. Şi atunci mama mi-a răspuns: „Asta-i hârtie care nu-i a ta. Să ştii că la materiile la care ai să-ţi înveleşti caietele cu ea, ai să rămâi corigentă!“. Am fugit şi am pus-o la loc, unde o găsisem. Şi am învăţat că, pentru nimic în lume, nu iei ceea ce nu-i al tău.

„Te vede Dumnezeu“, îmi spunea mama atunci când făceam vreo boroboaţă. Mă uitam la icoana pe sticlă de pe peretele dormitorului părinţilor şi mi se părea că Sfântul Haralambie se uită urât la mine.

Părinţii mei au fost cei mai buni prieteni ai mei. Tata ne citea seara din Iliada şi Odiseea. Nimeni nu citea atât de frumos ca el. Îmi aducea cărţi pentru că aveam o pasiune neostoită de a citi. Avea grijă de lectura mea. Venea de la librărie cu geanta burduşită de cărţi şi scotea din ea tot ce găsea mai bun de citit pentru copii. Mai târziu, mergeam împreună la biblioteca Astra, al cărui vicepreşedinte era, şi-mi spunea: „Uite asta şi asta şi asta ar trebui să citeşti“ sau: „Ţi-am găsit sonatele lui Mozart sau Imprompturile lui Schubert sau Sonatele de Beethoven“. Era război, notele muzicale se găseau greu şi răscolea anticariatele ca să le descopere. La şase ani m-a dus, pentru prima dată, să ascultăm împreună Oratoriul de Crăciun al lui Bach, în biserica evanghelică a oraşului. Seara, când avea timp, îmi cerea să-i cânt la pian Mozart sau Debussy sau alte bucăţi care îi plăceau. Îmi cerea să-i citesc ce am mai scris. Ascultau amândoi şi se bucurau când le plăcea ceea ce scrisesem.

Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul ca să nu-mi stric ochii şi mă ascundeam sub masă. Odată, tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am răspuns: „imediat“. „Nu imediat, acum“, a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât acolo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. „Cărţile nu se aruncă“, mi-a spus. „Cărţile se păstrează. Cu grijă.“

Am ştiut totdeauna că ei mă iubesc enorm, că-mi doresc binele, că ceea ce mă învaţă este bine şi de folos, că în ei pot să am încredere absolută. Nu era nevoie nici de vorbe mari, nici de manifestări bătătoare la ochi, nici de vorbe lacrimogene. O dragoste adevărată, profundă şi sinceră nu are nevoie de vorbe. Ea este discretă, reţinută, dar reală, definitivă. Şi nu pot decât să doresc tuturor copiilor din lumea aceasta să fie iubiţi de părinţii lor aşa cum am fost iubită eu, aşa cum am fost susţinută şi încurajată eu şi să simtă şi ei pentru părinţii lor aceeaşi încredere absolută, aceeaşi certitudine totală că ei reprezintă pentru aceştia obiectul definitiv şi absolut al unei dragoste sincere, profunde şi al unui devotament fără margini.


„Mama era duhul cel bun al casei“

Care era programul unei zile obişnuite din viaţa părintelui? Dar a mamei dumneavoastră?
Tata se trezea foarte de dimineaţă. La ora cinci era deja la masa de lucru. Mai târziu pleca fie la facultate, fie la Biblioteca Academiei sau citea. Era însă disponibil pentru toată lumea. Fie că voiam eu să-i spun ceva şi atunci punea condeiul jos, mă asculta şi discutam îndelung, fie că primea pe cei care veneau la el. Primea absolut pe toată lumea. Veneau studenţi, veneau cunoscuţi, veneau oameni pe care nu-i cunoştea, dar care aveau nevoie de ajutor. Unii îi cereau să vorbească pentru ei cu un doctor cunoscut sau să-i ajute să-şi aducă copilul la o şcoală, ori aveau nevoie de ajutor bănesc, sau câte altele… Nimeni nu pleca fără a primi ajutorul cerut.

După masa de prânz, pe care o luam totdeauna toţi împreună, se odihnea puţin, uneori, cât a fost în putere, se plimba, şi când eram liberă mă lua cu el sau îl lua pe fiul meu la plimbare. În fiecare zi veneau prieteni, cunoştinţe, care treceau să îi vadă. Veneau mulţi oameni de cultură, scriitori, pictori. Pictorul Horia Paştina, care avea atelierul prin apropiere, trecea zilnic şi, când se întâmpla să întârzie, părinţii mei se întrebau: „Ce-i cu Horia de întârzie?“

Iar mama era totdeauna alături de părintele, de noi, se ocupa de gospodărie, era duhul cel bun al casei, prezentă, bucurându-se împreună cu noi, încurajându-ne, discretă şi modestă. Nu ştiu cum aş putea vorbi despre un „program“. Ei trăiau în mod normal, în mijlocul şi pentru ceilalţi, astfel că locuinţa lor era un locaş unde fiecare găsea o vorbă bună, un sfat, un ajutor de care avea nevoie.


„Părinţii mei se rugau foarte mult“

L-aţi surprins vreodată pe tatăl dumneavoastră acasă în rugăciune? Cum se ruga?
Părinţii mei au fost doi oameni de o discreţie absolută. Citeau zilnic din psaltire. Da, se rugau foarte mult, dar aşa fel încât rugăciunea lor să fie relaţia între ei şi Dumnezeu, nu o modalitate de a da altora prilejul să spună „ia te uită cât e de credincios, cum se mai roagă“, aşa cum din păcate se pun în scenă, cu mult succes, unii şi alţii. Rugăciunea era pentru ei, şi cred că aşa ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi, o legătură biunivocă între Dumnezeu şi noi, care ne numim fiii Săi şi nu prilej de spectacol, un prilej de a-L simţi aproape, de a-I încredinţa gândurile, aspiraţiile, temerile noastre, de a încerca să ne apropiem cât mai mult de El. Şi aceasta se face în linişte, în tăcere şi în reculegere. Fiecare dintre noi respecta aceste momente de apropiere cu transcendentul şi consider că a încerca a surprinde pe cineva în rugăciune sau a încerca să afli „cum se roagă“ este o impietate. În faţa lui Dumnezeu fiecare dintre noi este el însuşi şi aşa şi trebuie să rămână.

Interviu realizat de Augustin Păunoiu, apărut în Ziarul Lumina.

11 comentarii:

sfintiimuceniciromanov spunea...

De cand astept o noua postare! Timp de o luna m-am uitat zilnic pe blog si nu aparuse nimic nou. Mi-am zis ca doamnele preotese sunt fie profesoare, fie studente, fie au programul mai incarcat din diferite motive in perioada asta a examanelor de tot felul.
Deosebita postare, deosebite evocari ale trecutului!

Natalia spunea...

Draga mea, nici profesoare, nici studente, nici examene :). Doar mămici sau lucrătoare... Timpul a prins o viteză fantastică în ultima vreme, cel puţin pentru mine...
Te îmbrăţişez cu drag!
N.

sfintiimuceniciromanov spunea...

Am inteles! Eu fiind prinsa cu diseratia si scapand de ea cu bucurie, credeam ca toata lumea e ocupata cu asa ceva...Oricum, ma bucur ca ati gasit timp sa postati noutati...Cu drag, Alexandra

Natalia spunea...

Felicitări şi slavă Domnului că ai trecut cu bine!
Bucurie!

Andreea Tatiana spunea...

Un frumos exemplu de Preoteasa..avem ce invata!..Doamne ajuta!

Natalia spunea...

Andreea, chiar mă întrebam pe unde mai eşti! :)

dor-de-a-fi spunea...

Intr-adevar, un articol foarte folositor!
Am venit mai aproape de dumneavoastra, dar in partea opusa, mai spre Apus, in Hunedoara...

ioana spunea...

superb articolul. evocarea este atat de intensa incat poti simti atmosfera din familie parca ai fi fost acolo. cred ca fiecare are acel "dar de la Dumnezeu" de a fi bun, modest si iubitor doar ca ori nu suntem constienti de el ori nu ne dam voie sa fim asa din mii de motivatii de cele mai multe ori sociale. sa ne dea Dumnezeu cat mai multe astfel de "modele" si noua puterea de a le vedea si de a le urma iar voua iscusinta de a le scoate la lumina. multe imbratisari pline de iubire.

Natalia spunea...

Ileana, sunteţi deci oarecum aproape de Prislop... Mă bucur :).

Ioana, aşa să dea Dumnezeu!
te îmbrăţişăm şi noi în Domnul nostru!

Anonim spunea...

Mai intai vreau sa va felicit ca v-ati angajat in aceasta lupta impotriva necunoasterii, uitarii si nepasarii trandave!

Dragii mei,
Va adresez rugamintea de a-mi pune la dispozitie o cale de a intra in contact cu scriitoarea Lidia Staniloae (e-mail, casuta postala, adresa unde primeste scrisori, etc.), careia doresc sa-i solicit consimtamantul de a publica traduceri in limba engleza ale unora din scrierile marelui teolog Dumitru Staniloae.
Va multumesc anticipat!
Cu respect,
Marius Golea

Slujirea preotesei spunea...

Încercaţi la centrul de presă Basilica, doamna Lidia Stăniloae a colaborat şi la Tv Trinitas, şi la Ziarul Lumina.
Toate cele bune!
N.