„Sfinţii Mucenici Marchian şi Nicandru erau târâţi de prigonitori spre locul de osândă. Soţia lui Marchian îi urma cu băieţelul în braţe, strigând după ei:
- «De ce mi-ai spus să nu mă tem pentru viitorul tău când am venit la voi în temniţă?»
Dar Marchian, înfrânându-şi simţămintele, i-a răspuns:
- «Nu te apropia de mine».
Cu mintea rătăcită de durere, ea alerga şi-l trăgea de mantie şi, punându-i copilul la picioare, striga:
- «Bărbate, de nu ţi-e milă de mine, uită-te la bietul copil, la drăgălaşul prunc! Nu face din mine o văduvă şi din el un orfan cu încăpăţânarea ta!»
Marchian îi ruga pe cei din jur să o dea de-o parte, zicând:
- «Vă rog, despărţiţi-ne, ca să-mi plinesc mucenicia!»
Atunci un creştin pe nume Zotic l-a prins de mână şi i-a spus:
- «Fii curajos, omule, şi luptă lupta cea bună, şi dobândeşte-ţi cununa!»
Marchian a răspuns:
- «Lasă-mi mâna şi ia-o pe cea a soţiei mele şi, trăgând-o înapoi, adu-i mângâiere. Ia pruncul de la picioarele mele şi pune-i-l în braţe, şi ţine-o departe până se va sfârşi totul. Nu trebuie să mă vadă murind».
Apoi mucenicul şi-a luat copilaşul în braţe şi, privind către cer, l-a blagoslovit zicând:
- «Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil întru grija Ta deosebi».
Biata femeie a fost luată cu mare greutate. Fără îndoială, această încercare a fost mai grea pentru Marchian decât chinurile morţii.”[1]
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu