“Fericit este omul care-şi va umple casa de copii” (Ps. 126:5) de Raluca Tanaseanu

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17