Credinciosii din parohie au raspuns cu dragoste apelului nostru. Bune gospodine, doamnele au pregatit o oala mare de sarmale, au copt cozonaci de post, au prajit soia, i-au adaugat si un sos care te imbaia cu mirosul ademenitor, i-au alaturat si o salata de cartofi cu masline si o iahnie de fasole cum numai ele stiu sa faca. Si pentru ca stim ca batraneii iubesc dulciurile au gatit pentru ei si o bunatate de prajitura cu mere. Si cum puteam sa uit de fructe? Portocale dulci si zemoase si-au facut si ele loc langa aceste bunatati.
Ora de plecare: 9 dimineata din fata bisericii noastre, Sf. Cuvioasa Parascheva. O rugaciune inainte de plecare si binecuvantarea parintelui ne-au fost de ajuns pentru a porni la drum: 50 de km aveam de parcurs. Stiam ca batraneii ne asteptau, anuntasem cu ceva vreme inainte ca vom sosi pe 20 decembrie. Inghesuiti intr-un microbuz si doua masini mici am pornit... Iata-ne ajunsi, simteam priviri indreptate spre noi si eram nerabdatori sa-i cunoastem. Parintele-asistent social ne-a binecuvantat si am intrat cu totii in Sf. Biserica. Dupa Parastas si o rugaciune de multumire ne-am indreptat spre azil.
Si fiindca se apropia ora mesei, ne-am zis ca trebuie mai intai sa punem masa mare. Batraneii au coborat la masa, fiecare avea locul sau, farfuria sa...darul sau...In privirea lor regaseam pe bunicii nostri, plecati dintre noi dincolo...zambetul lor ne mangaia sufletul... Bogdaproste... bogdaproste... lacrimi de bucurie, de mangaiere...
I-am ajutat sa urce in camera lor, fiecare avea coltisorul sau de rugaciune, de amintiri. "Uite, aici e nepotelul meu, si aici nepotica mea... fiul meu...Nu i-am mai vazut de ceva vreme, sa fi fost vreo 5 ani, sau 7... cine mai stie... Eu sunt aici, aici e casa mea... de fapt am avut o casa pe care mi-au luat-o... aici e casa mea, aici imi este locul... " lacrimi de dor, mare dor... dor de nepoti si de copii... ii poarta in suflet... mare dor... Ne-au depanat amintiri, le-am strans mâna... le-am impartit daruri, am plans impreuna cu ei, ne-am bucurat cu ei... le-am promis ca vom mai veni . La intoarcere, toti eram tacuti insa multumiti sufleteste ca am putut darui din putinul nostru si am primit mangaiere... ar fi putut fi bunicii nostri, parintii nostri, noi insine peste ani...
Multumim Tie, Doamne, pentru tot.
Cu pace in Hristos, prezb. Aura
Un comentariu:
buna seara...cunosc si eu astfel de fapte si pot spune ca intr-adevar bucuria batranilor de la azil si a copiilor orfani e nelimitata...se bucura nespus atunci cand vad ca mai vine din cand in cand si la ei cineva care sa le ofere fie un zambet,fie o vorba dulce,fie hrana,fie haine,fie ca sunt oameni care vin si ii colinda....nu trebuie sa ai scoala ca sa vezi ca sufletul lor traieste atunci pe culmi inalte desi din cand in cand ,pe obrazul lor se mai zareste cate un colt de lacrima,iar in ochi o tristete adanca pentru ca cei dragi au uitat de ei complet....ma bucur sa vad ca se mai savarsesc astfel de fapte si prin alte parti...si Dumnezeu sa ne ajute pe toti, ca sa putem sa aducem in fiecare zi cat mai multa bucurie si mangaiere in sufletul celor necajiti....Doamne ajuta!!
Trimiteți un comentariu