Întrebări. 2 Cum e să fii preoteasă azi?

Continuăm seria întrebărilor lansate aici, cu aceeaşi rugăminte de a ne împărtăşi din gânduri şi experienţă, pentru ajutor şi sprijin reciproc, pentru întărire.
A doua întrebare ar fi:
Cum este să fii preoteasă azi? Care vi se par cele mai dificile provocări?

Aşteptăm răspunsurile la comentarii.

Cu drag în Domnul nostru,

Natalia

Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

Aţi putea vă rog oferi nişte sfaturi mamelor ortodoxe, nu neapărat preotese, care încearcă să crească copii evlavioşi într-o lume seculară?

Matushka Mary: Eu sunt încă o mamă tânără, dar voi împărtăşi câteva din bunele sfaturi pe care le-am primit de la părinţi mai experimentaţi, în special chiar de la ai mei. În primul rând, fă în aşa fel încât rugăciunile în cadrul familiei să fie o prioritate în casa ta. Ele pot fi mai scurte sau mai lungi, depinde de vârsta copiilor tăi şi de momentul (sau momentele) zilei care se potriveşte cel mai bine cu programul familiei tale. Ora de culcare ar putea fi un timp potrivit pentru a începe. Lasă ăsta să fie un lucru din rutina voastră zilnică ce nu se schimbă niciodată. Dacă tata trebuie să lucreze până târziu, atunci spuneţi rugăciuni doar cu mama, dar nu săriţi peste ele. Fă ca aceste rugăciuni în familie să fie ceva la care copiii tăi să poată participa. Copiii mai mari s-ar putea să se bucure să fie ei cei care citesc Psalmii sau Evanghelia cu voce tare. Pentru copiii mai mici, care se străduiesc să memoreze rugăciuni având cuvinte nefamiliare lor, cântatul poate fi de foarte mare ajutor. Încearcă să-ţi ajuţi copiii să înţeleagă cuvintele rugăciunilor încetul cu încetul, potrivit vârstei lor. În familia noastră, cu copiii cei mici, găsim foarte folositor să adăugăm la sfârşit câteva rugăciuni foarte scurte şi simple, pe care ei să le poată înţelege şi exprima cu propriile lor cuvinte. Ceva precum: „Doamne, Te iubesc. Îţi mulţumesc pentru mami şi tati, şi flori, şi tigrii, şi… Ajută-mă să cresc puternic, curajos şi bun precum Sfântul Gheorghe (sau un alt sfânt favorit).”  Poţi rosti tu cuvintele pentru copiii tăi, până când se vor simţi pregătiţi să o facă ei înşişi.

Câteodată, ca şi părinţi, ne străduim atât de tare să-i învăţăm virtuţi precum a împărţi cu ceilalţi sau a spune „Îmi pare rău”, încât neglijăm să-i învăţăm iertarea, care este inima trăirii creştine. Modelează această virtute creştină esenţială în familia ta pur şi simplu prin a ierta şi a-ţi cere iertare de la soţul şi copiii tăi. Dacă cineva din familie te-a supărat, nu te pune în pat înainte de a te împăca cu ei. Faceţi-vă o regulă ca toată lumea să-şi ceară iertare, chiar dacă fiecare crede că are dreptate.

În sfârşit, du copiii la biserică cât se poate de des. Asta cere mult efort, dar e cel mai bun dar al tău pentru ei şi pentru Dumnezeu. Chiar şi bebeluşii care nu pot înţelege primesc har participând la slujbe. Lumânările, tămâia, icoanele, clopotele – ei absorb toate aceste lucruri şi învaţă despre închinare şi iubirea de Dumnezeu fiind în biserică. Fă tot ce poţi să te asiguri  că cei mici nu sunt foarte înfometaţi, obosiţi sau morocănoşi când mergeţi la biserică. Vei putea să-i înveţi să postească treptat, când vor creşte puţin mai mari. Dacă ai copii timizi, ei s-ar putea să se simtă copleşiţi de mulţime la început. Pentru aceşti copii, să ajungeţi puţin mai devreme, când  oamenii sunt mai puţini, ar putea ajuta, la fel cum aţi putea veni mai des, dar să rămâneţi pentru mai puţin timp la început, până când cadrul le devine mai familiar. Învaţă câte ceva despre slujbe, astfel încât să le poţi şopti copiilor la ureche explicaţii despre ceea ce se întâmplă. Ei vor învăţa de asemenea mult doar observând atitudinile tale faţă de orice. Arată-le copiilor că tu consideri biserica cel mai minunat loc de pe pământ.  La urma urmelor, acolo este Dumnezeu! Dacă pe tine te emoţionează frumoasa icoană a lui Hristos pe Cruce („Priveşte, iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi!”), atunci ei, deopotrivă, vor considera acest lucru emoţionant. Şi mai presus de toate: du-i la Sfânta Împărtăşanie cât de des cu putinţă.

Traducere de Petruţa Suciu, după

Clergy Wives on Sharing the Grace and Cross of Ordination

Episoadele acestui interviu: 

• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?
•   Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici  
• Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici

Ce le-aţi transmite celor care se pregătesc să devină soţii de clerici?

Matushka Mary: Eu le-aş încuraja să se roage şi să caute voia Domnului. Dumnezeu nu va chema un soţ să devină preot sau diacon fără a o chema de asemenea pe soţie să devină o preoteasă. Sunt multe feluri de a fi o preoteasă; ele sunt la fel de diverse ca femeile însele. Dar, pentru fiecare dintre noi , este important să cultivăm puternic comunicarea în căsniciile noastre, să formăm prietenii cu alte familii de clerici, spre a ne sprijini şi sfătui în perioadele dificile, şi să ne străduim mai ales să fim mame bune pentru copiii noştri.

Să creşti ca şi copil de preot este o experienţă unică şi cere eforturi speciale din partea părinţilor. Mă simt atât de norocoasă că pot întotdeauna să mă uit la propria mea mamă pentru a mă inspira şi ghida în acest mediu. Copiii preoţilor pot fi foarte sensibili la aşteptările celorlalţi în ceea ce-i priveşte. Ei simt adesea o imensă presiune de a fi perfecţi, chiar dacă părinţii lor sunt cât se poate de relaxaţi în legătură cu asta. Este important să fixăm aşteptări clare şi rezonabile pentru ei, să-i încurajăm să fie ei înşişi şi  să conştientizeze faptul că-i iubim necondiţionat. Când dorim să-i disciplinăm, trebuie să avem grijă să evităm expresii de genul „m-ai făcut de râs la biserică astăzi”, care transmit mesajul că ne pasă mai mult de imaginea noastră decât de comportamentul în cauză.  Este de asemenea foarte important să ne facem timp pentru copiii noştri, mai ales în zilele în care acest lucru este dificil, când îndatoririle bisericeşti par nesfârşite.

Noi Îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru”, iar copiii învaţă despre dragostea lui Dumnezeu observându-şi părinţii. Asta este cu atât mai adevărat pentru copiii clericilor. Dacă avem întotdeauna timp pentru enoriaşi, dar nu şi pentru ei, reacţia lor naturală va fi cea de a-L învinui pe Dumnezeu şi a respinge Biserica. Dacă permitem mereu stresului pregătirilor duminicale să ne aducă proastă dispoziţie, ei vor învăţa să urască Duminicile. Copiii din familiile clericale observă inevitabil munca grea şi stresul din viaţa părinţilor lor; este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că ei văd de asemenea şi dragostea pe care o avem în a-L sluji pe Hristos. Ca preoteasă, să cresc copii care să-L iubească pe Dumnezeu şi care să ştie că sunt la rândul lor iubiţi, este cea mai importantă datorie pe care o am.

Câteodată oamenii, foarte bine-intenţionaţi şi evlavioşi, se pot aştepta ca noua preoteasă să devină un mic „poliţist” în biserică, să meargă de colo-colo corectându-i pe toţi în legătură cu modul în care se îmbracă, în care îşi fac cruce etc. Sfatul meu în ceea ce priveşte asta este refuzul respectuos, dar ferm. Deseori se întâmplă ca atunci când oamenii vin la biserică, în special noii vizitatori, aceştia să fie foarte, foarte sensibili. Acesta reprezintă un nou început pentru ei , şi se simt, bineînţeles, vulnerabili intrând într-un loc nefamiliar, cu intenţia de a-şi deschide inimile şi vieţile în faţa lui Dumnezeu. Întâlnesc adesea oameni care, la un moment dat în trecut, au fost atât de ofensaţi sau jenaţi când cineva le-a criticat comportamentul în biserică, încât a fost nevoie să treacă  ani întregi ca într-un final să se reîntoarcă. Dacă chiar e neapărată  nevoie să corectezi pe cineva, asigură-te mai întâi că acele persoane se simt cu adevărat binevenite, şi că ştiu cât de mult îţi pasă de ele! Oamenii vor în general să facă lucrurile corect şi să se conformeze, şi am observat că, doar aşteptând câteva săptămâni, noii vizitatori încep de obicei să se îmbrace corespunzător din proprie iniţiativă, sau să ceară cuiva să le arate cum să-şi facă cruce etc.

Matushka Mary: Câteodată cred că femeile nu sunt în întregime pregătite pentru schimbările care vor avea loc în unitatea familiilor lor. Chiar dacă hirotonia soţului va fi probabil una dintre cele mai fericite zile din viaţa ta, şi una din cele mai pline de har, este de asemenea începutul unei noi poziţii pe care o vei ocupa în familie. Deşi toată lumea ştie că Dumnezeu ar trebui să ocupe primul loc în viaţa fiecăruia, ca şi soţie de cleric trebuie să accepţi că nevoile tale sunt secundare celor ale Bisericii. Asta poate reprezenta uneori o dificultate, dar răsplata este pe măsură. Cred de asemenea că este important să ai printre prietene soţii de clerici, femei care pot înţelege şi oferi sprijin şi sfaturi în situaţiile noastre particulare.

Traducere de Petruţa Suciu, după

Clergy Wives on Sharing the Grace and Cross of Ordination

Episoadele acestui interviu: 

• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?
•   Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici  
• Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

Despre lupta şi crucea duhovnicului...

Cred că nu realizez suficient dificultatea crucii şi luptei pe care o are de purtat soţul meu ca duhovnic. Cred că uneori sunt prea cârtitoare, neînţelegătoare, prea mi se pare că ştiu cum ar fi fost mai bine... Când de fapt ar trebui să învăţ mai mult lucrarea tăcerii şi rugăciunii; pe toate să le port în rugăciune.
Fragmentul de mai jos al Părintelui Iustin, stareţ la Oaşa, mi s-a părut cutremurător.

N. 

 

Apasă pe duhovnic încărcătura aceasta de răutăţi deşertate de către pătimitori la spovedanie?
 
Dacă ar şti un duhovnic tânăr ce‑l aşteaptă, n‑ar mai spovedi în viaţa lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa...ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Şi mă luptau cu atâta forţă încât nu mai dormeam nopţile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri şi tot nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic. Spovedesc de şase ani. Însă un an şi jumătate n‑am ştiut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creştin, nu monah, aşa atacuri diavoleşti am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înţelegere şi a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om îşi dă viaţa pentru ţara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numeşte el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranşee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl dispreţuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria şi nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm...

Dintr-un interviu cu Părintele Iustin Miron, stareţul Mănăstirii Oaşa

Seminar pentru preotese în Basarabia

Lucrând la un material despre Basarabia am dat de filmuleţul de mai jos, cu explicaţii. Mă bucur că preotesele din această zonă atât de încercată au reuşit să se întâlnească şi să fie în comuniune, cu toate ispitele care le-au pus la încercare.
Istoria românilor basarabeni şi a Mitropoliei Basarabiei e una plină de durere şi suferinţă...
cu drag şi gând de rugăciune,

preoteasa Natalia

Pe 18 şi 19 iunie 2012 a fost organizat un seminar pentru doamnele preotese din cuprinsul Mitropoliei Basarabiei. Acţiunea a fost organizată de către Cristina Semon, voluntară al Centrului Creştin Misionar Ortodox din Statele Unite şi preoteasa Mariana Aga de la Parohia „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului" din oraşul Orhei. Seminarul a fost desfăşurat într-un cadru natural pitoresc din satul Butuceni (complexul Orheiul Vechi) şi a avut ca şi formator pe doamna preoteasă Antoneta Negru, coordonator de proiecte în cadrul Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă din Iaşi.

La invitaţia organizatorilor, în a doua zi de seminar preotesele au fost vizitate de către Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor care a avut o discuţie foarte deschisă cu preotesele, povestindu-le despre familia în care a crescut şi despre pietatea familiei creştine de odinioară.

Obiectivele acestei întruniri, organizate în premieră au fost ca preotesele să se cunoască între ele, să-şi împărtăşească experienţele de viaţă ca soţii de preoţi, să conştientizeze pe deplin rolul preotesei în condiţiile culturale şi sociale de azi ca o întruchipare a predicilor preoţilor despre familie, mamă şi femeie.

Cu toate că la această primă întâlnire nu au participat multe preotese, multe dintre ele refuzând participarea în ultima zi, atmosfera plină de înţelegere, deschidere şi rugăciune au făcut ca acest seminar să fie unul apreciat de toţi participanţii, Înaltpreafinţitul Petru oferind atât organizatoarelor cât şi preoteselor diplome de vrednicie.

Colinde din bătrâni - un dar de Crăciun

V-am povestit şi anul trecut de preoteasa Raisa, părintele Iulian şi cei cinci copii ai lor. Anul acesta au reeditat CD-ul lor. Detaliile au rămas aceleaşi şi le puteţi vedea aici.

Una din colindele de pe album, Hoila:

Întrebări. 1: Care sunt bucuriile unei preotese?

La sugestia Cristinei de a ruga preotesele care vizitează site-ul să răspundă la câteva întrebări, vă adresăm această rugăminte de a ne împărtăşi din gânduri şi experienţă. Pentru ajutor şi sprijin reciproc, pentru întărire.
Aşteptăm răspunsurile la comentarii.

Prima întrebare:
Care sunt bucuriile unei preotese?

Cu drag în Domnul nostru,

Natalia

Slujire fără smerenie nu se poate…

• Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să te cobori până la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poţi cuprinde picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poţi cuprinde picioarele lui la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste pentru curăţia lui. Cine nu poate iubi atât de mult şi nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla şi curaţi niciodată în chip mântuitor pe nimeni.

•   Sufletele curate sunt gata să-şi recunoască şi vinovăţii pe care nu le au. Sunt gata să-şi ceară iertare şi pentru păcatele pe care nu le-au făcut, sunt gata să-şi spele şi ceea ce nu şi-au întinat, fiindcă smerenia lor îi face să creadă că oricând ar putea să facă şi ei aşa ceva şi nu tăgăduiesc niciodată că nu ar putea fi în stare să cadă.

•  Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu învăţătorul său, căci cine se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri, dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi totdeauna măsura smereniei sale.

(din Lacrimă şi har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011)