Deci crezi că îţi doreşti să ajungi soţie de preot…

Publicam acum ceva vreme în engleză una din cele mai populare postări de pe blogul The Orthodox Clergy Wives – o serie de întrebări la care ar trebui să îşi răspundă cea care doreşte/urmează să fie preoteasă. Iată că avem şi traducerea:

„Înainte să porneşti în căutarea unui soţ prin vreo facultate de teologie sau pe la vreun concert coral unde tineri bărbaţi îmbrăcaţi în negru cântă muzică psaltică, fă-ţi puţin drum prin următoarea listă de verificare:

• ·         Îţi place să fii în biserică? Mult timp? Nu doar în zilele de duminică?

• ·         Ţi-ai stabilit un program regulat de rugăciune şi de spovedanie? Acum este momentul să faci acest lucru, înainte să ai un soţ şi copii, care-ţi vor complica rutina zilnică. De asemenea, va trebui, probabil, să-ţi găseşti un nou duhovnic, o dată cu mutarea într-o nouă parohie, să-ţi faci o prioritate din a merge în mod regulat la spovedit, eventual la o oarecare distanţă.

• ·         Poţi aştepta cu răbdare începerea slujbelor sau ca soţul tău să termine de vorbit cu enoriaşii după fiecare slujbă? Eşti gata să-ţi antrenezi copiii să dobândească aceeaşi răbdare? Copiii preoţilor spun că lucrul pe care şi-l amintesc mai mult decât orice altceva despre creşterea lor este – aşteptarea – în biserică!

• ·         Te poţi descurca să locuieşti în casa altcuiva pe termen nelimitat? În timp ce multe biserici oferă acum o indemnizaţie de locuinţă, o mulţime încă deţin o casă parohială în care se aşteaptă să locuiască preotul şi familia lui; de multe ori această casă este situată chiar lângă uşa bisericii, unde enoriaşii pot studia abilităţile tale de a grădinări sau lipsa acestora, sau vor intra când te aştepţi mai puţin.

• ·          Te mulţumeşti să fii a doua persoană? Poţi rămâne fericită alături de cineva care este în centrul atenţiei, fie că este soţul tău, fie că sunt alţi lideri mireni deja bine stabiliţi în parohia în care v-aţi mutat?

• ·          Eşti gata să te confrunţi cu aşteptările referitoare la modul în care tu şi copiii tăi vă îmbrăcaţi, de suma de bani cheltuită pentru animalele de companie sau de felul de activităţi de relaxare pe care familia ta le va alege?

• ·         Eşti pregătită să lucrezi cu jumătate de normă sau chiar normă întreagă, cel puţin temporar, pentru a supravieţui într-o parohie în care nu se poate oferi un salariu preotului? Ai abilitatea de a găsi un loc de muncă de care să te bucuri?

• ·         Ai interesul de a urmări lucruri din afara bisericii? Acestea îţi pot da o pauză mult-dorită şi o schimbare de perspectivă.

• ·         Te-ai gândit în ce mod vei contribui la viaţa parohiei şi în ce mod nu vei contribui? Poţi fi politicoasă dar fermă în deciziile tale? Ştii care sunt calităţile tale şi care nu? Dacă nu eşti sigură, eşti dispusă să încerci să faci un lucru atunci când ţi se cere, dar să îl încredinţezi altcuiva atunci când vei realiza că nu eşti potrivită pentru lucrul ce ţi-a fost încredinţat?

• ·         Îi vei aminti soţului tău că tu şi copiii sunteţi, de asemenea, enoriaşi, şi te vei asigura că îşi va lua o zi liberă pe săptămână; că nu se va răspunde la telefon în timpul cinei; şi că, în afară de cazurile urgente, momentele importante din viaţa copiilor voştri vor avea prioritate?

• ·          Poţi fi destul de puternică să te muţi departe de împrejurimile familiare ale casei tale într-un termen scurt, în cazul în care episcopul decide să încredinţeze soţului tău o parohie nouă?

• ·         Ai o reţea de familie şi prieteni la care să poţi apela oricând, chiar dacă vă aflaţi la distanţe mari, oameni în care poţi să ai încredere? Poţi să-ţi păstrezi un echilibru în prietenia cu enoriaşii, fără favoritisme sau fără a-i face pe unii dintre ei mai "speciali" decât alţii?

• ·         Te pricepi să-ţi ţii limba în frâu? Ţi se va oferi ocazia să faci acest lucru aproape zilnic.

Dacă toate acestea îţi par cam descurajatoare, chiar aşa sunt. Preotesele se confruntă cu provocări la care enoriaşii lor nici măcar nu gândesc.

Vestea bună este că o mulţime de lucruri pot fi învăţate pe cale – de fapt cu greu pot fi învăţate în orice alt mod. În principal este nevoie să ai ochii deschişi şi o atitudine bună. (…)

Tot mai crezi că îţi doreşti să fii preoteasă? Un singur lucru ţi-a rămas de făcut: roagă-te. Şi nu te opri vreodată!"

Traducere şi adaptare de Andreea-Tatiana

Câteva precizări

Hristos a înviat!

Am avut bucuria de a primi acum ceva vreme un dar frumos de la un om frumos. Îi mulțumim pentru osteneala și dragostea pe care ni le dăruiește.

Darul constă în scanarea unei lucrări de seminar care se numește „Preoteasa – slujitorul discret al Bisericii Ortodoxe” și este realizată de Pr. Dr. lector Radu Petre Mureșan. În paginile 6 și 7 (pe care le și postăm) este prezentată și lucrarea acestui blog. Îi mulțumim părintelui profesor pentru cuvintele frumoase și pentru gîndurile bune.

Ținem însă să facem cîteva precizări care ni se par de folos.

Numele noastre sunt cît se poate de reale, adică nu suntem cameleoni, așa că aceste nume ne reprezintă și în viața cotidiană.

Prin acest blog am încercat să abordăm un subiect foarte puţin luat în seamă de teologia academică din păcate (de aceea lucrarea Părintelui Mureşan nu poate decât să ne bucure), deşi el este de mare importanţă. Am încercat să creăm un mediu prielnic comunicării între preotese fără a aluneca pe panta discuţiilor de tip forum, trimiţând mereu spre viaţa reală, nu spre cea virtuală.

În acelaşi timp, nu suntem convinse de eficienţa unei asociaţii a preoteselor, cel puţin nu la noi, unde acest sistem nu prea funcţionează. După cum probabil ştiţi, în anii 90, mai precis prin 1992-1994, s-a înființat o asociație a preoților din Patriarhia Română, care organiza congrese legate de problemele pastorale ale preoților. Aceasta nu a avut nici o finalitate, nici o viața prea lungă. În plus, Biserica este deasupra tuturor asociaților și instituțiilor, iar slujirea unei preotese este în Biserică, mai precis în comunitatea din care face parte.

Preotesele Natalia și Eufemia

La mulţi ani, femeilor creştine!

Ani mântuitori să vă dea Domnul, spre desăvârşire şi intrare în Bucuria Lui cea veşnică, împreună cu toţi cei ai caselor voastre!

Un dar de cuvânt:
"Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii." (2 Timotei 1, 7)

Preoteasa N.

Prezvitera cea de toată nădejdea

Nu prea înaltă de stat, subţiratică, aproape lujer, silfidă la bătrâneţea sa mult respectabilă, carismatică, cu un chip atrăgător şi luminos, Nadejda prezvitera era argint viu. Tot timpul în acţiune. Părea un mecanism făcut să meargă continuu, aidoma acelui fabulos perpetuum mobile. Degaja o energie debordantă şi era o fiinţă puternică, răzbătătoare întotdeauna, deşi nici pe departe un munte, ci mai degrabă o mână de om. Forţa sa era interioară, se călise în asprele, chiar tragicele împrejurări ale unei vieţi nu lipsite defel de obidă. Fiică de ţăran cu stare din Răciula, judeţul Orhei, în Basarabia, se născuse în timpul războiului prim (1916) şi avusese norocul să se ridice copilandră şi domnişoară într-o familie numeroasă, îndestulată, în România Mare. Acel crug al luminii s-a isprăvit însă în câteva decenii şi i-a fost sortit, ca atâtor sute de mii de basarabeni, să treacă prin pojarul cedărilor, refugiului şi prigoanei bolşevice în toată grozăvia ei.



Într-un asemenea climat sumbru a avut loc întâlnirea părintelui Ilie Ilisei cu Nadejda Vasiliu şi pecetluirea, la 20 mai 1948, la Lespezi, în judeţul Iaşi de azi, a legăturii lor de nedezlegat o viaţă şi dincolo de aceasta. Părintele meu, aflat şi el într-un moment de cumpănă, îşi găsise astfel un tovarăş cu adevărat de nădejde. Împreună, uniţi în crezuri, au izbutit să străbată drumul mereu zăgăzuit cu obstacole de tot felul, unul mai amarnic ca altul, cele pe care regimul comunist le aşternea înaintea făpturilor dornice să-şi împlinească misia şi să ducă oamenilor însetaţi şi în nevoie cuvântul Domnului. Prezvitera Nadejda parcă fusese hărăzită să interpreteze această partitură în viaţă.

A fost în toate, şi în cele ale Bisericii, şi ale casei, straja credincioasă a părintelui meu. Alcătuiau un tot. Biserica era casa lor dintâi. Dacă lucrurile mergeau bine în aceasta, celelalte veneau de la sine. Vremurile cereau sacrificii ca să-ţi rostuieşti rosturile. Parohiile în care a slujit tata erau nevoiaşe, oamenii aşijderea, lăcaşurile în ruină aproape. Când totul părea să se prăbuşească în juru-le, părintele şi prezvitera au ţinut aprinsă lumina şi au suflat în spuza speranţei. I-au încurajat pe parohienii lor şi i-au convins că merită să nu-şi piardă nădejdea. Laolaltă cu mirenii au trecut la zidirea casei Domnului şi temeinicirea bisericii din inimi. A fost acesta un lung timp al jertfei, dar şi al bucuriilor simple, adânci, generate de fiecare mică sau mare izbândă. Aşa a fost cu putinţă ca Biserica Fălticenilor Vechi să renască într-o vreme în care se dărâmau lăcaşurile sfinte.

După sfinţirea bisericii din 13 noiembrie 1977, oficiată de mitropolitul Moldovei Teoctist, cea dintâi târnosire a întâistătătorului de la Iaşi, părintele Ilie şi prezvitera Nadejda s-au bucurat de o bine-meritată perioadă de oarecare linişte, pace şi bunăstare. Îşi câştigaseră, în sfârşit, pe de-a întregul, cuibul din strada Maior Ioan nr. 18, din apropierea bisericii. Plecaseră, după mai bine de două decenii, chiriaşii, cei care ocupaseră două din cele patru odăi ale casei, o construcţie veche, concepută pentru habitatul unei singure familii, cumpărată de părinţii mei la mutarea în Fălticeni. Dar răgazul acesta n-a durat mult şi a fost tulburat de suferinţele părintelui şi s-a sfârşit la doar opt ani, în iarna grea a anului 1985, la început de martie, când preotul Ilie Ilisei a trecut pe neaşteptate la cele veşnice. Avea puţin peste 71 de ani. A urmat pentru prezvitera Nadejda o văduvie lungă, cernită şi împovărătoare. Singurătatea s-a însoţit, mai ales după 1989, de sărăcia tranziţiei. Dar şi acest răstimp al existenţei sale s-a rânduit sub semnul demnităţii şi cuvenitei cinstiri a memoriei părintelui. Se grijise să-i aşeze la căpătâi o creaţie sculpturală împodobitoare şi am apelat la un specialist al artei vernaculare, la sculptorul ieşean Constantin (Titi) Gheorghiu, care a încorporat în acea operă o trinitate de cruci veghetoare, sugestiile de bun-gust ale prezviterei.

N-a fost defel o curgere lină înspre asfinţit. Prezvitera prăpădise din elanul şi tonusul ei molipsitor. Dar nu şi-a pierdut nădejdea în răsplata lui Dumnezeu pentru faptele cele bune şi în iertarea Cerescului Părinte a celor mai puţin bune. Sub semnul acestor stări şi-a încheiat prezvitera Nadejda călătoria pământeană în noiembrie 2003, la peste 87 de ani. A coborât în cripta din cimitirul Oprişeni, în care îşi dormea somnul de veci de peste 18 ani cel cu care făcuse o pereche paradigmatică a lumii bisericeşti. Închisese ochii cu nădejdea că va întâlni în ceruri cealaltă parte a întregului, a cărei lipsă o resimţise ca pe o suferinţă din cele mari. Putea fi mulţumită că fusese la înălţimea miezului de înţeles al numelui de botez, că împlinise zi de zi predestinarea acestuia, lăsând semenilor amintirea prezviterei celei de toată nădejdea.

Grigore Ilisei

Sursa: Ziarul Lumina

Viitoarea preoteasă... să aibă dragoste faţă de Biserică şi credincioşi

Cunoaşterea armonică, adică sub cele mai fundamentale aspecte, a persoanei, este calea cea mai sigură care duce la o căsătorie bună. O atenţie deosebită se impune tinerilor teologi, care optează pentru preoţia de mir, în alegerea fiinţei care va trebui să-i fie nu numai soţie ci şi colaboratoare, să fie o adevărată preoteasă. Aceasta deoarece căsătoria nefericită a preotului are urmări din cele mai dezastruoase atât pentru preot, cât şi pentru credincioşii pe care-i păstoreşte. Atenţie deci: viitoarea soţie a unui preot, pe lângă alte calităţi – sănătoasă trupeşte, gospodină, modestă – trebuie să aibă şi o credinţă puternică şi luminată în Dumnezeu. Să aibă dragoste faţă de Biserică şi de credincioşii în mijlocul cărora va trebui să trăiască. Luxul, mândria, privirea de sus, sunt mari defecte ale unei soţii de preot, în condiţiile vieţii de azi a oamenilor.

Îndrumările Părintelui Arsenie Boca, redate de Pr. Nicolae Streza în volumul "Mărturii despre Părintele Arsenie", Editura Imago, 2003

So you think you want to be a priest’s wife…

Una din cele mai populare postări de pe blogul The Orthodox Clergy Wives oferă o serie de întrebări la care ar trebui să îşi răspundă cea care doreşte/urmează să fie preoteasă. Pentru că am primit în trecut mai multe mailuri cu astfel de întrebări, am preluat acest articol în engleză.  Pentru ca el să fie accesibil şi celor care nu ştiu engleză, nădăjduim să se ofere cineva să îl traducă :).

"Before you head off on your husband-search to seminary or to a choir concert featuring eager young men in black singing liturgical music, make your way through the following checklist:

v Do you love being at church? A lot? Not just on Sundays?

v Have you established a prayer rule and regular confession? Now is the time to do this, before husband and children come along to complicate your routine. Also, you will likely have to find a new confessor once you move to a new parish, and make it a priority to go regularly, possibly traveling some distance.

v Can you wait patiently for services to start, or for your husband to finish chatting with parishioners after the service? Are you ready to train your children with the same patience? PK’s (priests’ kids) say that the thing they rememember more than anything else about growing up is always –waiting- at church!

v Can you handle living in somebody else’s house indefinitely? While many churches now offer a housing allowance, a lot still own a parish house where the priest and his family will be expected to reside, often right next door to the church where parishioners can observe your gardening skills or lack thereof, or drop in when you least expect it.

v Do you find yourself content to be second banana? Can you stand happily beside someone else who is in the spotlight, whether it is your husband or whether it is already-established lay leaders in the parish you move to?

v Are you ready to deal with expectations about the way you and your children dress, the amount of money you spend on your pets, or the kind of recreational activities your family chooses?

v Are you prepared to work part- or even full-time, at least temporarily, to make ends meet in a parish that can’t or won’t provide their priest a living wage? Do you have a marketable skill that will help you find work that you will enjoy?

v Do you have interests to pursue outside the church? These can give you a much-needed break and change of perspective.

v Have you thought about the ways in which you will contribute to the life of the parish—and the ways you won’t? Can you be firm but polite about your decisions? Do you know what your gifts are and aren’t? If you aren’t sure, are you willing to give something a try when asked, but turn it over to someone else if you find you are not the right woman for the job?

v Will you remind your husband that you and the children are also parishioners, and ensure that he gets a weekly day off; that the phone will not be answered during family dinner; and that barring emergencies, milestones in your children’s lives will take precedence?

v Can you gather your strength to move your household away from your familiar surroundings at short notice if the bishop decides to reassign your husband to a new parish?

v Do you have a network of family and friends to whom you can turn, even if only long distance, to confide in? Can you keep a balance of friendliness to parishioners without favoritism or making any of them ‘special’ above others?

v Are you any good at all at holding your tongue? You will be offered opportunities to do so almost daily.

If these all sound a little daunting, they are. Clergy wives face challenges that their parishioners scarcely ever think about.

The good news is, a lot can be learned as you go along—in fact can hardly be learned any other way. What is mainly needed is open eyes and a good attitude. Seminaries are now making a point of helping seminarians’ wives to look ahead and prepare for life in the parish. Seminary is also where you will meet other women who will be undergoing similar experiences, and with them you can help build supportive relationships for the future.

Still think you might want to be a priest’s wife? One thing left to do: start praying. And never stop."

Prunci Pierduţi Şi Născuţi Înainte De Vreme. O Perspectivă Ortodoxă

Durerea pierderii unui prunc înainte de vreme este imensă. Cu toate acestea, ea e adesea băgată sub preş, fie prin negare, mamei spunându-i-se că nu e nici o problemă, a pierdut „o sarcină” – nu un copil –, fie prin ignorare şi evitarea subiectului. Rămân astfel în urmă traume dureroase cu diverse consecinţe.
Pentru mămicile care au trecut prin aşa ceva, pentru taţi, pentru familiile şi prietenii lor, preoteasa Eufemia a făcut un site: Prunci pierduţi şi născuţi înainte de vreme. O perspectivă ortodoxă.
Cu nădejdea că va fi spre mângâiere şi ajutor pentru cât mai multe mămici,

Preoteasa Natalia

Pastoraţia depinde de măsura în care preotul este înţeles de soţia lui

Părinte, vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa preotului la ţară. Ce greutăţi întâmpină în pastoraţie şi care sunt bucuriile duhovniceşti?


Frumuseţea slujirii la ţară constă în faptul că îţi cunoşti întreaga turmă, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă. Pot spune că se poate face pastoraţie cu dăruire, în măsura în care preotul slujitor este înţeles de cei din familie, în special de soţie. Aceasta este împreună lucrătoare cu preotul la viaţa duhovnicească a comunităţii, ea este cea care îl sprijină pe preot, cea care are răbdare dacă preotul alocă, nu de puţine ori, mai mult timp necesităţilor comunităţii decât vieţii de familie. Aici intervine caracterul de jertfă pe care îl presupune preoţia. Este nevoie ca atunci când un om doreşte să facă acest pas să se roage şi în primul rând să ceară sfatul duhovnicului, pentru ca Dumnezeu să-i rânduiască o soţie sau o familie care să îi fie sprijin, iar nu piatră de poticnire în pastoraţie.

Pr. Adrian Floca, Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“, Parohia Timişoara Fabric, 

într-un interviu apărut în Ziarul Lumina