miercuri, 26 martie 2014

„O preoteasă adevărată”: Elisabeta Konstantinovna Sergiev


Sfântul Ioan din Kronstadt este unul dintre cei mai populari și mai iluștri sfinți ortodocși. Cu toate acestea, puțini știu că el a fost un preot căsătorit. Printre numeroasele fotografii pe care le avem cu Sfântul, știm doar de una singură – fotografie de grup – în care  Sfântul Ioan este alături de soția sa, Elisabeta Konstantinovna, și chiar și aici ea nu se diferențiază de ceilalți care îl înconjoară. Următoarea mărturie, scrisă de nepoata ei, relevă că ea însăși a ales să rămână în „umbră”, ascunsă de lume, mânată fiind de sufletul ei blând și smerit.

La începutul căsătoriei lor, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: „Elisa, sunt destule familii fericite în lume fără noi. Să ne dedicăm împreună viețile noastre pentru slujirea Lui Dumnezeu.” Pentru a consolida slujirea lor, Sfântul Ioan i-a cerut să renunțe la relațiile maritale, pentru a trăi ca frate și soră. Elisabeta a acceptat. Un astfel de angajament – o formă rară de asceză – nu a fost ușor, dar pentru următorii 53 de ani Elisabeta a fost o soție credincioasă. Dragostea ei față de semeni,  făcută din toată inima, devotamentul dezinteresat față de soțul  și aproapele ei pot servi ca model, nu numai pentru protoprezbitere sau pentru preotese, dar și pentru toate femeile ortodoxe de astăzi.

 
În data de 22 mai 1909, la 9.30, după lungi suferințe, văduva Părintelui Ioan din Kronstadt, Elisabeta Konstantinovna Sergiev a plecat în liniște din această viață. Conform doctorului ei, cauza decesului a fost starea de neputință trupească, însoțită de slăbirea inimii. Domnul a rânduit ca ea să se pregătească din timp și constant pentru viața veșnică: în ultimii ani ai vieții Matușka Elisabeta, urmând sfaturile și dorințele soțului ei, omul rugăciunii, se împărtășea de multe ori fie la catedrală, fie acasă, atunci când picioarele ei au fost prea slabe să iasă din casă; în ultimul an ea s-a împărtășit zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtășit, așa cum îi era obiceiul – se pare că pentru ultima oară. La ora 18.00 ochii ei s-au închis și după 22.00 ea nu a mai dat semne de conștiență. Ultimul ei cuvânt a fost „Vreau”, vorbit ca răspuns la oferta de a bea apă sfințită. Dar nu a mai fost capabilă să înghită. Ea a murit în pace în dimineața următoare, în timp ce se citea canonul pentru plecarea sufletului. De duminica Sfântului Apostol Pavel, la cererea ei, a participat la Taina Sfântului Maslu, fiind unsă cu mir, și apoi a spus de mai multe ori: „Sunt așa fericită că am fost unsă cu mir și că m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminica, pe 24 mai, în Kronstadt, pe partea stângă a curții catedralei.

Aceasta s-a născut pe 4 mai, în anul 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Konstantin Nesvitsky, a slujit în catedrala oraşului şi a fost paroh al unei parohii din districtul Gdoyak. Transferat la Kronstadt, la cererea paraclisierului Catedralei Sfântul Andrei, starea lui slabă de sănătate nu i-a permis să slujească acolo mult timp, iar în 1855 a dat postul unui preot tânăr, Ioan Ilyitch Sergiev, care se căsătorise cu fiica lui Elisabeta. Ca tânără căsătorită, ea a trebuit să aibă grijă de un tată în vârstă (care a devenit un văduv în același an), trei frați adulți și două surori. Toți locuiau împreună, Elisabeta îndeplinindu-și responsabilitățile de gospodină a casei și de mamă – purtând pe umeri un jug greu. Câțiva ani mai târziu, frații ei au fost capabili să se întrețină și s-au mutat pe cont propriu, în timp ce Elisabeta a aranjat pentru surorile ei să se căsătorească cu doi profesori de la Seminarul din Petersburg, care mai apoi au devenit preoți. Ea și Părintele Ioan au făcut tot posibilul pentru a le vedea pe fete bine stabilite. Lipsit de resurse financiare, Părintele Ioan, în ambele cazuri, a apelat la ajutorul enoriașilor, întrebându-i dacă nu ar putea contribui la zestrea cumnatelor sale. Mulți plini de bună voință au ajutat, însă alții au răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine pe care nu de puține ori o întâlnim și noi astăzi.

            După ce s-au măritat, surorile mergeau în vizite la Kronstadt. La o astfel de vizită, în anul 1870, în locuința Părintelui Ioan, sora cea mai mică a dat naștere unui fetițe: aceasta eram eu. În cele din urmă, am fost dusă acasă, dar Domnul Dumnezeu a rânduit ca adevărata mea casă să fie liniștita, pașnica locuință a acelui Păstor vrednic de pomenire, sub acoperământul său binecuvântat.

            În 1872 tatăl meu a trecut la Domnul, lăsând-o pe mama fără resurse financiare. Unchiul meu, văzând situația noastră neajutorată, i-a zis soției sale: „Noi nu avem copii. Hai să o luăm noi și să o creștem ca pe copilul nostru”. Zis și făcut. Și așa s-a întâmplat, din voia Lui Dumnezeu, am ajuns în grija unchiului meu și a mătușii mele, foarte dragi mie, care necontenit s-au îngrijit de bunăstarea mea, ca cei mai iubitori părinți pentru copilul lor preferat.

            La fel ca Părintele Ioan, care nu a avut o viață proprie, oferindu-se în slujba aproapelui său, Elisabeta Konstantinovna nu a trăit pentru ea însăși; cercul ei de activitate a fost circumscris la serviciu, la rudele ei și la cei apropiați: ea s-a bucurat de bucuriile lor și s-a întristat de necazurile lor. Îmi aduc aminte de ea când avea 45 de ani. Avea trăsături bune, nobile, fiind foarte activă, întotdeauna frământându-se pentru câte ceva. Îi plăcea să fie în jurul oamenilor, hrănindu-i. O văd și acum, în bucătărie cu un șorț alb legat în jurul taliei ei, făcând o plăcintă dulce. Îi plăcea să gătească, să meargă la cumpărături, având grijă de toată lumea și asigurându-se că totul era curat și mâncarea gustoasă. De multe ori unchiul meu, gustând plăcinta lui favorită de mere, spunea: „Tu ești maestra mea în gătitul plăcintelor!”.

            Elisabeta Konstantinovna era inimoasă, mereu cumpătată, tandră. Îi plăcea ca oamenii să o viziteze, oferindu-le o primire călduroasă; unchiul, văzându-i ospitalitatea și sinceritatea, spunea despre stăpâna casei plină de viață: „Este o preoteasă adevărată”.

            Cu toate că își îndeplinea sarcinile din casă, mătușa nu m-a neglijat. Ea își petrecea tot timpul liber cu mine, dormea în aceeași cameră cu mine, m-a învățat să citesc în limba rusă și în limba franceză; mai târziu, când am intrat la școală, îmi pregătea micul dejun, mă însoțea zilnic la școală, mă aducea acasă și îmi verifica lecțiile. Îmi aduc aminte că înainte ca mătușa mea să înceapă să mă învețe, unchiul a slujit slujba moliftei la Catedrala Sfântului Andrei, în cinstea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian și a profetului Naum. Unchiul însuși m-a dus la examenele de admitere, a plătit pentru educația mea din propriul salariu modic, urmărind progresul meu cu interes, săptămânal se uita peste carnetul meu de note și îl semna. Având în vedere aceste condiții favorabile, nu-i de mirare că am devenit o elevă eminentă. Acest lucru a adus o mare bucurie păzitorilor mei, și unchiul a informat repede mai multe cunoștințe de vestea cea bună: „Nepoata și pupila noastră, Ruth, a absolvit cu o medalie de aur”.

            Încă din cele mai timpurii amintiri, pot spune că mătușa își trata soțul cu dragoste smerită și cu respect. Când se întorcea obosit de la vizitele pe care le făcea enoriașilor sau de la slujbe, ea se grăbea să-i scoată încălțămintea și să-l ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi, liniștea domnea în locuință, mătușa păzind scurtele perioade de odihnă ale preotului ei harnic.



            Unchiul avea o constituție destul de slabă și se îmbolnăvea frecvent. În acele vremuri, mătușa se transforma într-o asistentă medicală neobosită: ea a petrecut nopți întregi la patul pacientului. În 1879, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit foarte grav de pneumonie. El stătea ore întregi cu ochii închiși, într-o stare de semi – conștiență. Când își revenea, spunea des: „Mă doare capul insuportabil de tare de parcă m-ar fi lovit cineva cu un ciocan”. La un moment dat, mătușa stătea lângă patul Părintelui și plângea. Deschizându-și ochii, acesta s-a uitat la ea și i-a zis: „Nu plânge, Elisa. Din voia Domnului mă voi reface, însă dacă nu se va întâmpla asta, Dumnezeu și oamenii buni nu te vor abandona”. Peste câteva zile, într-o dimineață mătușa a venit la mine în cameră și tremurând de emoție mi-a zis: „Unchiul se simte mai bine; crizele au luat sfârșit!”. Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrățișat strâns și am început amândouă să plângem; erau lacrimi de fericire…

            Când Batiușka (Părintele) mergea frecvent – și mai târziu, zilnic – în Petersburg, mătușa îl aștepta, chiar dacă era foarte târziu, în ciuda faptului că starea ei de sănătatea nu era foarte bună; ea suferea constant de dureri de cap și câțiva ani a fost tulburată de insomnie. În timp, slăbiciunea ei fizică a forțat-o să renunțe la slujirea ei; pentru ea, draga, acest lucru a însemnat o privare severă! Îmi vine în minte următoare întâmplare: în urmă cu câțiva ani, în timpul iernii, unchiul a ieșit afară după o baie purtând pantofi strâmți. Mătușa s-a supărat foarte tare și, neputând să meargă foarte repede, m-a trimis pe mine să îi spun Părintelui că riscă să se îmbolnăvească dacă a ieșit îmbrăcat așa subțire. Venind de afară, unchiul s-a dus direct la mătușa în sufragerie și i-a zis, mângâind-o pe umăr, „Mulțumesc, draga mea, pentru grija ta, dar nu îți fă griji, picioarele mele sunt calde.”




Unchiul aprecia foarte mult atenția pe care ea i-o acorda, și o trata în același mod. Când era prea bolnav pentru a merge la Petersburg, și mai târziu chiar și pe lângă Kronstadt, el nu se așeza să mănânce fără a intra în camera de zi sau în camera mătușii, în funcție de unde se afla ea, și o chema la masă. „Când mănânc singur,” spunea el, „nu am poftă de mâncare.” Nu a trecut nici o seară, fără ca unchiul să nu meargă la mătușa să-i spună noapte bună și să o binecuvânteze înainte de a merge la culcare: „Îți doresc noapte bună”, „Dormi în pace”, „Dumnezeu fie cu tine”, „Dumnezeu să te protejeze” – obișnuia el să-i spună înainte de a se retrage la studiu sau la somn. Nu cu mult timp înainte de a muri unchiul, Matușka s-a îmbolnăvit de gripă, în acest timp grija lui pentru ea fiind foarte evidentă. Era atât de înduioșător să vezi cum săracul de el suferea, abia putând să meargă, ducându-se să o binecuvânteze de câteva ori pe zi și seara înainte de culcare, mângâindu-i părul și spunându-i: „Draga mea, draga mea, suferim împreună”. El avea să stea pentru o perioadă lungă de timp lângă ea pe scaun, dând din cap și uitându-se cu compasiune la soția lui bolnavă; câteodată el își întorcea privirea către icoana din colț și se ruga mult timp și liniștit pentru ea. De obicei, când cineva îl întreba pe unchiul despre starea lui de sănătate sau a mătușii, acesta spunea „Suntem amândoi bolnavi” sau „Ne pregătim amândoi să murim”. La un moment dat i s-a spus că mătușa se va simți din ce în ce mai rău, el a venit și i-a spus ei: „Nu deznădăjdui, Dumnezeu este milostiv, El îți va da răbdare să înduri această suferință și te va vindeca”. În noiembrie, în timp ce cina împreună cu mătușa și doi oaspeți, unchiul le-a spus că starea lui de sănătate se înrăutățea. Mătușa, dorind să-l încurajeze, a zis: „Tu întotdeauna te simți bine primăvara; când va veni primăvara o să îți revii”. „La primăvară, spui?”, unchiul i-a răspuns, „Tu vei prinde primăvara, dar eu nu”. A avut dreptate: el a murit în decembrie, iar ea în mai. Atunci când, de 6 decembrie, Batiușka nu a mai avut puterea de a sluji Sfânta Liturghie, dar se împărtășea zi de zi acasă, el va veni în camera la Matușka sa bolnavă, cu potirul pentru a o împărtăși, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, „Cu frica de Dumnezeu și cu credința să vă apropiați”, „Primiți Trupul și Sângele Lui Hristos”, „Pace ție, draga mea, te felicit”. În dimineața zilei de 17, Batiușka a împărtășit-o pe soția lui pentru ultima dată. Din data de 18, el nu a mai părăsit biroul.

După trecerea la Domnul a unchiului, starea de sănătatea a mătușii a început să se deterioreze din ce în ce mai rapid. Ea a devenit foarte slabă, nu își mai putea folosi mâinile și picioarele, inima ei a începuse să slăbească. Îi lipsea foarte mult soțul ei, vrednic de pomenire, și izbucnea în lacrimi de fiecare dată când îi auzea numele; ea nu putea accepta că unchiul nu mai era printre cei vii și spunea oamenilor: „Mă gândesc că Ivan Ilyitch nu a murit, ci pur și simplu s-a dus într-o călătorie undeva, cum obișnuia să meargă în Moscova, și se va întoarce.” Nu cu mult timp înainte de a muri, Matușka a văzut un portret a lui Batiușka în casa unui cunoscut și a izbucnit în lacrimi incontrolabile: „Ivan Ilyiteh, Ivan Ilyitch”, iar atunci când au încercat să o consoleze cu gândul că el a fost acum binecuvântat și fericit, ea a răspuns: „Este minunat pentru el, dar e atât de greu pentru mine, la urma urmei, am fost împreună 53 de ani.”

Simțind moartea sa iminentă, Matușka, stând în scaunul ei, ridica frecvent privirea la icoane, și spunea: „Trebuie să mă pregătesc, trebuie să Îl rog pe Dumnezeu să ierte toate păcatele mele”. De multe ori, ea își amintea și era consolată de cuvintele vrednicului de pomenire Batiușka, mijlocitorul nostru comun înaintea Domnului Dumnezeu, care pe 17 decembrie, când i s-a spus că Matușka sa era bolnavă, s-a întristat pentru că ea nu a mai putut intra în biroul lui și să aibă grijă de el: „Spune-i soției mele că ea este mereu cu mine și eu sunt mereu cu ea”. Aceste cuvinte au încurajat-o foarte mult pe mătușa în suferințele sale prelungite, consolând-o cu speranța că și după moartea lui Batiușka, acesta nu o va părăsi și o va lua lângă el, că el o va întâmpina în Împărăția Cerurilor, că prin mijlocirea acestuia va ajunge la Tronul Celui Preaînalt. Noaptea, de multe ori, mătușa își punea sutana unchiului sau se acoperea cu ea. De fiecare dată când mergeam la mănăstirea Sfântului Ioan de Rila, ea îmi spunea: „Fă o metanie pentru mine înainte mormântului unchiului tău”, și începea să plângă neconsolată. Dacă picioarele și mâinile începeau să o doară foarte rău, ea imediat cerea să fie unsă pe locurile afectate cu uleiul adus de la candela care se afla la mormântul Părintelui.

Foarte credincioasă, Matușka și-a pus toată nădejdea în mila Lui Dumnezeu și s-a dedicat, cu toată inima, mântuirii sufletului ei. „Ivan Ilyitch, binecuvântează-mă, roagă-te pentru mine”, repeta ea de câteva ori pe zi, fiind tristă pentru că i-a supraviețuit marelui ei soț preot. După adormirea lui, ea se ruga cu sinceritate, cu lacrimi, dar în marea ei smerenie, mătușa se temea că rugăciunile ei nu vor fi auzite curând și le cerea celorlalți să se roage pentru ea. Când mergeam noaptea acasă, după ce îi spuneam la revedere, ea îmi zicea tot timpul „Roagă-te pentru mine”. Când mergeam la Privegherea sau la Sfânta Liturghie, auzeam aceeași cerere, venind din adâncul inimii ei: „Roagă-te pentru mine”, și mă rugam pentru ea, așa cum știam mai bine.

Într-o zi, înainte să ajung, starea mătușii se înrăutățise, dar s-a consolat doar cu gândul că „Astăzi este sâmbătă, Ruth va merge la Priveghere și se va ruga pentru mine”. M-a impresionat credința mătușii că, prin rugăciunea mea slabă, va primi ușurare în suferințele ei.

În încheierea acestei scurte relatări, dedicată memoriei acestei preotese de neuitat, eu nu pot omite să menționez două dintre caracteristicile sale cele mai remarcabile: o profundă smerenie și blândețe, în aceste două virtuți fiind exprimată toate măreția sufletului ei. Ea nu a fost niciodată supărată pe nimeni, nu a purtat pică nimănui. Dacă cineva o ofensa sau era nepoliticos, ea nu punea la socoteală răul și ierta acea persoană din străfundul inimii ei. Ca răspuns la întrebarea „Ai rea-voință față de cineva?”, Matușka spunea invariabil: „Nu, față de nimeni”. Fiind ea însăși iertătoare, îi învăța pe ceilalți să acționeze la fel, spunându-le: „Nu fiți supărați, Dumnezeu Însuși va arăta cine are dreptate și cine este de vină, în timp ce noi trebuie să iertăm.”

Mătușa nu și-a permis niciodată să se amestece în treburile Părintelui ei; ea nu a încercat niciodată să se pună înaintea lui sau să stea pe un picior de egalitate cu el; a rămas mereu în umbră, ea strălucea prin faptele lui creștine, minunate; ca o soră blândă și o mamă iubitoare, ea a păzit comoara comună: bolnavă, slabă, practic fără a-și putea folosi picioarele ei, ea spunea la toată lumea: „Fii liniștit, Batiușka doarme”, „Nu primesc pe nimeni de acum, Batiușka nu este bine”. Batiușka îi cunoștea sufletul, a apreciat foarte mult puritatea, blândețea și smerenia ei, spunând despre ea: „Soția mea este un înger”. Oare știu mulți că în spatele Marelui Sfânt, Părintele Ioan, se afla o protectoare, gata să-și dea viața ei pentru el? Dacă oamenii nu știau pe vremea aceea, să afle acum și poate se vor ruga sincer pentru această preoteasă pură și blândă, slujitoarea Domnului, Elisabeta!

Îți suntem profund recunoscători ție, minunată mamă și educatoare care te-ai jertfit, dragă soție fecioară, te vom pomeni mereu, candelă aprinsă în Rusia, în inimile noastre, și în cele ale copiilor și ale nepoților noștri.

Din Amintirile lui R.G. Shemyakina, retipărite în Otets Ioana Kronshtadtsky de P.M. Cijov, Jordanville, 1958

IN MEMORIAM

Cuvânt rostit de parohul Catedralei Sfântul Andrei, Kronstadt, protopopul Alexandru Popov, la înmormântarea preotesei Elisabeta


„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 5, Versetul 5)

Într-adevăr, în ultima perioadă Matușka Elisabeta Konstantinovna era plină de blândețea evanghelică… Ea întruchipa nu numai această poruncă a Mântuitorului, ci și: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 5, Versetul 3). Ea întotdeauna a rămas în umbră și s-a arătat pe ea însăși blândă în cel mai înalt grad. E posibil ca altcineva în locul ei să se fii mândrit și i-ar fi făcut pe ceilalți să vadă cât de importată este ea, ca soție a unui bărbat atât de mare. Dar nimeni nu a remarcat o astfel de pornire la Matușka, ea a încercat cu orice modalitate să evite toată cinstea. Când a fost abordată și rugată să obțină o întâlnire cu Părintele Ioan, ea refuza smerită să facă acest lucru. În locuința sa, chiar dacă ea era stăpâna casei, era doar cu numele; de fapt, casa Părintelui Ioan aparținea tuturor, iar ea nu a obiectat în nici un fel. Dimpotrivă, prin intervenția bine intenționată chiar l-a asistat pe Părintele Ioan în lucrările sale sfinte.

Fie ca mormântul slujitoarei, plecate la Domnul, să ne amintească mereu de Matușka Elisabeta Konstantinovna - blândă, smerită, plină de bunăvoință, capabilă să-și păstreze aceste calități superioare ale unei femei, chiar și în acele circumstanțe excepționale în care viața a pus-o. Pe mormântul ei ar fi cel mai potrivit să se însemneze cuvintele: „Aici este blândețe, aici este smerenie”, nefiind nevoie de altele: citind aceste cuvinte, toți cei care au cunoscut-o pe Elisabeta Konstantinovna vor înțelege imediat cine este cea care odihnește sub acea lespede, va înțelege că acolo a existat întruparea a două dintre cele mai mari virtuți creștine - blândețea și smerenia - cele mai frumoase podoabe ale sufletului… 

Traducere din limba engleză de Diana Corina Aldea după http://www.pravmir.com/a-real-matushka-elizabeth-constantinovna-sergiev/

2 comentarii:

Irina spunea...

ce frumos!multumim!

Andreea Tatiana spunea...

O marturie emotionanta si datatoare de putere si nadejde in drumul nostru de sotii si preotese! Multumim!