luni, 10 octombrie 2011

Fr. Alexander şi Julianna Schmemann

Pe 6 octombrie a fost ziua doamnei preotese Julianna Schmemann. De vreo câteva săptămâni mă simt foarte apropiată de familia Schmemann, pentru că ultimele mele lecturi au fost The Joy to Serve, cartea scrisă de matushka Julianna despre slujirea femeii în Biserică şi în mod special a preotesei (aflată în curs de apariţie în limba română), iar acum citesc jurnalul părintelui Alexander (din scrierile căruia pot spune că Postul Mare mi-a schimbat, cândva, viaţa).
Împărtăşesc cu voi
  • bucuria de a-i fi cunoscut, prin intermediul lecturii,
  • urarea de „La mulţi ani în Domnul” pentru matushka Julianna
  • şi dorinţa mea de a-i cunoaşte şi direct, cândva, în bucuria Domnului din Împărăţie.
Preoteasa Natalia

Recomandarea traducerii unui interviu cu doamna preoteasă vorbind despre părintele Alexander, cu care a avut o căsnicie profundă, a venit la fix:



Căsătoria cu un preot

Toţi cei familiari cu viaţa Bisericii ortodoxe sunt conştienţi de rolul important al soţiilor preoţilor de parohie. În acest articol, care este textul unui interviu dat televiziunii franceze, Juliana Schmemann, văduva părintelui Alexander (n.Schmemann), descrie cu claritate şi profunzime de spirit experienţa dânsei ca părtaş la viaţa şi slujirea soţului. Ea însăşi este o femeie remarcabilă, iar povestea ei este şi mai interesantă pentru că soţul ei a fost un om remarcabil. Textul în franceză a apărut în Mesagerul ortodox, 133 (ianuarie 1986), paginile 121-123.

În Franţa, cu tradiţia ei romano-catolică, ideea de a te căsători cu un preot trebuie să pară mai degrabă ciudată şi deplasată.
În special acum, când experimentăm mişcarea de eliberare a femeilor, independenţa lor şi egalitatea de şanse profesionale între bărbaţi şi femei, condiţia de a fi soţie de preot, ţinând cont că este absolut imposibil ca o femeie să fie hirotonită preot, poate foarte bine să apară ca o anomalie. Totuşi această “anomalie”, această “absurditate”, nu numai că este acceptată de soţia unui preot, ci chiar este privită, încorporată în existenţa ei, cu bucurie, da, cu mândrie şi mulţumire că ea ia parte, deşi indirect, la misiunea preotului.
Nu este uşor să vorbeşti imparţial despre un soţ care a murit recent, să vorbeşti cu obiectivitate; totuşi, pe de altă parte, este o bucurie să vorbeşti despre el şi să împărtăşeşti cu alţii memoriile despre el.


„Încântat de cunoştinţă, te rog ţine minte că nu am nici o intenţie de a deveni monah!”

Nu a fost nimic special în tinereţea noastră sau în felul în care ne-am cunoscut : el era absolvent al liceului Carnot şi al Gimnaziului Rus, eu – a colegiului Sainte Marie de Neuilly; amândoi fuseserăm educaţi pe de o parte în spiritul solid al structurilor idealiste ale vechii Rusii, cu întreaga viaţă modelată după ritmurile Bisericii, cu sărbătorile ei, în spiritul acelei moşteniri şi tradiţii ruseşti care implica obligaţii de loialitate şi muncă; pe de altă parte, am trăit în lumea lui Voltaire, a lui Verlaine şi Proust, a frumuseţii pariziene şi a amintirilor Moscovei şi Sankt Petersburgului.

Şi în mijlocul acestor variate influenţe a avut loc întâlnirea mea pe treptele bisericii, la şaptesprezece ani, cu un seminarist de nouăsprezece ani, chiar în ziua în care intra în Institutul Teologic St.Serge. “Încântat de cunoştinţă…şi te rog ţine minte că nu am nici o intenţie de a deveni monah!” replica el în aceeaşi seară unei persoane pe care tocmai o întâlnise, viitoarea lui soţie, eu.

A intrat la Institut cu intenţia de a deveni preot, iar la nouăsprezece ani era deja pe deplin ceea ce urma să fie întreaga viaţă. S-a dedicat preoţiei din copilărie, Biserica era în sângele lui şi şi-a dorit să devină preot înainte de orice şi mai mult decât orice altceva. Preoţia lui, dorinţa lui spre preoţie, îi reflecta natura, reflecta acel lucru pentru care fusese creat. Nu exista nici un conflict în el.


Un cititor vorace

A fost un om perfect echilibrat: educat mai întâi la liceul militar rus, apoi la liceul Carnot şi Gimnaziul Rus, a dezvoltat o pasiune pentru două literaturi pe care avea să le cunoască foarte detaliat: literatura rusă pe care mai târziu o va preda la New York şi literatura franceză, pe care a studiat-o nu numai cât a trăit în Franţa, ci pe care nu a încetat să o lectureze, să o aprecieze şi să o îmbibe cu dragoste –cum s-ar zice, aproape cu lăcomie, cu aviditate. A iubit atât poezia franceză cât şi cea rusă şi putea să recite ore întregi, la nesfârşit, pe dinafară din ele, fără să fie măcar obosit.

Nici poezia, nici literatura nu au fost pentru el doar moduri de petrecere a timpului liber. În general, a fost un cititor vorace: lucrări de politică şi filozofie, idei contemporane şi teorii. Interesele şi curiozitatea lui erau cu adevărat universale. În poezie a văzut o frumuseţe transcendentală şi se delecta cu ea. Mai degrabă decât să încerce să îşi găsească sufletul în poezie, în maniera romanticilor, el a urma, sincer şi cinstit, calea pe care poeţii înşişi au urmat-o în aspiraţiile lor creative. L-a iubit pe Baudelaire şi aspiraţia lui spre ideal; i-a iubit pe Voltaire şi Rimbaud: nu a fost niciodată o persoană care să caute moralitatea în artă (dragostea lui pentru Baudelaire şi Proust dovedesc suficient asta!). În poezie, ca şi în literatură în general, el a văzut cuvântul vorbit, cuvântul care exprimă viaţa.

Îi plăcea să citească însemnările lui Gide şi Leautaud; îi plăceau biografiile, lucrările despre Talleyrand, despre Proust, despre viaţa lui Simenon şi a altora, urmărind în ele viaţa umană, suferinţa şi bucuria. Toate aceste lucrări l-au adus mai aproape de alte fiinţe umane, de alte, din cele mai diferite, destine umane cărora li se abandona.

Limba era de primă importanţă pentru el, mai mult decât muzica, cu care se delecta, dar nu cu pasiune, mai mult decât artele vizuale care îi erau practic indiferente. Iubea străzile, oraşele, casele, perdelele de la ferestre, cimitirele, cafenelele, ziarele de seară – tot ceea ce reflecta viaţa umană. Îmi amintesc bine acum, tânără cum eram, eram mai degrabă luată prin surprindere, ca să nu zic mai mult, când mă lua la cimitirul Père-Lachaise, apoi la plimbări pe marile bulevarde, către sectorul lui Maigret şi în sfârşit să ne aşezăm în cafeneaua Lutetia, bine instalaţi cu cafea neagră şi un exemplar din Le Monde . Trecătorii, lumea străzii…Mărturisesc că am rămas cumva rezervată şi cu ochii în patru. Totuşi, am dobândit treptat o măsură mai mare de independenţă şi un nivel mai adânc de înţelegere.


Bucuria preoţiei

Am menţionat echilibrul său, gusturile sale, educaţia sa, atât rusă, cât şi franceză, lectura lui sistematică, constantă şi continuă, care s-a împlinit într-o cultură vastă şi cuprinzătoare, apropiată vieţii şi dezvoltării umane. Dar în mijlocul tuturor acestor preocupări , ceea ce a fost cel mai puternic şi mai sincer în el a fost bucuria sa din preoţie, bucuria lui de a fi preot. Caracterul slujirii sale a fost determinat de influenţa pe care a putut-o exercita prin discurs, prin influenţa imediată, directă şi aproape inevitabilă, pe care a avut-o asupra celor pe care îi întâlnea.

Prin urmare, era mereu absorbit de alţi oameni, căutat de ei; nu a putut spune niciodată “nu”.
Dacă în conversaţie i se puneau întrebări stranii sau încurcate, avea abilitatea de a înţelege ceea ce voia interlocutorul să întrebe, de ce acesta avea dificultăţi şi le dădea un răspuns fără măcar să impună o soluţie, fără măcar să facă morală. Avea un mod minunat de a-i face pe oameni să se relaxeze şi să se simtă în largul lor, de a-i încuraja, de a comunica cu ei ceea ce era esenţial, ceea ce era necesar pentru ca totul să devină mai simplu, mai fericit, mai încurajator. Cu adevărat făcea inimile oamenilor să tresalte de bucurie. Unii au fost aproape dezamăgiţi, din moment ce sperau să obţină o soluţie sau o judecată, în timp ce el le arăta mai degrabă o viziune.

Unul din studenţii lui mi-a spus recent (citez din memorie): “ Obişnuiam să vin să îl văd pe părinte cu o listă de probleme, lucruri care mi se păreau serioase, fără soluţie. Discutam politică, literatură, despre copiii mei, Biserică, sărbători, natură şi la final părintele obişnuia să îşi pună mâna grea şi tandră pe umărul meu şi spunea: ‘Totul este în regulă, nu e aşa? Nu mai sunt probleme!’. Plecam liniştit, puţin confuz, dar cu sufletul încălzit de bucuria şi fericirea lui. Nu puteai să nu râzi cu el , chiar discutând subiecte teologice.

Transmitea bucurie
Simţul lui pentru adevăratele perspective, bunul său simţ practic, viziunea lui despre viaţă care nu admitea false probleme, împreună cu nelipsitul său simţ al umorului şi o anumită reţinere interioară, o anumită rezervă faţă de orice emoţie şi sentiment prea personal, au făcut din el un om des căutat ca sursă de confort, de bună stare, de încredere pe care le transmitea atât de generos. Mai mult de o mie de oameni au venit la înmormântarea lui, iar eu am primit sute de scrisori, toate – mărturii ale numărului de oameni pe care i-a impresionat.

În 1951 am părăsit Parisul pentru New York cu cei trei copii ai noştri, iar în America, la seminarul Sf. Vladimir, unde a fost profesor şi decan, a format un grup de lucrători, profesori şi administratori, toţi prieteni ai lui, care îndeplineau aceeaşi misiune, care rosteau acelaşi glas al Bisericii, Liturghiei, Euharistiei. La Sf. Vladimir şi-a scris cărţile şi şi-a împlinit întregul său potenţial, acolo a lucrat cu adevărat la reîmprospătarea vieţii liturgice, la redeşteptarea simţământului pentru Euharistie.

Alţi oameni vor vorbi despre lucrările lui teologice. Ceea ce ştiu este că această misiune a fost pe deplin în acord cu misiunea sa de preot, ca slujitor şi unealtă a Domnului. Nu a avut aplecare către problemele sociale: “Alţii fac asta mai bine ca mine”, obişnuia să spună.

Ceea ce ne-a salvat pe amândoi de la o fragmentare care ar fi fost dificil de evitat, de o tragere în diferite direcţii – copiii, educaţia lor ( cei trei copii ai noştri care, apropo, nu ne-au adus decât fericire), seminarul, dificultatea de a face întruniri la fiecare sfârşit de lună, studenţii şi toate celelalte – ceea ce ne-a salvat a fost fără doar şi poate apartenenţa noastră la Biserică, slujbele, bucuria Sâmbetei Mari sau a unei simple Liturghii . Şi toate acestea ne-au venit prin şi de la misiunea sa de preot.

Ca să ne păstrăm sănătatea, obişnuiam să petrecem lungi vacanţe de vară în zona rurală a Canadei pe malurile lacului Labelle, unde mergeam să ne cufundăm încă o dată în izvorul vieţii care este natura, în frumuseţea nordică a pădurilor canadiene, în viaţa de familie şi în capela de lemn duminica şi sărbătorile. Nu pot să exagerez importanţa sosirii fratelui său Andrei în viaţa lui Alexander. Totuşi verile noastre erau marcate de ritmul sosirii sale aşteptate febril, bucuriei şederii lui cu noi şi tristeţii plecării sale. Verile noastre erau cu adevărat un refugiu de pace şi linişte.


Sărbătoarea morţii lui
Aş vrea să adaug la aceste remarci cumva disparate câteva cuvinte despre boala şi moartea părintelui Alexander, despre sărbătoarea morţii lui, căci aşa a fost cu adevărat.
Atunci când a aflat, pe neaşteptate şi total pe neprevăzute, că are cancer pulmonar şi la creier, deja într-un stadiu destul de avansat, şi-a acceptat destinul pe deplin, calm şi senin, fără vorbe de prisos şi cu o imensă tărie, cu totul ascunsă.

Îmi amintesc foarte bine când a avut loc totul . A fost un moment de totală claritate şi totală luciditate, semnalul de plecare pentru o călătorie. A acceptat fără emoţie şi o mare bucurie ne-a invadat vieţile. Nu a fost bucuria sacrificiului sau a martirului care îşi acceptă soarta. A fost o bucurie simplă şi pură, bucuria pe care a predicat-o toată viaţă , dar care acum era amplificată , deoarece se simţea că vedea Împărăţia, uşile Împărăţiei. Orice altceva era de acum terminat – sau mai degrabă urma să înceapă.

O luptă de o viaţă de predicare, comunicare, de convingere era de acum în urmă, în timp ce marea călătorie care efectiv l-ar fi eliberat începuse. Se asemăna cu femeile în faţa cărora a apărut Iisus după Înviere şi spunea: “Bucuraţi-vă!”. Boala lui şi înaintarea spre moarte erau fără îndoială o şi mai apropiată vedere a lui Dumnezeu. Cu şi mai mare simplitate, cu credinţă totală, aştepta, aşa cum scria odată, “ziua cea nesfârşită a Împărăţiei”.

Moartea lui a fost cu adevărat un act viu, sărbătoarea morţii sale.

Pe măsură ce moartea se apropia – gândiţi-vă la un tren care, după semnal, începe să se pună în mişcare, pufneşte şi se urneşte încet, la început auzindu-se întreg zgomotul produs de roţi şi de abur, apoi se deplasează din ce în ce mai repede şi mai silenţios către…către scopul final al călătoriei fiecăruia, către uşile Împărăţiei care stăteau deschise pentru el şi de care s-a apropiat cu pace şi mulţumire. Niciodată nu l-am văzut atât de fericit, de recunoscător, de răbdător.

Cu trei zile înainte de moarte a fost miruit pe tot trupul. Era foarte slab şi nu ştiam cum va reacţiona, dar la sfârşitul rugăciunilor noastre a spus cu voce clară şi puternică: “Amin, amin,amin.”

Acesta a fost “Fiat” -ul , “Amin” -ul întregii sale vieţi.


Hristos este Viaţa

Aş vrea să închei cu un fragment de la sfârşitul capitolului despre moarte din cartea sa For the Life of the World (acest pasaj este singurul scris la persoana întâi):
“…Şi dacă reuşesc să îmi împropriez această nouă viaţă, această foame şi sete de Împărăţie, aşteptarea lui Hristos, certitudinea că Hristos este Viaţa, propria mea moarte va fi un act de comuniune cu Viaţa. Pentru că nici Viaţa, nici moartea nu ne pot separa de dragostea lui Hristos. Nu ştiu când şi cum va veni această împlinire, nu ştiu când toate lucrurile se vor desăvârşi în Hristos. Nu ştiu nimic despre ‘când’ şi ‘cum’. Dar ştiu că în Hristos această mare trecere, Paştile lumii, au început, că Lumina Lumii viitoare vine către noi în bucuria şi pacea Duhului Sfânt, pentru că Hristos a înviat şi viaţa a biruit.”

Note:
1 Se referă o serie de romane poliţiste de Georges Simenon, al căror personaj principal este comisarul Maigret
2 Cotidian de informaţie francez
3 Ca în expresiile latine: ‚Fiat lux!’= ‚Să se facă lumină!’ sau ‚Fiat voluntas tua!’ = ‘Facă-se voia ta!’
4 “aşa să fie”
5 „Pentru viaţa lumii”
6 jurnal de viaţă şi gândire ortodoxă fondat în 1980 de mitropolitul Antonie Bloom ( de Suroj); nu se mai editează

După o traducere de Elisabeth Obolensky reprodusă din periodicul Sourozh
Traducere in limba română: Adriana, via Taina căsătoriei

Alte linkuri:

5 comentarii:

MariaM spunea...

Impresionant. Puterea data de credinta in Hristos este singura adevarata.

Andreea Tatiana spunea...

Foarte frumos! Multumim!

Anonim spunea...

http://www.poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/

ioana spunea...

interesant

Irina spunea...

o marturie deosebita- sa ai bucurie intr-o boala atat de crunta