Chipuri de preotese: Ana Sinescu (9.XI.1909 – 9.V.1999) – credinţă puternică, verticalitate, iubire

Un chip dârz, din vremuri grele. Evocarea ne este făcută de nepoata doamnei preotese, Ana:

„O femeie pentru care nu exista cuvântul «compromis»”

Bunicul meu, Petru Sinescu, preot fiind, a prins perioada războiului, a sosirii armatei ruseşti, a prigoanei preoţeşti şi apoi a comunismului (în toate fazele lui). În toate aceste încercări a avut-o alături pe bunica mea, învăţătoare, care mereu şi-a mutat catedra în satul în care slujea şi bunicul meu. A fost o femeie extrem de puternică în toate încercările, o femeie pentru care nu exista cuvântul compromis, care ştia doar de alb şi negru (nu accepta că poţi lua o decizie „gri”, adică să împaci şi capra şi varza).

 

Învăţătoare la 18 ani
Se numea Ana Sinescu, de domnişoară Buciuman. A vorbit întotdeauna cu drag de familia ei, a avut mulţi fraţi şi surori, toţi oameni aşezaţi la casele lor, credincioşi şi cu familii frumoase. Tatăl ei a fost plăpumar, iar bunica mereu spunea că tatăl ei şi-a crescut copii cu acul de cusut...
Bunica a devenit învăţătoare la 18 ani şi-a primit primul post în Basarabia. Făcea naveta peste Prut (în Moldova încă românească), stătea în gazdă de luni dimineaţa până sâmbătă la prânz şi preda într-un sătuc. Sâmbătă venea un ţăran să o ia cu ce bagaje avea, o suia în luntrea lui şi o trecea Prutul încoace. Tatăl ei o aştepta cu un car şi o aducea acasă. Toată transbordarea asta dura până seara târziu, stătea duminică acasă cu familia, iar luni de cu noaptea începea drumul invers. Când îşi amintea de vremurile acelea îmi spunea că era frântă de oboseală, dar avea doar 19 ani şi îi era atât de dor de părinţi şi de fraţi, încât nu îi păsa că nu dormea aproape deloc la sfârşitul săptămânii.

Legată de parohie
Când s-a căsătorit cu bunicul meu a hotărât că va lua catedre acolo unde va primi şi bunicul meu parohii, astfel încât să poate avea grijă de casa parohială, de familie şi de oamenii din parohie, care au nevoie de preoteasă. Nu a acceptat să facă naveta la Iaşi sau în alte localităţi, aşa încât a avut câteva perioade scurte în care nu a predat.
În timpul războiului şi după aceea, a prins din plin perioadă prigoanei preoţeşti şi toate şicanele care le făceau activiştii de partid. Învăţătoare fiind, era convocată în prima zi de Paşti la şcoală, că să participe la tot felul de acţiuni organizate de partid. Bunica mergea, participa la şedinţele acelea, iar la sfârşit scotea câteva felii de cozonac, ouă roşii, servea senină participanţii şi – în marea majoritate a situaţiilor – nu prea comenta nimeni existenţa acestor bucate pe masa de prezidiu. Bunicul meu îi spunea mereu să nu îi instige pe oamenii aceia, dar bunica îi spunea că poate aşa îi sfinţeşte şi pe ei un picuţ.

Mereu făcea câte ceva
Bunica a fost, în toţi anii de parohie, o învăţătoare+preoteasă cu normă de 24 de ore din 24. Cumpăra caiete din banii ei pentru copiii săraci, îi tundea şi le învăţa pe fetiţe cum să îşi împletească codiţe; trebuia să ştie ce îi fac copiii din clasă, dacă sunt sănătoşi, dacă au timp să îşi facă măcar ceva din lecţiile pe a două zi.
La sărbători (chiar dacă nu aveam un sărbătorit în casă) se pregătea, cocea cozonaci (uneori şi din vreo 10-14 kg de făină, dacă serbam un sfânt al cărui nume era purtat de mulţi enoriaşi), mergea pe la casele sărbătoriţilor şi le împărţea bucate. Făcea plăcinte pentru copiii din familii cu TBC/alte boli şi care stăteau la centrul de la Poieni (Iaşi). Avea mereu pe câte cineva în casă, oameni care îl căutau pe bunicul pentru vreo rugăciune sau vreun sfat, mereu făcea câte ceva pentru cămară (dulceaţă, gemuri, conserve). Au renovat şi au construit case parohiale peste tot pe unde a fost bunicul meu preot.
A fost preoteasă cu toată inima, fără să regrete nicun efort făcut pentru asta... După ce a ieşit la pensie, indiferent de zi, era prezentă la slujbă de la prima oră. Acum şi mie îmi place să stau în biserică exact în locul în care stătea ea, în stânga , mai în spate, chiar unde începe pronaosul, lângă ultimul geam.

„Dacă nu eraţi Dumneavoastră...”
După mutarea în Iaşi, în permanenţă a avut legături cu oamenii din parohiile pe unde a trecut. Relaţiile lor nu se terminau din cauza distanţei, iar participarea la viaţa familiilor pe care le-a cunoscut a durat până la sfârşitul vieţii ei.
A trăit până la 80 de ani, iar spre sfârşitul vieţii ei mergeam pe stradă cu ea şi întâlneam oameni, bătrâni la rândul lor, care o opreau, o îmbrăţişau şi îi spuneau „Doamna preoteasă, dacă nu eraţi Dumneavoastră să îl obligaţi pe tata să ne trimită la şcoală şi să ne plătiţi naveta la Iaşi, nu mai ajungeam inginer (profesor, doctor)". Momente care mă făceau să mi se înmoaie picioarele şi să îmi dau seamă cât de mult te urmăreşte fiecare faptă pe care o faci.
Acum, locuind în satul în care a slujit bunicul meu, mereu aud oamenii povestindu-mi ce oameni minunaţi au fost bunii mei şi ce preoteasă extraordinară a fost bunica. Biserică noastră este electrificată de bunicul meu (prin 1969) şi sunt candelabre care au şi acum firele trase de el, la iconostas găsesc icoane donate de bunica (a cumpărat icoane cu sfinţii patroni ai tuturor membrilor familiei), Sfântul Aer este cumpărat tot de ea. Şi uite aşa, peste ani, fiecare lucru făcut cu drag ajunge să marcheze urmaşi, oameni pe care i-ai cunoscut.
Cu alte cuvinte, lucrurile mărunte, pe care tu poate le faci dintr-un impuls de moment, uite că pot influenţa viaţa oamenilor cu care te întâlneşti, mai ales că preotul şi preoteasa sunt exemple şi sprijin în orice moment, la bucurie şi la necaz.

„Dacă pleci genunchii în faţa Domnului, nimic nu te doare!”
Am în minte mii de amintiri cu ei doi, preotul şi preoteasa, atât de dragi mie încât nici nu ştiu despre care să povestesc. Odată, eram lângă ea în biserică, începea Sfânta Evanghelie şi am încercat să îi întind o pernuţă să o pună sub genunchi. Mi-a împins puţin mâna, deci mă refuza. Cred că avea vreo 75-78 de ani la vremea aceea. După ce s-a terminat slujbă, am întrebat-o: „De ce nu vrei pernuţă? Nu te dor picioarele de la piatra de pe jos?”. Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Dacă pleci genunchii în faţa Domnului, nimic nu te doare! Dacă îngenunchezi doar pentru că aşa fac şi ceilalţi din jurul tău, atunci sigur ai să simţi că piatra e cam tare!”.
Pe vremea lor casele erau lipite primăvara cu lut, apoi văruite. Asta ţin minte din copilărie: mirosul de var proaspăt, mirosul de coptură din camera cea bună (unde avea mereu câteva prăjituri, plăcinte sau cozonac pentru copii sau pentru bătrânii pe care îi vizita) şi mirosul de gutui şi pere, care apăreau sus - pe dulapuri - toamna târziu.
Nu pot spune că a fost o femeie blândă. Dar a fost atât de puternică, atât de dreaptă şi atât de mult i-a iubit pe toţi cei cu care s-a întâlnit în viaţă, încât nu pot decât să îi port o amintire minunată. Şi încă ceva: mereu a avut grijă de cei din familie, mereu a considerat că greutăţile tuturor sunt mai uşor de cărat pe umerii ei, obişnuiţi cu greul, decât pe umerii celor mai tineri. Chiar şi când avea aproape nouăzeci de ani voia să ştie ce ne macină, pentru că dacă era la curent cu problemele noastre se ruga pentru noi şi simţea că ne-a ajutat puţin.
Bunica a fost o femeie extraordinară, mi-e şi acum dor de verticalitatea ei, de credinţa ei şi de puterea de a accepta tot ce se întâmpla, pentru că ştia că Dumnezeu nu îi poate da mai mult decât poate duce şi că orice situaţie se va rezolva.

Ana

O amintire de la preoteasa Ana Sinescu
De la ea, respectiv de la tatal ei a ramas in familie aceasta carte:
Cartea cea Veche