(...)Aşadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-şi atragă de partea lui sărăcia, să dispreţuiască viaţa de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos Bisericilor nu numai mai mult decât bogaţii şi demnitarii, ci chiar decât împăraţii. Căci împăraţii şi bogaţii toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori, împlineşte isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Şi pe cât sângele este mai de preţ decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.
5. La fel erau şi aceşti găzduitori ai lui Pavel, Priscilla şi Aquila. Nu aveau mai mult avut decât [necesarul] pentru a trăi, dar aveau o voinţă [ ] mai bogată decât orice avuţie, căci aşteptau în fiecare zi să se dea spre moarte şi trăiau în mijlocul măcelurilor, mărturisind în toată vremea [pe Hristos]366. Pentru aceea înflorea credinţa noastră în acele vremi, pentru că ucenicii şi dascălii erau împreună legaţi unii de alţii [printr-un acelaşi duh de vieţuire]. Şi nu numai despre acestea vorbeşte Pavel, ci şi despre multe altele. Căci, scriindu-le şi evreilor, şi tesalonicenilor, şi galatenilor, dă mărturie tuturor de multele ispite ce au venit asupră-le367, pe care le şi arată în epistole: că au fost alungaţi din patrie şi şi-au pierdut averile, ba s-au primej¬duit pe ei înşişi până la sânge. Şi întreaga lor viaţă pentru ei era o luptă, încât şi mădularele lor nu au pregetat să şi le taie pentru dascălii lor. Galatenilor, de pildă, le scrie: „mărturisesc vouă că, dacă era cu putinţă, ochii i-aţi fi scos şi i-aţi fi dat pentru mine” (Gal 4, 15). Iar când 1-a primit pe Epafras, care a fost printre coloseni368, zice: „A slăbit încât era să moară, dar 1-a miluit Dumnezeu nu numai pe el, ci şi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare” (Filip 2, 27). Şi prin aceste cuvinte arată că cu adevărat 1-ar fi îndurerat moartea ucenicului. Iar virtutea ucenicului iarăşi o dezvăluie tuturor, zicând astfel: „S-a apropiat de moarte, punându-şi în primejdie369 viaţa, ca să plinească lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30).
Cine este mai fericit decât aceia şi cine mai de plâns decât noi, de vreme ce ei şi-au pus şi sângele şi viaţa pentru dascălii lor, iar noi, adeseori, nici măcar o simplă vorbă nu îndrăznim să punem pentru părinţii noştri comuni370, ci, auzind că sunt batjocoriţi şi grăiţi de rău - fie de ai noştri, fie de străini - nu le răspundem celor ce-i grăiesc astfel, nu-i oprim, nici nu-i mustram. Ba, mai mult, chiar noi înşine începem să-i vorbim de rău. Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele şi batjocoriri la adresa mai-marilor noştri din partea celor necredincioşi, câte vede din partea celor ce par a fi credincioşi şi care sunt împreună cu noi [la slujbe]371. Şi ne mai întrebăm de unde este atâta uşurătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm cu atâta vrăjmăşie faţă de părinţii noştri.
Că nu este, nu este nimic care să poată prăpădi şi strica Biserica - ba, mai mult, nu se poate face acest lucru cu uşurinţă din afara [Bisericii] - decât a nu fi legaţi întreolaltă, cu multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi dascălii, părinţii şi fiii [duhovniceşti], mai-marii şi cei conduşi de ei372. Şi e destul ca cineva să-1 grăiască de rău pe un [simplu] frate, ca să nu mai fie lăsat să citească dumnezeieştile Scripturi. „Pentru ce iei în gura ta legământul Meu?” (Ps 49, 16), zice Dumnezeu. Iar după aceea, spunând şi pricina, adaugă: „Şezând, grăieşti împotriva fratelui tău” (Ps 49, 20). Iar tu, osândindu-1 pe părintele tău duhovnicesc, te socoteşti vrednic să te sui pe amvonul373 dinaintea uşilor sfinte? Cum va fi judecat [unul ca acesta]? Căci dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-1 vorbească de rău pe cel care cu mult mai mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti [îi este părinte]?
Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el? Nici că fulger din cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit sora lui Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit necurată şi a cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se fratele ei pentru ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci a fost scoasă din locul acela sfânt. [Şi gândeşte-te] că doar ea a conlucrat la creşterea lui şi [a adus-o] pe mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru început, copilul Moise, de mână barba¬ră; iar după acestea, şi mai mare peste femeile [evreilor] a fost, după cum Moise peste bărbaţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui Dumnezeu, pentru grăirea de rău [ce a făcut-o]. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit prin rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a putut să mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă milostiv pe Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certat aspru.
Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe cei ce conduc şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi adeseori, dacă un păcat este uşor de felul lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai faptul că cel ce 1-a comis îl judecă pe altul.
Sunt neclare cele spuse?374 Să încerc să le fac mai pe înţeles. Să zicem că cineva a păcătuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un altul, care a păcătuit în acelaşi fel. In Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pedepsi nu numai că a păcătuit el, ci şi pentru că a osândit greu pe cel care a păcătuit la fel ca dânsul. Iar că acest lucru este adevărat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut, ba, mai mult, ceea ce v-am spus va rezulta mai limpede din cele ce urmează. Fariseul, deşi nu a păcătuit cu nimic, ba trăia chiar în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă 1-a osândit pe vameş că era răpitor şi lacom şi prea-nelegiuit, şi 1-a judecat aşa de tare, a primit o osândă mai mare decât a aceluia. Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a osândit cu un simplu cuvânt pe altul care a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărădelegile, şi-a atras atâta pedeapsă, noi, care păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom judeca vieţuirea altora, neflind aceia [vinovaţi] la arătare cu ceva, nici făcând ceva în văzul nostru375, ia gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage? Cum nu vom pierde orice iertare? „Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” (Mt 7, 2).
6. Pentru aceea, vă pun înainte şi vă îndemn şi vă rog să ne depărtăm de acest rău obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm cu nimic pe preoţii care aud [că-i vorbim] de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar de ar fi adevărate (fiindcă şi fariseul nu 1-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de folos, deşi adevărate erau cele spuse despre acela); iar pe de altă parte ne aruncăm pe noi înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-şi o rană de moarte, [singur] s-a îndepărtat376. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi necazuri, să ne ţinern cu tărie înfrânarea limbii. Căci dacă grăindu-1 de rău pe un vameş oarecare, nu a scăpat [fariseul] de pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe părinţii noştri [duhovniceşti], ce apărare vom mai avea. Dacă Maria numai o dată 1-a vorbit de rău pe fratele ei [Moise] şi a luat atâta pedeapsă, ce nădejde de mântuire mai avem cand împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe mai-marii noştri?
Să nu-mi spuna cineva că acela era Moise. Căci voi putea să-i spun şi eu că aceea era Maria. Iar ca să afli cu limpezime ca chiar dacă preoţii sunt vinovaţi, nici aşa nu-ţi este îngăduit să le judeci vieţuirea, asculta, ce spune Hristos despre căpeteniile iudeilor: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Aşadar., toate câte vă spun vouă să le faceţi, faceţi-le. Dar după faptele lor să nu faceţi” (Mt 23, 2-3). Şi ce poate fi mai rău pentru aceia, că invidia lor i-a stricat pe ucenicii lor? Dar nici chiar aşa nu i-a coborât din vrednicia lor, nici nu i-a făcut dispreţuiţi în ochii celor cârmuiţi de ei. Ba, din contră. Căci dacă cei cârmuiţi ar fi primit această putere, pe toţi i-ar fi dat afară din preoţie şi i-ar fi coborât de la altar. Pentru aceea şi Pavel, ocărând pe arhiereul iudeilor şi zicându-i: „Te va bate Dumnezeu pe tine, perete văruit; tu şezi şi mă judeci” (Fapte 23, 3), când a auzit pe aceia că îi sar împotrivă, spunându-i „pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară?”, voind să arate câtă cinste şi resfect se cuvine a se da condu¬cătorilor, a răspuns: „Nu am ştiut că era arhiereul lui Dum¬nezeu”.
Pentru aceea şi David, prinzându-1 pe călcătorul de lege, Saul, care răsufla în juru-i moartea şi era vrednic [pentru aceasta] de mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat viaţa, dar nici măcar cuvânt impovărător nu a suferit să spună către acela. Şi a zis şi pricina:(,,Pentru că era unsul Domnului” Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea, ci şi din altele se poate vedea cu prisosinţă ca cel carmuit trebuie sa stea cu respect fată de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odinioară chivotul Legii, unii dintre cei cârmuiţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-1 sprijine şi pe loc li s-a dat pedeapsa, căci au fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi 6, 6-7). Şi doară nu au făcut nimic care să nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând să se răstoarne, ei 1-au sprijinit să nu cadă.
Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor şi că nu le este îngăduit ca cel aflat într-o stare mai mică şi care se afla în tagma laicilor să îndrepteze cele preoţesti, i-a ucis pe ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a convins ca niciodată să nu se mai apropie de lucrurile afierosite preoţiei. Ca dacă fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să îndrepte relele ce se întâmplă, nici pricina nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi cu lirrnjezmie,nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi amestecaţi unii cu alţii. Şi să nu socoată cineva despre mine că zic acestea ca să-i condamn377 pe preoţi (căci din pricina harului dumnezeiese arată - şi voi ştiţi asta - multă îngăduinţă în toate şi nu dau niciodată nimănui vreo pricină de sminteală), ci le spun ca voi să aflaţi, că şi dacă aţi fi avut părinţi [duhovniceşti] perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu v-ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi. Dacă despre părinţii trupeşti un înţelept zice: „Chiar dacă îi lipseşte priceperea are iertare. Căci ce le-ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult trebuie să păzim această lege faţă de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijeasc de propria vieţuire, ca nu cumva să auzim în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt 7, 3).
Căci faptă de făţarnici este ca în public, când toţi ne văd, să sărutăm mâinile preoţilor şi să ne atingem de genunchii lor,378 şi să-i rugăm să se roage pentru noi, şi când voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei care ne-au pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slujitori, să-i împroşcăm cu mii de ocări orisă îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci dacă, într-adevăr, părintele tău duhovnicesc este rău, cum socoti că este vrednic de încredere şi slujitor al Tainelor acelora înfricoşate379? Iar dacă ţi se pare că este vrednic slujitor al acelor Taine, pentru ce rabzi când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai împotrivă cu cuvântul, nici nu te doare, nici nu te macină înlăuntru blasfemiile lor?380 [Căci dacă le-ai răspunde la acuzaţii], ai lua multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar din partea celor ce osândesc ai primi laudă.
Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor lăuda întru totul şi vor accepta [ca un lucru bun] grija ta pentru părinţii [duhovniceşti]. [Iar dacă stăm] şi suferim ocările [împotriva preoţilor], toţi ne vor osândi, până şi cei care îi grăiesc de rău. Căci nimic nu distruge aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi după cum un trup, dacă nu este susţinut cu multă vigoare de legăturile dintre mădulare, face viaţa de netrăit, tot aşa şi Biserica, dacă nu este susţinută prin legătura foarte puternică şi de nedesfăcut a dragostei, naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte [asupra ei] mânia lui Dumnezeu şi devine pricină de multe ispite381. Şi ca să nu se întâmple una ca aceasta, nici să nu-L mâniem pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi răutăţile noastre şi să ne agonisim pedeapsă fără iertare şi [astfel] să ne umplem viaţa de multe necazuri, să ne întoarcem limba către vorba bună şi să ne îngrijim în fiecare zi de viaţa noastrăl şi să nu ne mai îngăduim a judeca viaţa altora, ca şi cum aml şti cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre. Fiindcă aşa vom putea scăpa şi de focul gheenei. Căci după cum cei ce iscodesc relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi cei care se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea altora vor avea multă grijă de greşelile lor. Iar cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor şi le vor osândi în fiecare zi, neîndreptăţindu-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua Judecăţii pe Judecător. Şi acest lucru l-a spus lămurit Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de Domnul” (I Cor 11, 31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea, să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim de viaţa382 noastră; să pedepsim gândurile ce ne conving să păcătuim, să ne străpungem conştiinţa şi să ne cerem socoteală pentru cele înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea şi să facem uşoară povara păcatelor noastre, şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să petrecem viaţa aceasta cu bucurie, şi să avem parte de bunătăţile ce au să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, în vecii vecilor. Amin.
366 Esenţa muceniciei propriu-zise este pregătirea zilnică pentru ea, prin modelarea lăuntrului prin nevoinţă sinceră şi prin pregătirea lăuntrică pentru moarte. Nevoinţă sinceră nu o poate face cineva dacă nu se dă pe sine morţii lăuntrice, căci pentru a renunţa treptat la lumea aceasta trebuie să murim treptat faţă de ea. Iar acest mod de vieţuire nu e specific călugărilor, ci creştinilor, fie căsătoriţi sau necăsătoriţi, prunci, copii, adulţi sau bătrâni. Această nevoinţă constă în a dobândi statornicia voinţei şi a mintii (aceste două aspecte - minte şi voinţă - sunt conţinute în termenul grecesc utilizat), prin transformarea lor treptată, de către harul Duhului Sfânt. Ceea ce se cere din partea noastră este exerciţiul de fiecare clipă al minţii şi al voinţei, supunându-le pe acestea lui Hristos. Aşa ar trebui să vieţuiască în societatea actuală - desigur, fiecare pornind de la situaţia sa concretă - fiecare familie de creştini, pentru a nu fi înghiţiţi de duhul lumii acesteia.
367 Este vorba despre creştinii din prima generaţie.
368 Este vorba despre Epafrodit şi filipeni, nu despre Epafras şi coloseni (deşi, într-adevăr, cel din urmă era trimisul colosenilor, după cum şi Epafrodit al filipenilor).
369 A luat hotărârea de a se primejdui, în urma unui sfat cu sine însuşi, de dragul lui Hristos.
370 Preoţii, episcopii şi părinţii duhovniceşti.
371în general, bine este să nu defăimăm ierarhia Bisericii, şi mai ales în public; dar acest lucru presupune multă luare aminte din partea clericilor şi nu lozinci de genul că ierarhiei nu i se poate cere socoteală.
372 După cum se vede, problema Bisericii nu este dezbinarea -despre care nici n-ar trebui să se pomenească -, ci faptul că nu este îndeajuns de strâns unită în interior, nu unită doar formal. Asemenea şi în căsnicie, problema cea mai importantă nu este de a vieţui în comun, cu înţelegere, după regula bunului simţ şi după principiul „fiecare face ce vrea, rară să-1 deranjeze pe celălalt”, ci întrebarea ce ar trebui să se ridice din străfundurile inimii este: „Cum putem reuşi - soţ şi soţie, împreună - să fim în mod real un singur trup şi un singur cuget în Hristos şi numai în El?” Or, aşa ceva nu se poate dacă nu-L trăim pe Hristos cu smerită înfocare şi luptă crâncenă împotriva egoismului nostru - al fiecăruia în parte - şi apoi, chiar şi împotriva egoismului cuplului. Aquila şi Priscilla erau cu adevărat în acelaşi cuget duhovnicesc şi de aceea, dăruiţi fiind unul altuia în şi prin Hristos, îşi puneau împreună sufletul şi pentru Biserică..de nevoinţă, după chipul celui studiat de Sfântul Ioan în cazul Priscillei şi lui Aquila, este absolut necesar pentru un cuplu creştin. (Pentru câteva repere şi detalii despre ce înseamnă program duhovnicesc, trimitem la cartea părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard - „Rugaţi-vă neîncetat”, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, deoarece este scrisă într-un limbaj accesibil omului de azi. Ea poate va incita pe unii creştini şi la contactul direct cu scrierile patristice, pentru a aprofunda elementele ce ţin de programul duhovnicesc.)
373 Locul de unde se citea atunci Evanghelia în biserică.
374 Probabil, Sfântul Ioan observase nedumerire pe chipurile ascultătorilor săi.
375 De multe ori, greşelile aproapelui, care, chipurile, au fost văzute cu ochii noştri, nu sunt decât închipuirile noastre bazate pe presupuneri, neavâncL noi toate datele de a le judeca. Iar ceea ce lipseşte datelor obiective (căci doar acestea pot fi observabile pentru omul pătimaş - şi aceasta în cazul fericit, când nu le percepem deformat) este împlinit de patimile noastre ce lucrează prin închipuire. Căci intenţiile şi motivaţiile lăuntrice, precum şi împrejurările reale, scapă omului neduhovnicesc; ba, adesea, nici celui duhovnicesc nu-i descoperă Dumnezeu adâncul judecaţilor Sale.
376 Singur s-a scos din întrecere, din lupta pentru mântuire.
377 Ca şi cum i-ar condamna că se află şi între ei răutăţile de care vorbea în fraza anterioară. Căci este o realitate că şi în cele ale preoţiei se pot afla nereguli; iar Sfântul Ioan - chiar el victimă a uneltirilor ierarhilor - nu neagă acest lucru, dar propune un alt mod de raportare decât a-i condamna.
378 Anticii, când implorau mila ori favorurile cuiva (ale zeului sau ale altei persoane), îi atingeau aceluia (sau imaginii ori statuii aceluia) genunchii; această atingere o făceau fie cu mâna, fie cu buzele. Genunchiul este simbolul forţei (nu în sensul că simbolizează prin convenţie forţa, ci chiar ascunde în sine, în mod real, o referinţă la forţă. Pentru ce multele metanii, făcute cu atenţie, duceau pe nevoitor la sporirea smereniei, care înseamnă a ne vedea neputinţa în faţa atotputerniciei Creatorului?). Când ating genunchii cuiva, îl rog să mă facă părtaş puterii lui. De asemenea, plecarea genunchilor arată că ne plecăm celui în faţa căruia stăm.
379Formula desemna întregul ciclu de taine ale iniţierii: Botez, Mirungere şi Euharistie.
380 Ideea generală este că acei creştini nu simt nici un imbold lăuntric de a-i apăra pe preoţi, ci, mai degrabă, manifestă lejeritate şi indiferenţă lăuntrică.
381 Ispite, în interior, faţă de membrii săi, facându-i pe mulţi să o părăsească sau să-şi răcească evlavia, şi în exterior, pentru cei nebotezaţi, care, văzând dezbinările din ea, nu mai doresc să se unească cu dânsa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu