8. Nu este normal ca soţia să ignore cu desăvârşire starea veşmintelor preoţeşti ale soţului, lucru de care se ocupă cu cea mai mare bucurie multe din enoriaşele lui. Uneori aceasta provoacă la aceste femei o stare de „îndrăgostire” bolnăvicioasă pentru preot şi la condamnarea preotesei: „sărăcuţul, matushka nu se îngrijeşte deloc de el”. Hainele preotului trebuie să rămână pe seama preotesei şi numai ea, eventual, poate să apeleze la ajutorul cuiva.
Familiile preoţeşti trebuie să fie libere de tutela enoriaşilor. Se poate cere ajutor în treburile casnice numai de la rude, iar cel mai bine de la prietenii cei mai apropiaţi. Familia trebuie să facă totul singură (cumpărături, treburile din casă etc..) sau să apeleze la ajutorul prietenilor. Nu e bine ca după slujba de seară, preotul să roage o enoriaşă mai în vârstă să cheme taxiul, iar apoi, împreună cu toţi membrii familiei, să urce în maşină şi să plece acasă. Desigur dacă există posibilitate, el are nevoie de o maşină a lui pentru că trebuie să reuşească să citească pravila înainte de a începe Liturghia, dis-de-dimineaţă să fie în biserică, iar după slujbă să se ocupe de alte treburi în biserică, care necesită prezenţa lui. Este mai corect ca unul din fiii mai mari să fie trimis să cheme un taxi.
Dacă într-o parohie bogată se obişnuieşte să se facă cadouri din partea enoriaşilor sau prietenilor sau se aduce ajutor umanitar, copiii preotului riscă să devină dependenţi de bunuri materiale, pierd capacitatea şi dorinţa de a aprecia unele lucruri etc., sau dispare limita: „vor mai aduce”, „voi primi şi alte daruri”.
E necesar ca în familiile preoţeşti copiii să ştie să ofere singuri şi să aibă grijă de alţii. Existau mulţi preoţi a căror biserică aducea un venit bun, dar care preferau să rămână săraci: tot ce primeau era împărţit la săraci.
Copiii preoţilor trebuie să se obişnuiască să fie modeşti atât în necesităţile personale, cât şi în îmbrăcăminte. Trebuie să menţionăm că situaţia materială a clericilor este diferită şi există mulţi preoţi care au nevoie de ajutor din partea celor mai înstăriţi, iar bisericile lor necesită reparaţii serioase.
9. Este nedorită introducerea în casa şi în familia preoţilor a unor persoane străine. Acordându-le un ajutor mai mic sau mai mare, ele cred că au dreptul la atenţie din partea preotului, iar dacă găsesc că nu li se acordă atenţie suficientă, scot bârfe, care de obicei sunt departe de a fi adevărate. Sunt multe exemple dintre acestea care au dus la consecinţe grave. Fiţi atenţi!
Anumite probleme sunt create de „cucoanele” din biserică. Cele mai periculoase sunt mai ales fetele bătrâne, care participă activ la viaţa bisericii. Ele se consideră persoane cu o înaltă trăire duhovnicească, cu experienţă de viaţă; le place să-i înveţe pe toţi, inclusiv şi pe preoţi; caută insistent să câştige încrederea preotului şi a familiei lui, iar după ce au obţinut ce au dorit încep să comande şi să le înveţe pe preotese cum să crească copiii, cum să-şi îngrijească soţul; răspândesc zvonul cum că „matuşka mai mult îl încurcă pe părintele nostru drag”…
Aici găsim mai multe cauze: şi eşecul vieţii personale, mândria şi lipsa de smerenie. Acestor persoane le place să inventeze tot felul de activităţi în biserică şi în parohie, la care ele trebuie să participe singure alături de părintele, iar preoteasa, desigur, este datoare să stea acasă cu copiii. Aceste cucoane caută să împlinească toate obligaţiile pe care trebuie să le facă numai preoteasa: să-i aducă de mâncare preotului între slujbe, să spele reverenda sau să-i coasă mânecuţele etc. De multe ori ele pretind situaţia de prieten de familie şi nicidecum de fiică duhovnicească, iar faţă de preoteasă adoptă un ton poruncitor. Uneori este mai plăcut să discuţi cu ele pe diferite teme, decât cu preoteasa, împovărată de treburile casnice şi de grijile pentru copii. Apariţia acestui simptom este un semn rău, mai ales că tema preferată de discuţie a acestor cucoane este că preoteasa nu este demnă de un astfel de bărbat. De câteva ori autorul s-a confruntat cu astfel de informaţii, răspândite de unele enoriaşe.
Există şi o altă categorie de cucoane, care nu caută să povăţuiască preotesele şi nici nu se străduie să le înlocuiască, ci pur şi simplu stau în biserică şi pândesc momentul potrivit când ar putea oferi preotului fie şi cel mai neînsemnat serviciu, caută să ocupe locul de cea mai apropiată fiică duhovnicească, care are nevoie mai mult decât oricare altă persoană de îndrumarea şi sfatul preotului. Uneori aici se observă şi o îndrăgostire uşoară, inconştientă.
O astfel de persoană vine la toate slujbele duhovnicului său, numai dacă nu i se cere o prezenţă la serviciu. Nu o interesează ce se întâmplă acasă, cum se simt părinţii bătrâni. Copiii alteia se întreabă: „De ce trebuie să mergi şi mâine la biserică? Părintele X mâine nu slujeşte” şi rostesc numele duhovnicului mamei. O a treia zi, lăsând toate grijile casei pe seama soacrei bolnave, se grăbeşte să ajungă cât mai repede la preot ca să-l ajute în treburile casnice. Acest gest provoacă certuri între socrul şi soacra ei şi nu întăreşte nicidecum relaţiile ei cu soţul. O a patra îşi lasă bunica în voia sorţii şi aleargă să ajute o altă bătrână, despre care i-a vorbit duhovnicul: iar ca să-şi îngrijească propria bunică bolnavă nu are timp. Aceasta este o simplă „obligaţie” omenească, iar bătrânica se grăbeşte să o arate pe tânără în lumina unei fete smerite, atente şi tandre. A cincea lasă mâncarea neterminată şi camera nearanjată şi aleargă acasă la preot ca să-i gătească cina.
Uneori se întâmplă ca între aceste femei, ca şi între copii, să izbucnească gelozia.
Duhovnicii trebuie să înlăture aceste fenomene, folosind chiar şi puterea duhovnicească. Ei sunt datori să întărească propriile lor familii, dar şi cele ale enoriaşilor lor, oricare ar fi situaţiile. Un preot cu experienţă, observând la una din fiicele sale duhovniceşti primele semne de îndrăgostire, i-a propus să-şi găsească alt duhovnic.
Fiii şi fiicele duhovniceşti trebuie să-şi iubească preoţii duhovnici, să se roage pentru ei, împlinind prin aceasta poruncile Apostolului Pavel: „aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri” (Evr. 13, 7); „Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc pentru voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare” (1 Tes. 5, 12-13). Îndrăgostirea unor femei sau cochetăria cu un preot sunt absolut interzise. Nimeni să nu uite că preotul este preot şi nimeni nu are dreptul să-i tulbure familia. Femeile care uită acest lucru trebuie alungate – cum îl povăţuia un arhiereu pe un tânăr candidat la preoţie. „Pentru noi, spunea o actriţă de dinainte de revoluţie, reverenda preoţească este la fel de atrăgătoare ca şi uniforma unui ofiţer.” Se pare că această categorie de femei este singura faţă de care preotul poate să-şi manifeste mânia. Să ne amintim de Hristos care i-a alungat pe vânzătorii din templu cu biciul (In. 2, 13-16).
Uneori tinerii preoţi sunt asaltaţi de fete, chiar şi necredincioase. Ieromonahul Nicodim (Rotov, viitorul mitropolit al Leningradului), în tinereţe era un bărbat frumos, încât a fost nevoit să ceară să fie transferat la altă parohie, deoarece tinerele din sat îl urmăreau peste tot, chiar şi până la casa unde locuia. Rugămintea lui a fost îndeplinită.
10. Preotul-duhovnic, prin puterea rangului şi a stării lui, trebuie să-i întâmpine şi să-i asculte pe toţi care vin la el cu necazurile, durerile şi păcatele lor. Înaintea pristolului el înalţă lui Dumnezeu „...necazurile omeneşti (...)bolile bătrânilor, lacrimile pruncilor, jurămintele fecioarelor, rugăciunile văduvilor şi umilirea orfanilor.” Rugăciunea preotului este mai întâi de toate o rugăciune pentru lume. O atenţie deosebită trebuie să acorde preotul fiilor săi duhovniceşti, pentru care, uneori, el poate să sufere şi să se roage mai mult decât pentru proprii lui copii. Pentru ei mai mult decât pentru copiii lui, el va da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Câteodată, preoteselor le vine greu să înţeleagă acest lucru.
11. Casa preotului este o biserică, este chilia lui, în care el prinde puteri, se roagă şi se pregăteşte pentru slujbele bisericeşti. Prin propria lui familie el trebuie să dobândească experienţa de a întemeia biserici din casă. O soţie înţeleaptă este întotdeauna un sprijin de nădejde, care îl va ajuta să poarte crucea preoţiei. Ea este împreună moştenitoare a harului vieţii, este prietenul şi sfetnicul lui, şi care, la rândul ei, se îmbogăţeşte cu experienţă duhovnicească. Iar soţia rea poate fi o piedică în activitatea pastorală a unui preot.
***
Preotul, mai mult ca oricare altă persoană, este dator să întemeieze biserica din casă; ea are menirea să-i devină sprijin, cel puţin psihologic, în slujirea lui. Cu părere de rău, nu toţi reuşesc să-şi întemeieze biserici acasă. Calea preotului este grea şi spinoasă. Alte căi mai uşoare nu există. Calea aleasă de el este cea a crucii.
În canonul de pocăinţă pentru preoţi şi arhierei, care se citeşte înainte de Liturghie, se spune: „Dăruieşte-mi, Bunule, ca până la sfârşit să mă răstignesc împreună cu Tine şi prin aceasta să aduc Ţie jertfă bine plăcută” (Cântarea 9).
„Doamne Mult milostive, revarsă prin Duhul Tău cel Sfânt iubire curată, ca să mă alătur Ţie, aşa precum şi Tu Te-ai lipit de Cruce şi prin aceasta să mă răstignesc împreună cu Tine înaintea Tatălui Ceresc” (Cântarea 3).
Transcriere de Andreea Tatiana
