„O preoteasă adevărată”: Elisabeta Konstantinovna Sergiev

Sfântul Ioan din Kronstadt este unul dintre cei mai populari și mai iluștri sfinți ortodocși. Cu toate acestea, puțini știu că el a fost un preot căsătorit. Printre numeroasele fotografii pe care le avem cu Sfântul, știm doar de una singură – fotografie de grup – în care  Sfântul Ioan este alături de soția sa, Elisabeta Konstantinovna, și chiar și aici ea nu se diferențiază de ceilalți care îl înconjoară. Următoarea mărturie, scrisă de nepoata ei, relevă că ea însăși a ales să rămână în „umbră”, ascunsă de lume, mânată fiind de sufletul ei blând și smerit.

La începutul căsătoriei lor, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: „Elisa, sunt destule familii fericite în lume fără noi. Să ne dedicăm împreună viețile noastre pentru slujirea Lui Dumnezeu.” Pentru a consolida slujirea lor, Sfântul Ioan i-a cerut să renunțe la relațiile maritale, pentru a trăi ca frate și soră. Elisabeta a acceptat. Un astfel de angajament – o formă rară de asceză – nu a fost ușor, dar pentru următorii 53 de ani Elisabeta a fost o soție credincioasă. Dragostea ei față de semeni,  făcută din toată inima, devotamentul dezinteresat față de soțul  și aproapele ei pot servi ca model, nu numai pentru protoprezbitere sau pentru preotese, dar și pentru toate femeile ortodoxe de astăzi.

 

În data de 22 mai 1909, la 9.30, după lungi suferințe, văduva Părintelui Ioan din Kronstadt, Elisabeta Konstantinovna Sergiev a plecat în liniște din această viață. Conform doctorului ei, cauza decesului a fost starea de neputință trupească, însoțită de slăbirea inimii. Domnul a rânduit ca ea să se pregătească din timp și constant pentru viața veșnică: în ultimii ani ai vieții Matușka Elisabeta, urmând sfaturile și dorințele soțului ei, omul rugăciunii, se împărtășea de multe ori fie la catedrală, fie acasă, atunci când picioarele ei au fost prea slabe să iasă din casă; în ultimul an ea s-a împărtășit zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtășit, așa cum îi era obiceiul – se pare că pentru ultima oară. La ora 18.00 ochii ei s-au închis și după 22.00 ea nu a mai dat semne de conștiență. Ultimul ei cuvânt a fost „Vreau”, vorbit ca răspuns la oferta de a bea apă sfințită. Dar nu a mai fost capabilă să înghită. Ea a murit în pace în dimineața următoare, în timp ce se citea canonul pentru plecarea sufletului. De duminica Sfântului Apostol Pavel, la cererea ei, a participat la Taina Sfântului Maslu, fiind unsă cu mir, și apoi a spus de mai multe ori: „Sunt așa fericită că am fost unsă cu mir și că m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminica, pe 24 mai, în Kronstadt, pe partea stângă a curții catedralei.

Aceasta s-a născut pe 4 mai, în anul 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Konstantin Nesvitsky, a slujit în catedrala oraşului şi a fost paroh al unei parohii din districtul Gdoyak. Transferat la Kronstadt, la cererea paraclisierului Catedralei Sfântul Andrei, starea lui slabă de sănătate nu i-a permis să slujească acolo mult timp, iar în 1855 a dat postul unui preot tânăr, Ioan Ilyitch Sergiev, care se căsătorise cu fiica lui Elisabeta. Ca tânără căsătorită, ea a trebuit să aibă grijă de un tată în vârstă (care a devenit un văduv în același an), trei frați adulți și două surori. Toți locuiau împreună, Elisabeta îndeplinindu-și responsabilitățile de gospodină a casei și de mamă – purtând pe umeri un jug greu. Câțiva ani mai târziu, frații ei au fost capabili să se întrețină și s-au mutat pe cont propriu, în timp ce Elisabeta a aranjat pentru surorile ei să se căsătorească cu doi profesori de la Seminarul din Petersburg, care mai apoi au devenit preoți. Ea și Părintele Ioan au făcut tot posibilul pentru a le vedea pe fete bine stabilite. Lipsit de resurse financiare, Părintele Ioan, în ambele cazuri, a apelat la ajutorul enoriașilor, întrebându-i dacă nu ar putea contribui la zestrea cumnatelor sale. Mulți plini de bună voință au ajutat, însă alții au răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine pe care nu de puține ori o întâlnim și noi astăzi.

            După ce s-au măritat, surorile mergeau în vizite la Kronstadt. La o astfel de vizită, în anul 1870, în locuința Părintelui Ioan, sora cea mai mică a dat naștere unui fetițe: aceasta eram eu. În cele din urmă, am fost dusă acasă, dar Domnul Dumnezeu a rânduit ca adevărata mea casă să fie liniștita, pașnica locuință a acelui Păstor vrednic de pomenire, sub acoperământul său binecuvântat.

            În 1872 tatăl meu a trecut la Domnul, lăsând-o pe mama fără resurse financiare. Unchiul meu, văzând situația noastră neajutorată, i-a zis soției sale: „Noi nu avem copii. Hai să o luăm noi și să o creștem ca pe copilul nostru”. Zis și făcut. Și așa s-a întâmplat, din voia Lui Dumnezeu, am ajuns în grija unchiului meu și a mătușii mele, foarte dragi mie, care necontenit s-au îngrijit de bunăstarea mea, ca cei mai iubitori părinți pentru copilul lor preferat.

            La fel ca Părintele Ioan, care nu a avut o viață proprie, oferindu-se în slujba aproapelui său, Elisabeta Konstantinovna nu a trăit pentru ea însăși; cercul ei de activitate a fost circumscris la serviciu, la rudele ei și la cei apropiați: ea s-a bucurat de bucuriile lor și s-a întristat de necazurile lor. Îmi aduc aminte de ea când avea 45 de ani. Avea trăsături bune, nobile, fiind foarte activă, întotdeauna frământându-se pentru câte ceva. Îi plăcea să fie în jurul oamenilor, hrănindu-i. O văd și acum, în bucătărie cu un șorț alb legat în jurul taliei ei, făcând o plăcintă dulce. Îi plăcea să gătească, să meargă la cumpărături, având grijă de toată lumea și asigurându-se că totul era curat și mâncarea gustoasă. De multe ori unchiul meu, gustând plăcinta lui favorită de mere, spunea: „Tu ești maestra mea în gătitul plăcintelor!”.

            Elisabeta Konstantinovna era inimoasă, mereu cumpătată, tandră. Îi plăcea ca oamenii să o viziteze, oferindu-le o primire călduroasă; unchiul, văzându-i ospitalitatea și sinceritatea, spunea despre stăpâna casei plină de viață: „Este o preoteasă adevărată”.

            Cu toate că își îndeplinea sarcinile din casă, mătușa nu m-a neglijat. Ea își petrecea tot timpul liber cu mine, dormea în aceeași cameră cu mine, m-a învățat să citesc în limba rusă și în limba franceză; mai târziu, când am intrat la școală, îmi pregătea micul dejun, mă însoțea zilnic la școală, mă aducea acasă și îmi verifica lecțiile. Îmi aduc aminte că înainte ca mătușa mea să înceapă să mă învețe, unchiul a slujit slujba moliftei la Catedrala Sfântului Andrei, în cinstea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian și a profetului Naum. Unchiul însuși m-a dus la examenele de admitere, a plătit pentru educația mea din propriul salariu modic, urmărind progresul meu cu interes, săptămânal se uita peste carnetul meu de note și îl semna. Având în vedere aceste condiții favorabile, nu-i de mirare că am devenit o elevă eminentă. Acest lucru a adus o mare bucurie păzitorilor mei, și unchiul a informat repede mai multe cunoștințe de vestea cea bună: „Nepoata și pupila noastră, Ruth, a absolvit cu o medalie de aur”.

            Încă din cele mai timpurii amintiri, pot spune că mătușa își trata soțul cu dragoste smerită și cu respect. Când se întorcea obosit de la vizitele pe care le făcea enoriașilor sau de la slujbe, ea se grăbea să-i scoată încălțămintea și să-l ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi, liniștea domnea în locuință, mătușa păzind scurtele perioade de odihnă ale preotului ei harnic.

            Unchiul avea o constituție destul de slabă și se îmbolnăvea frecvent. În acele vremuri, mătușa se transforma într-o asistentă medicală neobosită: ea a petrecut nopți întregi la patul pacientului. În 1879, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit foarte grav de pneumonie. El stătea ore întregi cu ochii închiși, într-o stare de semi – conștiență. Când își revenea, spunea des: „Mă doare capul insuportabil de tare de parcă m-ar fi lovit cineva cu un ciocan”. La un moment dat, mătușa stătea lângă patul Părintelui și plângea. Deschizându-și ochii, acesta s-a uitat la ea și i-a zis: „Nu plânge, Elisa. Din voia Domnului mă voi reface, însă dacă nu se va întâmpla asta, Dumnezeu și oamenii buni nu te vor abandona”. Peste câteva zile, într-o dimineață mătușa a venit la mine în cameră și tremurând de emoție mi-a zis: „Unchiul se simte mai bine; crizele au luat sfârșit!”. Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrățișat strâns și am început amândouă să plângem; erau lacrimi de fericire…

            Când Batiușka (Părintele) mergea frecvent – și mai târziu, zilnic – în Petersburg, mătușa îl aștepta, chiar dacă era foarte târziu, în ciuda faptului că starea ei de sănătatea nu era foarte bună; ea suferea constant de dureri de cap și câțiva ani a fost tulburată de insomnie. În timp, slăbiciunea ei fizică a forțat-o să renunțe la slujirea ei; pentru ea, draga, acest lucru a însemnat o privare severă! Îmi vine în minte următoare întâmplare: în urmă cu câțiva ani, în timpul iernii, unchiul a ieșit afară după o baie purtând pantofi strâmți. Mătușa s-a supărat foarte tare și, neputând să meargă foarte repede, m-a trimis pe mine să îi spun Părintelui că riscă să se îmbolnăvească dacă a ieșit îmbrăcat așa subțire. Venind de afară, unchiul s-a dus direct la mătușa în sufragerie și i-a zis, mângâind-o pe umăr, „Mulțumesc, draga mea, pentru grija ta, dar nu îți fă griji, picioarele mele sunt calde.”

Unchiul aprecia foarte mult atenția pe care ea i-o acorda, și o trata în același mod. Când era prea bolnav pentru a merge la Petersburg, și mai târziu chiar și pe lângă Kronstadt, el nu se așeza să mănânce fără a intra în camera de zi sau în camera mătușii, în funcție de unde se afla ea, și o chema la masă. „Când mănânc singur,” spunea el, „nu am poftă de mâncare.” Nu a trecut nici o seară, fără ca unchiul să nu meargă la mătușa să-i spună noapte bună și să o binecuvânteze înainte de a merge la culcare: „Îți doresc noapte bună”, „Dormi în pace”, „Dumnezeu fie cu tine”, „Dumnezeu să te protejeze” – obișnuia el să-i spună înainte de a se retrage la studiu sau la somn. Nu cu mult timp înainte de a muri unchiul, Matușka s-a îmbolnăvit de gripă, în acest timp grija lui pentru ea fiind foarte evidentă. Era atât de înduioșător să vezi cum săracul de el suferea, abia putând să meargă, ducându-se să o binecuvânteze de câteva ori pe zi și seara înainte de culcare, mângâindu-i părul și spunându-i: „Draga mea, draga mea, suferim împreună”. El avea să stea pentru o perioadă lungă de timp lângă ea pe scaun, dând din cap și uitându-se cu compasiune la soția lui bolnavă; câteodată el își întorcea privirea către icoana din colț și se ruga mult timp și liniștit pentru ea. De obicei, când cineva îl întreba pe unchiul despre starea lui de sănătate sau a mătușii, acesta spunea „Suntem amândoi bolnavi” sau „Ne pregătim amândoi să murim”. La un moment dat i s-a spus că mătușa se va simți din ce în ce mai rău, el a venit și i-a spus ei: „Nu deznădăjdui, Dumnezeu este milostiv, El îți va da răbdare să înduri această suferință și te va vindeca”. În noiembrie, în timp ce cina împreună cu mătușa și doi oaspeți, unchiul le-a spus că starea lui de sănătate se înrăutățea. Mătușa, dorind să-l încurajeze, a zis: „Tu întotdeauna te simți bine primăvara; când va veni primăvara o să îți revii”. „La primăvară, spui?”, unchiul i-a răspuns, „Tu vei prinde primăvara, dar eu nu”. A avut dreptate: el a murit în decembrie, iar ea în mai. Atunci când, de 6 decembrie, Batiușka nu a mai avut puterea de a sluji Sfânta Liturghie, dar se împărtășea zi de zi acasă, el va veni în camera la Matușka sa bolnavă, cu potirul pentru a o împărtăși, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, „Cu frica de Dumnezeu și cu credința să vă apropiați”, „Primiți Trupul și Sângele Lui Hristos”, „Pace ție, draga mea, te felicit”. În dimineața zilei de 17, Batiușka a împărtășit-o pe soția lui pentru ultima dată. Din data de 18, el nu a mai părăsit biroul.

După trecerea la Domnul a unchiului, starea de sănătatea a mătușii a început să se deterioreze din ce în ce mai rapid. Ea a devenit foarte slabă, nu își mai putea folosi mâinile și picioarele, inima ei a începuse să slăbească. Îi lipsea foarte mult soțul ei, vrednic de pomenire, și izbucnea în lacrimi de fiecare dată când îi auzea numele; ea nu putea accepta că unchiul nu mai era printre cei vii și spunea oamenilor: „Mă gândesc că Ivan Ilyitch nu a murit, ci pur și simplu s-a dus într-o călătorie undeva, cum obișnuia să meargă în Moscova, și se va întoarce.” Nu cu mult timp înainte de a muri, Matușka a văzut un portret a lui Batiușka în casa unui cunoscut și a izbucnit în lacrimi incontrolabile: „Ivan Ilyiteh, Ivan Ilyitch”, iar atunci când au încercat să o consoleze cu gândul că el a fost acum binecuvântat și fericit, ea a răspuns: „Este minunat pentru el, dar e atât de greu pentru mine, la urma urmei, am fost împreună 53 de ani.”

Simțind moartea sa iminentă, Matușka, stând în scaunul ei, ridica frecvent privirea la icoane, și spunea: „Trebuie să mă pregătesc, trebuie să Îl rog pe Dumnezeu să ierte toate păcatele mele”. De multe ori, ea își amintea și era consolată de cuvintele vrednicului de pomenire Batiușka, mijlocitorul nostru comun înaintea Domnului Dumnezeu, care pe 17 decembrie, când i s-a spus că Matușka sa era bolnavă, s-a întristat pentru că ea nu a mai putut intra în biroul lui și să aibă grijă de el: „Spune-i soției mele că ea este mereu cu mine și eu sunt mereu cu ea”. Aceste cuvinte au încurajat-o foarte mult pe mătușa în suferințele sale prelungite, consolând-o cu speranța că și după moartea lui Batiușka, acesta nu o va părăsi și o va lua lângă el, că el o va întâmpina în Împărăția Cerurilor, că prin mijlocirea acestuia va ajunge la Tronul Celui Preaînalt. Noaptea, de multe ori, mătușa își punea sutana unchiului sau se acoperea cu ea. De fiecare dată când mergeam la mănăstirea Sfântului Ioan de Rila, ea îmi spunea: „Fă o metanie pentru mine înainte mormântului unchiului tău”, și începea să plângă neconsolată. Dacă picioarele și mâinile începeau să o doară foarte rău, ea imediat cerea să fie unsă pe locurile afectate cu uleiul adus de la candela care se afla la mormântul Părintelui.

Foarte credincioasă, Matușka și-a pus toată nădejdea în mila Lui Dumnezeu și s-a dedicat, cu toată inima, mântuirii sufletului ei. „Ivan Ilyitch, binecuvântează-mă, roagă-te pentru mine”, repeta ea de câteva ori pe zi, fiind tristă pentru că i-a supraviețuit marelui ei soț preot. După adormirea lui, ea se ruga cu sinceritate, cu lacrimi, dar în marea ei smerenie, mătușa se temea că rugăciunile ei nu vor fi auzite curând și le cerea celorlalți să se roage pentru ea. Când mergeam noaptea acasă, după ce îi spuneam la revedere, ea îmi zicea tot timpul „Roagă-te pentru mine”. Când mergeam la Privegherea sau la Sfânta Liturghie, auzeam aceeași cerere, venind din adâncul inimii ei: „Roagă-te pentru mine”, și mă rugam pentru ea, așa cum știam mai bine.

Într-o zi, înainte să ajung, starea mătușii se înrăutățise, dar s-a consolat doar cu gândul că „Astăzi este sâmbătă, Ruth va merge la Priveghere și se va ruga pentru mine”. M-a impresionat credința mătușii că, prin rugăciunea mea slabă, va primi ușurare în suferințele ei.

În încheierea acestei scurte relatări, dedicată memoriei acestei preotese de neuitat, eu nu pot omite să menționez două dintre caracteristicile sale cele mai remarcabile: o profundă smerenie și blândețe, în aceste două virtuți fiind exprimată toate măreția sufletului ei. Ea nu a fost niciodată supărată pe nimeni, nu a purtat pică nimănui. Dacă cineva o ofensa sau era nepoliticos, ea nu punea la socoteală răul și ierta acea persoană din străfundul inimii ei. Ca răspuns la întrebarea „Ai rea-voință față de cineva?”, Matușka spunea invariabil: „Nu, față de nimeni”. Fiind ea însăși iertătoare, îi învăța pe ceilalți să acționeze la fel, spunându-le: „Nu fiți supărați, Dumnezeu Însuși va arăta cine are dreptate și cine este de vină, în timp ce noi trebuie să iertăm.”

Mătușa nu și-a permis niciodată să se amestece în treburile Părintelui ei; ea nu a încercat niciodată să se pună înaintea lui sau să stea pe un picior de egalitate cu el; a rămas mereu în umbră, ea strălucea prin faptele lui creștine, minunate; ca o soră blândă și o mamă iubitoare, ea a păzit comoara comună: bolnavă, slabă, practic fără a-și putea folosi picioarele ei, ea spunea la toată lumea: „Fii liniștit, Batiușka doarme”, „Nu primesc pe nimeni de acum, Batiușka nu este bine”. Batiușka îi cunoștea sufletul, a apreciat foarte mult puritatea, blândețea și smerenia ei, spunând despre ea: „Soția mea este un înger”. Oare știu mulți că în spatele Marelui Sfânt, Părintele Ioan, se afla o protectoare, gata să-și dea viața ei pentru el? Dacă oamenii nu știau pe vremea aceea, să afle acum și poate se vor ruga sincer pentru această preoteasă pură și blândă, slujitoarea Domnului, Elisabeta!

Îți suntem profund recunoscători ție, minunată mamă și educatoare care te-ai jertfit, dragă soție fecioară, te vom pomeni mereu, candelă aprinsă în Rusia, în inimile noastre, și în cele ale copiilor și ale nepoților noștri.

Din Amintirile lui R.G. Shemyakina, retipărite în Otets Ioana Kronshtadtsky de P.M. Cijov, Jordanville, 1958

IN MEMORIAM

Cuvânt rostit de parohul Catedralei Sfântul Andrei, Kronstadt, protopopul Alexandru Popov, la înmormântarea preotesei Elisabeta

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 5, Versetul 5)

Într-adevăr, în ultima perioadă Matușka Elisabeta Konstantinovna era plină de blândețea evanghelică… Ea întruchipa nu numai această poruncă a Mântuitorului, ci și: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 5, Versetul 3). Ea întotdeauna a rămas în umbră și s-a arătat pe ea însăși blândă în cel mai înalt grad. E posibil ca altcineva în locul ei să se fii mândrit și i-ar fi făcut pe ceilalți să vadă cât de importată este ea, ca soție a unui bărbat atât de mare. Dar nimeni nu a remarcat o astfel de pornire la Matușka, ea a încercat cu orice modalitate să evite toată cinstea. Când a fost abordată și rugată să obțină o întâlnire cu Părintele Ioan, ea refuza smerită să facă acest lucru. În locuința sa, chiar dacă ea era stăpâna casei, era doar cu numele; de fapt, casa Părintelui Ioan aparținea tuturor, iar ea nu a obiectat în nici un fel. Dimpotrivă, prin intervenția bine intenționată chiar l-a asistat pe Părintele Ioan în lucrările sale sfinte.

Fie ca mormântul slujitoarei, plecate la Domnul, să ne amintească mereu de Matușka Elisabeta Konstantinovna - blândă, smerită, plină de bunăvoință, capabilă să-și păstreze aceste calități superioare ale unei femei, chiar și în acele circumstanțe excepționale în care viața a pus-o. Pe mormântul ei ar fi cel mai potrivit să se însemneze cuvintele: „Aici este blândețe, aici este smerenie”, nefiind nevoie de altele: citind aceste cuvinte, toți cei care au cunoscut-o pe Elisabeta Konstantinovna vor înțelege imediat cine este cea care odihnește sub acea lespede, va înțelege că acolo a existat întruparea a două dintre cele mai mari virtuți creștine - blândețea și smerenia - cele mai frumoase podoabe ale sufletului… 

Traducere din limba engleză de Diana Corina Aldea după http://www.pravmir.com/a-real-matushka-elizabeth-constantinovna-sergiev/

26 martie - prăznuirea Sfinţilor Montanus preotul şi Maxima, preoteasa lui

Biserica Ortodoxă Română cinstește la 26 martie pe Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima, daco-romani, care au pătimit în anul 304, din porunca guvernatorului Probus în timpul împăratului Diocleţian. Pentru că nu a vrut să se lepede de Hristos, guvernatorul a încercat să-l înduplece pe Montanus prin soţia sa, Maxima. Dar aceasta, la fel de puternică în credinţă, s-a alăturat soţului ei, primind amândoi mucenicia după ce au fost aruncaţi în apa Savei. 

În cele ce urmează vă prezentăm mai multe informaţii referitoare la cei doi sfinţi extrase din volumul Sfinţi daco-romani şi români semnat de pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu:

Sfântul MONTANUS preotul şi soţia sa MAXIMA

Între preoţii şi credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuţia lui Diocleţian se numărau şi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa Maxima, din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoşii noştri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite Martirologii. La începutul anului 304, când a început prigoana împotriva creştinilor, preotul Montanus s-a refugiat în cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior - azi Mitroviţa, nu departe de Belgrad -, unde îşi avea reşedinţa împăratul Galeriu, ginerele lui Diocleţian. Dar a fost arestat şi dus în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: „Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor”. Fiind supus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: „Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit".

În fata acestei dârzenii şi stăruințe neînfricate în fata chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea să fie supusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit să fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: „Îţi mulţumim, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică".

Şi când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău". Iar nelegiuiţii slujitori ai lui Probus le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră.

În acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, la 26 martie 304. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa, amândoi având nume latineşti.

Sursa: basilica.ro

Preotese în rezistenţa anticomunistă

În grupul de rezisenţă anticomunistă de la Nucşoara s-au aflat şi femei. Au fost femei care au plecat în munte împreună cu bărbaţii, şi multe altele care au făcut parte din reţeaua de sprijin. Printre ele au fost şi preotese, chipuri luminoase, femei vrednice, de bizuială. Femei "straşnice", cum se spune în zonă.

Preoteasa Maria Andreescu (1923-1981), soţia preotului Nicolae Andreescu din Nucşoara, au avut doi copii. Împreună cu soţul ei au fost arestaţi şi anchetaţi în 1959. Părintele a fost martirizat - condamnat la moarte şi executat - pentru că nu a vrut să trădeze. Preoteasa Maria a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii.

Preoteasa Iustina Constantinescu (1912-1983), soţia preotului Ion Constantinescu din Poienărei, au avut 3 copii. Au fost unii dintre cei mai devotaţi sprijinitori ai grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Părintele Ion a fost şi el martirizat, iar preoteasa Maria a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii. Fiica lor, Iuliana, a fost şi ea arestată, în timp ce era însărcinată în luna a şaptea. A născut la închisoarea Văcăreşti.




Mai multe informaţii despre femeile din rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara găsiţi pe site-ul www.eroinenucsoara.ro.

Părintele TEOFIL: ”fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt”

Am realizat acest interviu cu Părintele Teofil în 15 martie 2009, a doua duminică din Postul Mare al acelui an. Pentru că Părintele a plecat către ”ziua cea neînserată” a Împărăției Domnului în luna octombrie a aceluiași an, postez sfaturile ”Sfinției Sale”, ale Părintelui ”bucuriei”, la acest început de octombrie. Îmi cer iertare că pînă acum nu am reușit să îl extrag de pe reportofon și să îl transcriu pe hîrtie. De asemenea, îmi cer iertare și pentru stîngăciile mele într-ale interviului. E primul meu interviu. Și, în același timp, e și una dintre bucuriile cele mai prețioase ale inimii mele.

Nădăjduiesc să fie și pentru voi un cuvînt bun, plin de lumină și de dragoste din parte Părintelui Teofil! Veșnică să-i fie pomenirea!

*****************************************************************************

Preoteasa Eufemia: Binecuvîntați, Părinte Teofil! La îndemnul maicii Siluana, împreună cu alte două preotese, am realizat un Blog ce se numește ”Slujirea Preotesei”, prin intermediul căruia încercăm să socializăm între noi, preotesele. Aceasta deoarece dorim să ne cunoaștem, să ne ajutăm, să ne îmbogățim din experiența celorlalte. Pentru început, am căutat texte despre preoteasă, dar nu am prea găsit.

Părintele Teofil: Păi, nu sunt. De aceea, ați găsit puține texte.

Preoteasa Eufemia: Exact. Și, de aceea, am îndrăznit să vă întreb pe D-voastră despre acest subiect, deoarece știu că sunteți Părintele duhovnic al mai multor familii de preot, atît al unor preoți, cît și al unor preotese …

Părintele Teofil: Daa, și sunt, și nu sunt …

Preoteasa Eufemia: Așadar, care este slujirea unei preotese?

Părintele Teofil: Ai aparatul să înregistrezi?

Preoteasa Eufemia: Da, îl am, Părinte.

Părintele Teofil: Da’ cum faci? Și vizual? Sau numai sonor?

Preoteasa Eufemia: Numai sonor, Părinte! Am un reportofon.

Părintele Teofil: Bine atunci. Să-mi scot și eu reportofonul.

Preoteasa Eufemia: Cred că maica Siluana a sesizat  foarte bine faptul că multe dintre soțiile de preot sau multe dintre cele care doresc să devină preotese nu știu ce este preoția. Aceasta deoarece o tînără ce se căsătorește cu un teolog și apoi devine preoteasă nu primește nici o pregătire – teoretică sau practică – despre cum ar trebui să fie ca preoteasă. Care este părerea D-voastră? Ce înseamnă să fii preoteasă?

Părintele Teofil: Ceea ce trebuie să aibă în vedere un candidat la preoție este să aibă o soție credincioasă. Adică, să știe soția lui că e un dar de la Dumnezeu și poate cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie: să fie soție de preot. În Biserica Ortodoxă femeile, în general, nu au un rol anume, dar unele dintre ele au posibilitatea să fie soții de preot. Și cred că ăsta-i e cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie. Asta înseamnă că trebuie să îl urmeze pe soțul ei și să îl prețuiască ca preot. Nu numai ca soț. Fiecare soție trebuie să-și prețuiască soțul, să-l aibă în vedere, să-l iubească, să-l urmeze, să-l ocrotească, să-l ajute, să facă tot ceea ce se așteaptă într-o familie. Adică, cineva care se angajează la o viață de familie (nu numai cînd îi vorba de preot), cînd îi vorba de orice angajare în familie, fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt … În jurul tău să poți să-i fericești pe toți … În jurul tău să poți să-ți fericești soțul - soția, soția - soțul. Oricare dintre cei care se angajează la viața de familie are datoria să transfere bucuriile lui personale în cel cu care i-o rînduit Dumnezeu să se unească și să aducă copiii pe lume. Și asta se bazează totdeauna pe credința în Dumnezeu.

Preoteasa Eufemia: Deci, credința în Dumnezeu trebuie să fie calitatea de bază pentru o preoteasă.

Părintele Teofil: Da, neapărat credința în Dumnezeu și să știe că soțul ei nu e numai soțul ei, ci e și preotul care îi duce pe oameni spre Dumnezeu și Îl aduce pe Dumnezeu spre oameni… Lucrul acesta trebuie pus în atenție. Adică, o soție de preot trebuie să se gîndească, de exemplu, că are un soț preot și să se simtă cinstită de faptul că o ales-o Dumnezeu să fie lîngă soțul ei. Și atunci pornește bine și rămîne pe calea cea bună. Însă, în cazul în care pentru ea preotul îi doar soțul ei, atunci nu-i destul… Spunea cineva că a găsit niște scrisori scrise de preoți către copiii lor, care erau tot preoți, și se adresau, de exemplu, tatăl către fiul său: ”Sfinția Ta, fiul meu” sau soția: ”Sfinția Ta, soțul meu”.

Preoteasa Eufemia: Dar în vremurile noastre este foarte greu …

Părintele Teofil: Dragă, nu mă interesează ce e în vremurile noastre! Pe mine mă interesează cum trebuie să fie în vremurile noastre! Trebuie să aducem Tradiția în actualitate.

Preoteasa Eufemia: După credință, preoteasa trebuie să conștientizeze că soțul ei e preot.

Părintele Teofil: Da, nu-i un oarecare. E preot. Nu-i orice soț, ci e soț-preot, preot-soț.

Preoteasa Eufemia: Și de aici se presupune că nu trebuie să îi acorde doar dragoste – care e firească – ci și …

Părintele Teofil: Respect. Iar dragostea și respectul sînt elementele prieteniei. Ale oricărei prietenii adevărate. Adică, într-o prietenie fiecare se angajează față de celălalt cu iubire și cu respect. Nu numai cu respect, nu numai cu iubire. Ci cu iubire și cu respect. Și asta trebuie să se mențină și în viața de familie. Oricît ar fi de apropiați soții, trebuie să aibă în legătura lor iubire și respect. Să nu renunțe la respect pentru iubire, să nu renunțe la iubire pentru respect, ci iubire și respect. În satul meu se considera că preotul este un ”om legat”, adică îngrădit. Un om cu restrîngere a libertății. Și spunea bunica mea, – Dumnezeu s-o odihnească! –, spunea că o venit un candidat la preoție la o familie, ca să ceară pe fiica lor să-i fie soție. Și zice că tatăl fetei care era vizată să fie soție de preot o zîs: ”Domnule, eu spui drept că nu mi-aș da fata după om legat”.  (Rîdem amîndoi.)

Preoteasa Eufemia: Frumos, da!

Părintele Teofil: Și o adăugat. Zice: ”De vreo întîmplare că mori ”– se considera că preoteasa trebuie să rămînă și după moartea soțului tot soție de preot. Și atunci zice: ”De o întîmplare că dumneata mori, ea atuncea să nu să mai căsătorească?” Și zice teologul: ”Eu, să mor?” Era un om solid și nu se aștepta nimenea să moară. Și spunea buna că, după aceea, la scurtă vreme, el o murit …

Preoteasa Eufemia: Extraordinar!

Părintele Teofil: Da. Și … omul totuși o fost înduplecat și și-o dat fata după ”om legat”.

Preoteasa Eufemia: E greu să faci parte dintr-o familie de preot. Am vorbit zilele trecute cu o preoteasă care îmi spunea că fiica cea mai mare a spus că nu vrea să devină preoteasă. Pentru că asta înseamnă să faci mulți copiii și să nu te distrezi.

Părintele Teofil: Da… Bine, acuma și cu distracția… Există și o distracție faină, nevinovată, la drept vorbind. Da’ în sfîrșit, fiecare gîndește cum poate gîndi. Eu, de exemplu, nu consider că cineva care se veselește – într-o veselie din asta decentă, cum îmi plac și mie veseliile – greșește.

Preoteasa Eufemia: Totuși, există niște ”îngrădiri” …

Părintele Teofil: Da, sigur. Nu poate merge la bal, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Sau nu poate merge în discotecă, în baruri …

Părintele Teofil: Da, bineînțeles! Da’ nici să nu meargă! Da’ nu numai o soție de preot să nu meargă, nici o femeie și nici un bărbat! Nu există astfel de puncte care să-i adune pe oameni. Eu mai și spun oamenilor așa, că la Biserică îi ușa Raiului și la discotecă îi gura iadului.

Preoteasa Eufemia: Ce alte calități mai trebuie să aibă o preoteasă?

Părintele Teofil: Bine, acuma trebuie să le aibă pe toate bune, ca orice femeie. Să fie o bună gospodină, de exemplu. Să nu fie iubitoare de podoabe. Să aibă ținuta care se cere de la toate femeile. Mama mea, – Dumnezeu s-o odihnească! – , din clipa în care s-o căsătorit, o purtat batic pe cap. Și nu era preoteasă. Și preoteasa poate că nu purta batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Ei, dar acum este moda ca preotesele să poarte pălării pe cap, în locul baticului.

Părintele Teofil: Bine, acuma, asta depinde foarte mult și de concepția care există. Dacă o pălărie e tot un batic, atunci poate să fie și pălăria batic, nu?

Preoteasa Eufemia: Da, pentru că are același rol: de a acoperi capul.

Părintele Teofil: Exact. O acoperire a capului. Ei, la mine o venit odată o femeie la spovedit și i-am spus să aibă batic pe cap. Și s-o dus. Era de la Cluj. S-o dus acasă și o ascultat. Și s-o dus la Biserică cu batic pe cap. Și cînta la cor. Și la cor cînta și preoteasa, care n-avea batic pe cap. Și cînd o mai venit o dată la Mănăstire și o vorbit cu mine, zice: ”Părinte, să știți că eu v-am ascultat și m-am dus și am purtat batic. Pînă cînd am văzut că preoteasa nu poartă batic. Și atunci am zîs: D-apăi, dacă preoteasa nu poartă batic, eu di ce să port batic?”

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, este adevărat că, alături de preot, preoteasa este și ea …

Părintele Teofil: Un exemplu. Trebuie să fie un exemplu!

Preoteasa Eufemia: Din păcate, nu reușim să fim exemple atît de bune cum ar trebui să fim pentru credincioase.

Părintele Teofil: Da, dar vezi ce înseamnă o modă! Mama mea, - Dumnezeu s-o odihnească! - , purta batic. De ce? Nu numai ea purta batic. Toate femeile din sat purtau batic, de la căsătorie încolo. Și nu îl mai lăsau din cap.

Preoteasa Eufemia: Era o tradiție, de fapt.

Părintele Teofil: Da. Și dacă veneau, totuși, de la oraș, unele femei cu capul descoperit, zîceau: ”Apăi astea-s de la oraș, pot să meargă fără batic”. Da’ mama, ca femeie de la țară și care știa de rînduială, niciodată – nici prin curte, nici prin casă, nicăieri – nu era fără batic.

Preoteasa Eufemia: Cred că este foarte important ca femeile creștine - fie că sînt preotese, fie că sînt credincioase – să aibă un părinte duhovnic și să primească, să asculte cuvîntul lui.

Părintele Teofil: Da’ acuma, în general, femeile și bărbații nu au duhovnici. Duhovnicia este așa, un fel de improvizație. Păi, dacă e improvizație, atunci bineînțeles că nu contează. Dar, dacă se lasă îndrumată, atunci fără îndoială că duhovnicul îi spune că trebuie să poarte batic pe cap. Sau  Eu, de exemplu, măcar atîta zic: măcar la slujbă trebuie să poarte batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Duhovnicul ar putea să o modeleze pe preoteasă. Asta în cazul în care soțul preot nu poate să o ajute în acest sens. Duhovnicul ar reprezenta o soluție în cazul în care soțul ar eșua.

Părintele Teofil: Știi ce se poate întîmpla? Ca duhovnicul să zică să poarte batic și soțul să zică: ”A, lasă-l în pace, ce atîta batic?” Și atuncea este între două opinii. Păi da, dacă știi de Dumnezeu peste toate, țîi seama de Dumnezeu, știi că așa vrea Dumnezeu. Eu le mai spun și așa, cînd îi vorba de îmbrăcăminte: Uitați-vă la Maica Domnului pe icoană. Cum e? În pantaloni? Sau în pantaloni scurți? Sau uitați-vă la portul călugărițelor. Sau uitați-vă la portul popular.

Preoteasa Eufemia: Deci, avem trei repere:  Maica Domnului, portul monahiilor și portul popular, care ne pot ajuta să alegem ținuta adecvată unei femei creștine.

Părintele Teofil: Și atuncea, dacă se țîne seama de lucrul acesta, se țîne seama și de alte lucruri. Și dacă nu se țîne de ăsta, nu se țîne seama de nimic.

Preoteasa Eufemia: Mai doresc să Vă întreb în ce măsură o preoteasă se poate implica în activități sociale și filantropice în parohie.

Părintele Teofil: Poate să facă cum face orice femeie, cu binecuvîntarea soțului. Ajută unde e nevoie, unde poate. Pentru că, dacă soția preotului are copiii, pe care îi crește și pe care îi ajută, nu e disponibilă ca o persoană care n-are un angajament din ăsta în familie. Că n-are familie, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Există și credincioase care văd în preoteasă un model de viețuire creștină. Ele se raportează tot timpul la preoteasă. Zic: ”dacă preoteasa merge cu batic la Biserică, îmi iau și eu batic. Îmi schimb pălăria și îmi iau și eu batic”.

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: ”Dacă preoteasa poartă fustă lungă, port și eu”. Deci, au un reper…

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, există o legătură între credincioase și preoteasă. Din acest punct de vedere, mă gîndeam că preoteasa poate să se implice în activități sociale, alături de credincioase.

Părintele Teofil: Da, bineînțeles. Dragă, o soție de preot trebuie să fie o soție model, o femeie care poate fi luată drept reper. Și ea trebuie să știe lucrul acesta și să se încadreze în viața socială și în viața de zi cu zi, pentru a face ceea ce trebuie. De fapt, asta ar trebui să facă orice credincioasă, nu numai o preoteasă.

Preoteasa Eufemia: În legătură cu machiajul …

Părintele Teofil: Asta nici nu se discută!

Preoteasa Eufemia: De asemenea, există preotese care consideră că, de la o anumită vîrstă, trebuie să își ascundă firele albe din păr și se vopsesc.

Părintele Teofil: Da, să-și vopsească părul? Păi, eu trebuia să-mi vopsesc părul de la douăzeci și cinci de ani!

Preoteasa Eufemia: Dar dumneavoastră numai așa vă stă bine!

Părintele Teofil: Așa mă știi, de-aia!

Preoteasa Eufemia: Ce calități ar trebui să caute un teolog la o tînără, pentru ca aceasta să fie o bună preoteasă?

Părintele Teofil: Păi, mai întîi ar trebui să aibă credința în Dumnezeu, deoarece credința în Dumnezeu dirijează totul. Dacă are credință în Dumnezeu, e bine. Dar să nu fie una din asta care vrea să se căsătorească cu un teolog și face anumite lucruri, care să o pună în evidență. Asta să fie convingerea ei. Oriunde ar fi, și singură de ar fi, să se prezinte cum crede ea că vrea Dumnezeu să se prezinte o credincioasă.

Preoteasa Eufemia: Și dacă există cazuri în care tinerele au mimat buna cuviință, evlavia, s-au încadrat într-un tipar bine stabilit, s-au căsătorit cu teologi, au devenit preotese și acum se află în situația dramatică în care nu se mai regăsesc pe ele însele ca persoane, nu mai știu ce să facă deoarece ele s-au transformat în ceva ce nu erau, ce mai pot face?

Părintele Teofil: Da, pentru că nu au avut niciodată, de fapt, o ținută controlată mai presus de om, controlată de Dumnezeu, adică o raportare la Dumnezeu. Asta înseamnă să fii credincios: să te raportezi la Dumnezeu. Dacă nu te raportezi la Dumnezeu, nu ești credincios.

Preoteasa Eufemia: La finalul interviului, aș dori să Vă rog să transmiteți cititoarelor blogului Slujirea Preotesei un gînd bun, așa cum ne obișnuiți de fiecare dată cînd ne întîlnim cu Dumneavoastră, fie față către față, fie în cărțile Cuvioșiei Voastre.

Părintele Teofil: Dragă, principiul  e acesta: întîi e Dumnezeu și apoi omul. Și asta înseamnă că să țină seama de Dumnezeu. Că, dacă nu țîi seama de Dumnezeu, degeaba vrei să țîi seama de om. E o transformare a vieții prin Dumnezeu. ”Nu vă asemănați chipului acestui veac, ci vă schimbați prin înnoirea minții”. Sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Tit: ”Cum să fie femeia? Curată, gospodină, să-și iubească bărbatul, să-și iubească copiii, cele bătrîne să le înțelepțească pe cele tinere”. Deci, nu există un ”regim” de preoteasă, ci există o „situație” de preoteasă. Și atuncea, ca să fii, de exemplu, un călugăr bun, trebuie să fii un om bun. Ca să fii un om bun, trebuie să fii un creștin bun. Tot așa-i și aicea. Vrei să fii soție de preot? Să știi că trebuie să fii cîștigată pentru Dumnezeu. Dacă ești cîștigată pentru Dumnezeu, ești cîștigată și pentru familie: pentru soț, pentru copii. Și dacă nu ești cîștigată pentru Dumnezeu, nu ești cîștigată pentru nimic. Trăiești o viață întîmplătoare, o viață fără consistență.

Preoteasa Eufemia: Vă mulțumesc, Părinte! Binecuvîntați!

Părintele Teofil: Dumnezeu să ne ajute să putem avea în față cît mai multe candidate pentru viața de familie cu un preot!

Preoteasa Eufemia: Amin!

Gînduri pline de bucurie de la Durău

Dragi preotese,

postez mai jos o parte dintr-o scrisoare plină de căldură sufletească, pe care am primit-o de la preoteasa Alexandra în cutia noastră poștală. Mulțumim pentru gîndurile trimise dragă preoteasă Alexandra!

Nădăjduiesc ca textul să fie de folos pentru cît mai multe dintre voi!
preoteasa Eufemia


” Dragele mele,

tocmai ne-am intors de la Durau unde am participat la bine cunoscuta conferinta Preotul si preoteasa - parinti in familie si parohie ...

***

A fost foarte impresionant sa ascult povesti de viata cu bucurii si necazuri, sa invat din experienta bogata a altor preotese si mai ales sa ma bucur de faptul ca am gasit ecou si incurajare pentru o decizie pe care am luat-o din iarna care a trecut - m-am reintors de 7 luni in caminul nostru cu activitate aproape 100%, intrucat lucrez doar de acasa la calculator cu fractiune de norma, cateva ore pe zi. Noi am hotarat impreuna cu duhovnicul ca este mult mai util sa ma implic in activitati educative sub tutela parohiei, decat sa ma lupt cu morile de vant in invatamant unde prezenta mea, in ciuda tuturor incercarilor nu a adus din pacate un aport sesizabil pentru comunitate, in afara ca am cunoscut o singura fata care se implica acum in activitati la biserica ...

***

Pentru mine aceasta conferinta a fost un mare dar primit si asteptat cu multa bucurie si mai ales m-am bucurat sa aud din partea ierarhului nostru cat de necesar este sa ne facem curaj sa investim cat mai mult timp din viata noastra in slujirea noastra cea mai sfanta, familia si sustinerea sotului si sa incercam pe cat posibil sa fim acolo unde este nevoie de noi, in functie si de posibilitatile pe care le putem crea daca nu exista intotdeauna la indemana. Asta a fost rugamintea catre noi, sa facem ceea ce ne este la indemana in acest sens, si sa ne rugam seara cu toata familia, aceste lucruri fiind esentiale. M-am mangaiat foarte mult pentru faptul ca nu avem copiii prin cuvintele spuse de o preoteasa cu 3 copiii care regreta ca fiind ocupata cu copiii si serviciul nu poate face activitati in parohie asa cum si-ar dori si tanjeste foarte mult dupa asta, am inteles ca nu sunt numai dezavantaje atunci cand nu ai copiii personal, si ca trebuie valorificata situatia pe care o traiesti la un moment dat la maximum, incercand sa iei in considerare aspectele pozitive.

***

Ni s-au prezentat filme si proiectii unde am putut intelege cat de mult isi doresc sotii nostri sa ne cucereasca in fiecare zi ca sotii si femei iubite si ca noi trebuie sa punem pe primul plan echilibrul si armonia in relatia si casnicia noastra din care decurge binele in cresterea copiilor si in slujirea preoteasca. Invitat in prima seara a fost pr. prof. Constantin Coman care a vorbit personal, din experienta sa de familist despre casnicie, relatia sot-sotie in familia preotului si despre specificul feminin care se implineste complementar cu cel masculin.

 

***

Am asteptat aceasta conferinta cu tanjire, am urmarit cu mare interes tot ce s-a scris in presa ortodoxa despre seriile din primavara si vara si acum ne-a venit randul sa traim si noi aceste bucurii. Mare lucru este sa platesti o suma modica si sa primesti 3 zile de relaxare, prietenie, discutii si mic concediu! Slava lui Dumnezeu pentru toate si multimiri tuturor celor care ne-au purtat de grija ca noi sa ne simtim ca niste copiii in tabara!

Cu drag,
preoteasa Alexandra ”

De cand sunt preoteasa…

 

 SursA FotO: arhiva personală

 

Am învățat:

 

- să îmi înfrânez curiozitatea specific feminină de a ști tot ce face soțul meu (am început să exersez acest lucru încă de când ne-am căsătorit și bine mi-a prins);

 

- să mă descurc și singură în anumite situații când ar fi fost nevoie de ajutorul lui, sau să am răbdare până va putea rezolva (aici mai am mult de lucru, dar orice progres este important);

 

- să savurez din plin fiecare clipă petrecută împreună, având în vedere că timpul în care stă acasă e tot mai scurt;

 

- să mă bucur de lucruri mărunte, aparent simple, cum ar fi: o plimbare în parc, o masă în familie, o ieșire cu prietenii, o carte bună etc.

 

- să nu iau personal criticile aduse preoților și Bisericii în general;

 

- să nu mai pun la suflet observațiile răutăcioase și nefondate ale oamenilor;

 

- și lista poate continua.

 

De fapt, toate aceste lucruri nu le-am dobândit ca prin magie, doar pentru faptul că soțul meu a devenit preot. Preoția nu-l transformă pe preot dintr-o dată în alt om, și cu atât mai puțin pe preoteasă. Am mai învățat câte ceva pentru că s-a creat contextul favorabil, dar procesul de schimbare a început cu mult timp înainte de a mă căsători, și este unul care va dura toată viața!

 

Tot timpul voi avea ceva de schimbat/corectat la propria mea persoană. Dacă nu sunt atentă la ce fac și ce ar fi de îndreptat, faptul că sunt preoteasă nu mă ajută cu nimic, ba chiar poate să mă încurce și mai mult. Deoarece răspunderea este mai mare, și implicit, situațiile delicate cărora trebuie să le fac față sunt mai multe. Și doar dacă am echilibru interior și sunt împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu și cu cei din jur pot face față provocărilor și-mi pot împlini chemarea.

 

Mulți au impresia că odată ce ai devenit preot/preoteasă, ai primit și puterea magică de a le rezolva pe toate și de a face față tuturor situațiilor. Numai că nu este așa. Această putere vine numai din relația strânsă pe care o ai cu Dumnezeu, deschiderea ta și procesul continuu de schimbare a propriei persoane.

 

Pace și bucurie sfântă!

Alina-Nicoleta

 

SursA: prosanthropos.wordpress.com

 

simplitate + dragoste + costume populare = o nuntă ca în povești

Postez mai jos fotografii de la o nuntă parcă ieșită din povești, dar care s-a întîmplat cu adevărat. Nu cred că am văzut imagini mai frumoase de la o nuntă, așa încît această nuntă a devenit prefrata mea și vreau să vă împărtășesc și vouă bucuria descoperirii ei.

Nădăjduiesc să fie de folos atît tinerelor fete, care doresc să devină preotese, cît și preoteselor, care pot îmbrăca cu demnitate costumul popular în loc de o garderobă somptuoasă de nașă (:

 

 Mai multe fotografii puteți viziona pe ortodoxiatinerilor.

Care este semnificația culorilor veșmintelor liturgice?

Un mic cuvînt înainte

Culorile veșmintelor preoțești sînt pline de viață, de simbolistică, de credință și de dragoste.
Care este, totuși, legătura dintre ele și o preoteasă?

În funcție de fiecare dintre noi, răspunsul la această întrebare poate fi afirmativ sau negativ.
Voi ce părere aveți?

Ca să puteți să vă faceți o părere despre acest subiect, vă supun atenției două materiale:

1. Hotărîrea Sfîntului Sinod al BOR în legătură cu modalitatea de folosire a veșmintelor preoțești de culori diferite

Anul trecut, în 5 iulie 2012, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în dezbatere posibilitatea unei modalități unitare de folosire a veșmintelor preoțești de către slujitorii Sfintelor Altare în timpul serviciilor religioase, în acord cu practica din celelalte Biserici Ortodoxe.

Astfel, la propunerea Comisiei teologice, liturgice și didactice, Sfîntul Sinod a aprobat modalitatea folosirii veșmintelor preoțești de culori diferite în timpul serviciilor religioase la catedrale, mănăstiri și parohii, după cum sînt prezentate în tabelul următor:

2. Semnificația culorilor veșmintelor liturgice - un text preluat de pe blogul matușkăi Emily

            ”Orice persoană care a participat cel puțin o dată la o slujbă ortodoxă, a remarcat cu siguranță frumusețea și solemnitatea veșmintelor. Diversitatea culorilor face parte din simbolismul liturgic al Bisericii și are un impact puternic asupra credincioșilor. Veșmintele deschise la culoare exprimă bucuria, frumusețea și măreția Lui Dumnezeu, în timp ce veșmintele de culoare închisă ne întipăresc în suflete sentimentul pocăinței și nevoia de a ne întoarce la Dumnezeu.

 

 

            Încă din vechime, cărțile de liturgică au oferit libertate în ceea ce privește alegerea culorilor veșmintelor liturgice, specificând doar dacă pentru anumite Sărbători sau pentru o anumită perioadă acestea ar trebui să fie deschise sau închise la culoare. Lucru ce a dus, de-a lungul timpului, la diverse practici locale. În practica contemporană, în multe parohii ale Bisericii Ortodoxe din America, există șase culori de bază.

ALBUL este purtat de Paști, Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Înălțarea Domnului și Schimbarea la Față.

VIOLETUL este purtat în timpul Postului Mare (în anumite locuri în Săptămâna Albă și în Săptămâna Patimilor se poartă negru). 

VERDELE este purtat de Duminica Floriilor, Rusalii și de sărbătoarea sfinților cuvioși.

ALBASTRU este purtat în timpul Sărbătorilor închinate Maicii Domnului.

ROȘU este pentru Sărbătorile Sfintei Cruci, ale Sfântului Ioan Botezătorul, pentru Sărbătorile Sfinților Mucenici, pentru Postul Crăciunului, pentru Sărbătorile Apostolilor și Adormirea Maicii Domnului(exceptând Praznicele Împărătești ale Domnului și Postul Adormirii Maicii Domnului).

AURIU este folosit atunci când nici o altă culoare nu este necesară și transmite bogățiile și slava Împărăției Lui Dumnezeu.

            Culoarea specifică unei Sărbători este purtată începând cu slujba Vecerniei până la Odovanie (încheierea Sărbătorii). Lungimea răstimpului de încheiere a praznicului variază, durata fiind dată de calendarul liturgic. În general, există o perioadă după-prăznuire de aproximativ o săptămână pentru Cele Douăsprezece Praznice Împărătești.

            În cele din urmă, slujbele speciale precum înmormântări, căsătorii și botezuri sunt, de obicei, slujite fie în alb/ auriu, fie în culoarea Postului Mare sau a perioadei serbate”.

 

Traducere din limba engleză de Diana Corina Aldea după

http://charmingthebirdsfromthetrees.blogspot.ro/2013/07/the-significance-of-liturgical-colors.html

 

Nădăjduiesc ca și această postare să vă fie de folos în acest ”Post al Paștelui de vară” - cum minunat se numește acesta în tradiția ortodoxă greacă.