Dragile mele,

Nașterea lui Hristos să vă aducă sănătate, bucurii și bună-voire!

Poate, în aceste zile sfinte, aveți mai mult timp pentru lectură.
De aceea, postez mai jos cartea scrisă de Părintele arhimandrit Sofronie - Scrisori către familia protoiereului Boris Stark, o carte cu multe sfaturi și multă dragoste pentru orice familie de preot.

https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/02/arhimandritul-sofronie-scrisori-catre-familia-protoiereului-boris-stark/

”Nașterea lui Hristos, 1960-1961
(Cea dintâi scrisoare a Părintelui Sofronie din Anglia. Trecând, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Alexei I în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, el a întemeiat la vreo 90 de kilometri de Londra Mănăstirea Sfântului Ioan Înainte-Mergătorul.)

Dragă părinte, matușka, Vera, Mișa și Kolia...
Mi-e dor de voi. a trecut o vecinicie de când nu v-am mai văzut.
Vă trimit urările mele de Nașterea Domnului, dragostea mea, cele mai bune doriri și vă am necontenit în amintire. Și toate acestea sunt prea puțin. Știu că dragostea nu se mulțumește niciodată, totdeauna vrea tot mai mult. Credem cu toții că este cu putință să vină și acel mai mult. Iar această nădejde ne dă puteri să răbdăm lipsurile întregii vieți.

De mult nu mai am vești de la voi. Unde sunteți, cum sunteți?

Eu, slavă Domnului, m-am rânduit minunat. Împrejur este o mare liniște. Natura pe jumătate adormită se luptă cu moartea, dar nu așa ca în Nordul îndepărtat. Sunt încă multe frunze verzi. Mai ales dafinii rezistă la toate frigurile, ploile și vânturile. Sute de vrăbii se cuibăresc în ei, și sunt vesele chiar și în zilele reci. Mai departe este pustiu - un orizont larg, iar și mai departe, marea. O minunăție. Și asta, în zilele noastre!
Rugați-vă pentru mine, precum și eu totdeauna mă rog pentru voi. Fie ca rugăciunea să înlocuiască despărțirea și depărtarea.

Cel care vă iubește ca și mai nainte din tot sufletul, Al vostru, Tati.”

„Familia preotului este, prin ea însăşi, o predică în parohie“

Câteva gânduri din conferinţele de la Durău, sesiunea 9-11 iunie 2013:

 „Cinci sunt lucrurile care ne păstrează în interioritatea familiei“

 „Realitatea falsă a lumii păgânismului, cu toate păcatele ei exacerbate, se găseşte şi astăzi între noi, afectându-ne ca persoane şi, implicit, ca familii. Dacă este să vă povestesc chiar o experienţă personală, îmi amintesc cum, seara, când ajungeam cu toţii obosiţi acasă, televizorul sau calculatorul ne răpeau momentele plăcute pe care am fi putut să le petrecem împreună. Într-un moment de tensiune, pot să-i zic chiar de criză, din acest punct de vedere, am rugat-o pe soţie şi pe copii să facem o rugăciune împreună. Toţi ne-am rugat şi am simţit, atunci, că lucrurile încep să se schimbe în bine în familia noastră. Am repetat rugăciunea şi a doua zi,  simţind, din ce în ce mai puternic, că suntem iarăşi uniţi, iarăşi deschişi unii către ceilalţi. De aceea, cred şi mărturisesc că cinci sunt lucrurile care ne păstrează în interioritatea familiei: rugăciunea, mărturisirea, duhovnicul, smerenia şi iubirea semenilor.“ (Pr. Ioan Cârcu)

„Duceţi mai departe stindardul ortodoxiei, păzind credinţa nealterată“

 „Povestea vieţii mele, preacucernici părinţi, este una pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă. Frumoasă, pentru că am stat alături de un slujitor al lui Hristos, dureroasă, pentru că părintele şi soţul meu, Dumnezeu să-l odihnească, m-a lăsat singură când credeam că nimeni şi nimic nu-mi poate strica fericirea aceasta pământească. Îmi amintesc cum, în momentul hirotoniei părintelui, Preasfinţitul Eftimie i-a spus: «Cheamă-ţi şi preoteasa să stea în genunchi lângă tine, pentru că ea trebuie să fie jumătate de preot. Numai cu ea, împreună şi alături de ea, vei putea duce mai departe misiunea înaltă a duhovnicului de suflete». Avea mare dreptate Preasfinţitul Eftimie, deoarece familia preotului este, prin ea însăşi, o predică în parohie, o predică vie.

Foarte important pentru mine a fost să-l slujesc pe părintele, pentru că părintele era mult mai mult decât soţul meu şi tatăl copiilor mei, era jertfa unui om, adăugată jertfei lui Hristos. Aşa a vieţuit şi s-a stins părintele meu, jertfindu-se pentru Hristos, iar în scrisorile pe care le adresa fraţilor preoţi, de pe patul spitalului, le spunea întotdeauna: «Duceţi mai departe stindardul ortodoxiei, păzind credinţa nealterată». În drumul meu prin lumea aceasta, alături de părintele, am învăţat nenumărate lucruri, dar cel mai important este acela că în viaţă trebuie să ai credinţă, mult curaj şi multă, multă demnitate, aşa încât să trăieşti bine, adevărat şi frumos; să poţi urca, treaptă cu treaptă, pe scara virtuţilor şi să poţi spune, la final: credinţa am păzit, călătoria am săvârşit.“  

(Preoteasa Georgeta Androne, văduva părintelui Angheluţă Androne, protoiereu al Protopopiatului Bârlad)

Fragmente din

http://ziarullumina.ro/familia-preotului-este-prin-ea-insasi-o-predica-in-parohie-82380.html

Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia… Convertirea minunată a unui cuplu din America

Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia… 

Convertirea minunată a unui cuplu din America

El Copil fiind am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii acestei părți a familiei mele sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era și șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și o socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateist convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut cu aproape nicio influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune Hanuka în ebraică atunci când aprindeam menora. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent sunt singurul dintre ei care crede într-un soi de divinitate. De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Nu l-am întâlnit decât când era pe patul de moarte, pe când eram în liceu. Din cauza acestui amestec de religii, am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. Mergeam din când în când la o biserică luterană, în copilărie, dar asta nu era o parte importantă a vieții noastre. Credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El.

Criză Părinții mei au divorțat când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam. Pe când aveam 14 ani m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană. Și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem însă că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez. Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum, este că odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez! (așa credeam).

Entuziasm După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme, și credeam că simțim pe Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină. După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor la biserica mea. Dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze după s-a pocăit și L-a recunoscut în deplinătatea facultăților mintale pe Hristos ca Domn și Mântuitor.

Îndoială și descoperire Însă în tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația ateistă cu care am crescut m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Însă, din fericire, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante precum Apărarea lui Hristos, a lui Lee Strobel, și lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă de sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută? Acest gând mi s-a strecurat în minte încet-încet. Într-o zi, ca o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă, și ea era deschisă numai jumătate de an, pentru grecii din orașul New York care veneau în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate. Nu după mult timp mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (Coptă, Armeană etc.). Am văzut că deși bisericile Ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică). Imaginați-vă un proces – doi martori, care nu sunt prieteni, chiar sunt ostili unul altuia câteodată, spun că același lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili. Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Bisericile Ortodoxe și monofizite sunt atât apropiate ca doctrină fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă acestea, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!

Ortodoxie și protestantism Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu: obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și a cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau în acea perioadă. Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc pe vreun Sfânt Părinte; ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă citesc scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107) văd că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul real și Sângele real ale lui Hristos. Iar dacă citesc Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386) văd credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea. Protestanții mai spun și că putem avea încredere numai în Biblie pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373) a fost Noul Testament pus în forma finală, conținând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Biblia provine din tradiție, de ce protestanții condamnă tradiția? Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă în Vechiul Testament Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă draperii pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8), și să facă Chivotul Legii, care avea imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles că evreii știau că cinstind Chivotul dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele. În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni.

Ortodox La începutul anului doi de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că din cauza aceasta unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea. Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon în 2011 și preot în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.

Ea Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot aveam păreri greșite. Acum când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea. Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă. În facultate am condus un cerc de studiere a bibliei, eram unul dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica mea și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce îmi luam masterul în istorie. Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. Era de fapt un eveniment de o zi în care mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei. În acel semestru am luat un curs intensiv cu lecturi despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit și cu un alt student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem probleme de teologie ceea ce m-a făcut să încep strâng dovezi despre cum Ortodoxia nu era așa de corectă ca și penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra că penticostalismul este corect. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam să mai accept marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și ceea ce Biserica Primară credea. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, având în continuare aceeași boală. Dacă chiar vrei ca Dumnezeu să te vindece, și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo? Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau destule argumente bune despre cum nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. Explica de asemenea că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult. Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca aceasta să fie și mai tensionată este că pe când am decis să mă convertesc am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc așa încât să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod clar îmi era greu să explic. A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este destul de slabă în comparație cu cea a penticostalilor. În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam să-mi dau seama. În bisericile penticostale, fiecare se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca pe bolnavi. Fiecare se simte bine când știe că este așa de important. Pe când în Ortodoxie numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”. De asemenea, penticostalii adesea pun preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite – nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală. O altă diferență interesantă este cum penticostalii și ortodocșii văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult dar te va osândi la un veșnic iad dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi iadul este a fi despărțit de Dumnezeu, și îl alegem noi, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre. De când locuim pe lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Diferențele doctrinare dintre protestanți sunt confuze, dar ele sunt explicate în Ortodoxie. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia. O iubesc atât de mult.

Material publicat în  revista „Cuvinte către tineri”, anul 2014, editată de Mănăstirea Putna 

SursA: http://ortodox.md/articole/au-descoperit-si-au-indragit-ortodoxia-convertirea-minunata-a-unui-cuplu-din-america/

Ascultare, deschidere, sinceritate

"Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru." (Părintele Zaharia Zaharou)

Întrebarea 9: Noi preoții avem o parohie și o familie. Cum putem noi, ca familie, să ne găsim un refugiu duhovnicesc în viața monahală?

Răspunsul 9: Nu cred că dumneavoastră puteți duce o viață monahală. Cred că e o greșeală atunci când unii duhovnici monahi impun ascultare oamenilor care trăiesc în lume. Ascultarea este numai pentru monahi, în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată. În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut "predici" și toți sunt în Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau, mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Acum unul dintre ei este diacon și ceilalți doi sunt cântăreți în parohia lui. Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou,  

Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 174)

Părintele TEOFIL: ”fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt”

Am realizat acest interviu cu Părintele Teofil în 15 martie 2009, a doua duminică din Postul Mare al acelui an. Pentru că Părintele a plecat către ”ziua cea neînserată” a Împărăției Domnului în luna octombrie a aceluiași an, postez sfaturile ”Sfinției Sale”, ale Părintelui ”bucuriei”, la acest început de octombrie. Îmi cer iertare că pînă acum nu am reușit să îl extrag de pe reportofon și să îl transcriu pe hîrtie. De asemenea, îmi cer iertare și pentru stîngăciile mele într-ale interviului. E primul meu interviu. Și, în același timp, e și una dintre bucuriile cele mai prețioase ale inimii mele.

Nădăjduiesc să fie și pentru voi un cuvînt bun, plin de lumină și de dragoste din parte Părintelui Teofil! Veșnică să-i fie pomenirea!

*****************************************************************************

Preoteasa Eufemia: Binecuvîntați, Părinte Teofil! La îndemnul maicii Siluana, împreună cu alte două preotese, am realizat un Blog ce se numește ”Slujirea Preotesei”, prin intermediul căruia încercăm să socializăm între noi, preotesele. Aceasta deoarece dorim să ne cunoaștem, să ne ajutăm, să ne îmbogățim din experiența celorlalte. Pentru început, am căutat texte despre preoteasă, dar nu am prea găsit.

Părintele Teofil: Păi, nu sunt. De aceea, ați găsit puține texte.

Preoteasa Eufemia: Exact. Și, de aceea, am îndrăznit să vă întreb pe D-voastră despre acest subiect, deoarece știu că sunteți Părintele duhovnic al mai multor familii de preot, atît al unor preoți, cît și al unor preotese …

Părintele Teofil: Daa, și sunt, și nu sunt …

Preoteasa Eufemia: Așadar, care este slujirea unei preotese?

Părintele Teofil: Ai aparatul să înregistrezi?

Preoteasa Eufemia: Da, îl am, Părinte.

Părintele Teofil: Da’ cum faci? Și vizual? Sau numai sonor?

Preoteasa Eufemia: Numai sonor, Părinte! Am un reportofon.

Părintele Teofil: Bine atunci. Să-mi scot și eu reportofonul.

Preoteasa Eufemia: Cred că maica Siluana a sesizat  foarte bine faptul că multe dintre soțiile de preot sau multe dintre cele care doresc să devină preotese nu știu ce este preoția. Aceasta deoarece o tînără ce se căsătorește cu un teolog și apoi devine preoteasă nu primește nici o pregătire – teoretică sau practică – despre cum ar trebui să fie ca preoteasă. Care este părerea D-voastră? Ce înseamnă să fii preoteasă?

Părintele Teofil: Ceea ce trebuie să aibă în vedere un candidat la preoție este să aibă o soție credincioasă. Adică, să știe soția lui că e un dar de la Dumnezeu și poate cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie: să fie soție de preot. În Biserica Ortodoxă femeile, în general, nu au un rol anume, dar unele dintre ele au posibilitatea să fie soții de preot. Și cred că ăsta-i e cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie. Asta înseamnă că trebuie să îl urmeze pe soțul ei și să îl prețuiască ca preot. Nu numai ca soț. Fiecare soție trebuie să-și prețuiască soțul, să-l aibă în vedere, să-l iubească, să-l urmeze, să-l ocrotească, să-l ajute, să facă tot ceea ce se așteaptă într-o familie. Adică, cineva care se angajează la o viață de familie (nu numai cînd îi vorba de preot), cînd îi vorba de orice angajare în familie, fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt … În jurul tău să poți să-i fericești pe toți … În jurul tău să poți să-ți fericești soțul - soția, soția - soțul. Oricare dintre cei care se angajează la viața de familie are datoria să transfere bucuriile lui personale în cel cu care i-o rînduit Dumnezeu să se unească și să aducă copiii pe lume. Și asta se bazează totdeauna pe credința în Dumnezeu.

Preoteasa Eufemia: Deci, credința în Dumnezeu trebuie să fie calitatea de bază pentru o preoteasă.

Părintele Teofil: Da, neapărat credința în Dumnezeu și să știe că soțul ei nu e numai soțul ei, ci e și preotul care îi duce pe oameni spre Dumnezeu și Îl aduce pe Dumnezeu spre oameni… Lucrul acesta trebuie pus în atenție. Adică, o soție de preot trebuie să se gîndească, de exemplu, că are un soț preot și să se simtă cinstită de faptul că o ales-o Dumnezeu să fie lîngă soțul ei. Și atunci pornește bine și rămîne pe calea cea bună. Însă, în cazul în care pentru ea preotul îi doar soțul ei, atunci nu-i destul… Spunea cineva că a găsit niște scrisori scrise de preoți către copiii lor, care erau tot preoți, și se adresau, de exemplu, tatăl către fiul său: ”Sfinția Ta, fiul meu” sau soția: ”Sfinția Ta, soțul meu”.

Preoteasa Eufemia: Dar în vremurile noastre este foarte greu …

Părintele Teofil: Dragă, nu mă interesează ce e în vremurile noastre! Pe mine mă interesează cum trebuie să fie în vremurile noastre! Trebuie să aducem Tradiția în actualitate.

Preoteasa Eufemia: După credință, preoteasa trebuie să conștientizeze că soțul ei e preot.

Părintele Teofil: Da, nu-i un oarecare. E preot. Nu-i orice soț, ci e soț-preot, preot-soț.

Preoteasa Eufemia: Și de aici se presupune că nu trebuie să îi acorde doar dragoste – care e firească – ci și …

Părintele Teofil: Respect. Iar dragostea și respectul sînt elementele prieteniei. Ale oricărei prietenii adevărate. Adică, într-o prietenie fiecare se angajează față de celălalt cu iubire și cu respect. Nu numai cu respect, nu numai cu iubire. Ci cu iubire și cu respect. Și asta trebuie să se mențină și în viața de familie. Oricît ar fi de apropiați soții, trebuie să aibă în legătura lor iubire și respect. Să nu renunțe la respect pentru iubire, să nu renunțe la iubire pentru respect, ci iubire și respect. În satul meu se considera că preotul este un ”om legat”, adică îngrădit. Un om cu restrîngere a libertății. Și spunea bunica mea, – Dumnezeu s-o odihnească! –, spunea că o venit un candidat la preoție la o familie, ca să ceară pe fiica lor să-i fie soție. Și zice că tatăl fetei care era vizată să fie soție de preot o zîs: ”Domnule, eu spui drept că nu mi-aș da fata după om legat”.  (Rîdem amîndoi.)

Preoteasa Eufemia: Frumos, da!

Părintele Teofil: Și o adăugat. Zice: ”De vreo întîmplare că mori ”– se considera că preoteasa trebuie să rămînă și după moartea soțului tot soție de preot. Și atunci zice: ”De o întîmplare că dumneata mori, ea atuncea să nu să mai căsătorească?” Și zice teologul: ”Eu, să mor?” Era un om solid și nu se aștepta nimenea să moară. Și spunea buna că, după aceea, la scurtă vreme, el o murit …

Preoteasa Eufemia: Extraordinar!

Părintele Teofil: Da. Și … omul totuși o fost înduplecat și și-o dat fata după ”om legat”.

Preoteasa Eufemia: E greu să faci parte dintr-o familie de preot. Am vorbit zilele trecute cu o preoteasă care îmi spunea că fiica cea mai mare a spus că nu vrea să devină preoteasă. Pentru că asta înseamnă să faci mulți copiii și să nu te distrezi.

Părintele Teofil: Da… Bine, acuma și cu distracția… Există și o distracție faină, nevinovată, la drept vorbind. Da’ în sfîrșit, fiecare gîndește cum poate gîndi. Eu, de exemplu, nu consider că cineva care se veselește – într-o veselie din asta decentă, cum îmi plac și mie veseliile – greșește.

Preoteasa Eufemia: Totuși, există niște ”îngrădiri” …

Părintele Teofil: Da, sigur. Nu poate merge la bal, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Sau nu poate merge în discotecă, în baruri …

Părintele Teofil: Da, bineînțeles! Da’ nici să nu meargă! Da’ nu numai o soție de preot să nu meargă, nici o femeie și nici un bărbat! Nu există astfel de puncte care să-i adune pe oameni. Eu mai și spun oamenilor așa, că la Biserică îi ușa Raiului și la discotecă îi gura iadului.

Preoteasa Eufemia: Ce alte calități mai trebuie să aibă o preoteasă?

Părintele Teofil: Bine, acuma trebuie să le aibă pe toate bune, ca orice femeie. Să fie o bună gospodină, de exemplu. Să nu fie iubitoare de podoabe. Să aibă ținuta care se cere de la toate femeile. Mama mea, – Dumnezeu s-o odihnească! – , din clipa în care s-o căsătorit, o purtat batic pe cap. Și nu era preoteasă. Și preoteasa poate că nu purta batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Ei, dar acum este moda ca preotesele să poarte pălării pe cap, în locul baticului.

Părintele Teofil: Bine, acuma, asta depinde foarte mult și de concepția care există. Dacă o pălărie e tot un batic, atunci poate să fie și pălăria batic, nu?

Preoteasa Eufemia: Da, pentru că are același rol: de a acoperi capul.

Părintele Teofil: Exact. O acoperire a capului. Ei, la mine o venit odată o femeie la spovedit și i-am spus să aibă batic pe cap. Și s-o dus. Era de la Cluj. S-o dus acasă și o ascultat. Și s-o dus la Biserică cu batic pe cap. Și cînta la cor. Și la cor cînta și preoteasa, care n-avea batic pe cap. Și cînd o mai venit o dată la Mănăstire și o vorbit cu mine, zice: ”Părinte, să știți că eu v-am ascultat și m-am dus și am purtat batic. Pînă cînd am văzut că preoteasa nu poartă batic. Și atunci am zîs: D-apăi, dacă preoteasa nu poartă batic, eu di ce să port batic?”

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, este adevărat că, alături de preot, preoteasa este și ea …

Părintele Teofil: Un exemplu. Trebuie să fie un exemplu!

Preoteasa Eufemia: Din păcate, nu reușim să fim exemple atît de bune cum ar trebui să fim pentru credincioase.

Părintele Teofil: Da, dar vezi ce înseamnă o modă! Mama mea, - Dumnezeu s-o odihnească! - , purta batic. De ce? Nu numai ea purta batic. Toate femeile din sat purtau batic, de la căsătorie încolo. Și nu îl mai lăsau din cap.

Preoteasa Eufemia: Era o tradiție, de fapt.

Părintele Teofil: Da. Și dacă veneau, totuși, de la oraș, unele femei cu capul descoperit, zîceau: ”Apăi astea-s de la oraș, pot să meargă fără batic”. Da’ mama, ca femeie de la țară și care știa de rînduială, niciodată – nici prin curte, nici prin casă, nicăieri – nu era fără batic.

Preoteasa Eufemia: Cred că este foarte important ca femeile creștine - fie că sînt preotese, fie că sînt credincioase – să aibă un părinte duhovnic și să primească, să asculte cuvîntul lui.

Părintele Teofil: Da’ acuma, în general, femeile și bărbații nu au duhovnici. Duhovnicia este așa, un fel de improvizație. Păi, dacă e improvizație, atunci bineînțeles că nu contează. Dar, dacă se lasă îndrumată, atunci fără îndoială că duhovnicul îi spune că trebuie să poarte batic pe cap. Sau  Eu, de exemplu, măcar atîta zic: măcar la slujbă trebuie să poarte batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Duhovnicul ar putea să o modeleze pe preoteasă. Asta în cazul în care soțul preot nu poate să o ajute în acest sens. Duhovnicul ar reprezenta o soluție în cazul în care soțul ar eșua.

Părintele Teofil: Știi ce se poate întîmpla? Ca duhovnicul să zică să poarte batic și soțul să zică: ”A, lasă-l în pace, ce atîta batic?” Și atuncea este între două opinii. Păi da, dacă știi de Dumnezeu peste toate, țîi seama de Dumnezeu, știi că așa vrea Dumnezeu. Eu le mai spun și așa, cînd îi vorba de îmbrăcăminte: Uitați-vă la Maica Domnului pe icoană. Cum e? În pantaloni? Sau în pantaloni scurți? Sau uitați-vă la portul călugărițelor. Sau uitați-vă la portul popular.

Preoteasa Eufemia: Deci, avem trei repere:  Maica Domnului, portul monahiilor și portul popular, care ne pot ajuta să alegem ținuta adecvată unei femei creștine.

Părintele Teofil: Și atuncea, dacă se țîne seama de lucrul acesta, se țîne seama și de alte lucruri. Și dacă nu se țîne de ăsta, nu se țîne seama de nimic.

Preoteasa Eufemia: Mai doresc să Vă întreb în ce măsură o preoteasă se poate implica în activități sociale și filantropice în parohie.

Părintele Teofil: Poate să facă cum face orice femeie, cu binecuvîntarea soțului. Ajută unde e nevoie, unde poate. Pentru că, dacă soția preotului are copiii, pe care îi crește și pe care îi ajută, nu e disponibilă ca o persoană care n-are un angajament din ăsta în familie. Că n-are familie, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Există și credincioase care văd în preoteasă un model de viețuire creștină. Ele se raportează tot timpul la preoteasă. Zic: ”dacă preoteasa merge cu batic la Biserică, îmi iau și eu batic. Îmi schimb pălăria și îmi iau și eu batic”.

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: ”Dacă preoteasa poartă fustă lungă, port și eu”. Deci, au un reper…

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, există o legătură între credincioase și preoteasă. Din acest punct de vedere, mă gîndeam că preoteasa poate să se implice în activități sociale, alături de credincioase.

Părintele Teofil: Da, bineînțeles. Dragă, o soție de preot trebuie să fie o soție model, o femeie care poate fi luată drept reper. Și ea trebuie să știe lucrul acesta și să se încadreze în viața socială și în viața de zi cu zi, pentru a face ceea ce trebuie. De fapt, asta ar trebui să facă orice credincioasă, nu numai o preoteasă.

Preoteasa Eufemia: În legătură cu machiajul …

Părintele Teofil: Asta nici nu se discută!

Preoteasa Eufemia: De asemenea, există preotese care consideră că, de la o anumită vîrstă, trebuie să își ascundă firele albe din păr și se vopsesc.

Părintele Teofil: Da, să-și vopsească părul? Păi, eu trebuia să-mi vopsesc părul de la douăzeci și cinci de ani!

Preoteasa Eufemia: Dar dumneavoastră numai așa vă stă bine!

Părintele Teofil: Așa mă știi, de-aia!

Preoteasa Eufemia: Ce calități ar trebui să caute un teolog la o tînără, pentru ca aceasta să fie o bună preoteasă?

Părintele Teofil: Păi, mai întîi ar trebui să aibă credința în Dumnezeu, deoarece credința în Dumnezeu dirijează totul. Dacă are credință în Dumnezeu, e bine. Dar să nu fie una din asta care vrea să se căsătorească cu un teolog și face anumite lucruri, care să o pună în evidență. Asta să fie convingerea ei. Oriunde ar fi, și singură de ar fi, să se prezinte cum crede ea că vrea Dumnezeu să se prezinte o credincioasă.

Preoteasa Eufemia: Și dacă există cazuri în care tinerele au mimat buna cuviință, evlavia, s-au încadrat într-un tipar bine stabilit, s-au căsătorit cu teologi, au devenit preotese și acum se află în situația dramatică în care nu se mai regăsesc pe ele însele ca persoane, nu mai știu ce să facă deoarece ele s-au transformat în ceva ce nu erau, ce mai pot face?

Părintele Teofil: Da, pentru că nu au avut niciodată, de fapt, o ținută controlată mai presus de om, controlată de Dumnezeu, adică o raportare la Dumnezeu. Asta înseamnă să fii credincios: să te raportezi la Dumnezeu. Dacă nu te raportezi la Dumnezeu, nu ești credincios.

Preoteasa Eufemia: La finalul interviului, aș dori să Vă rog să transmiteți cititoarelor blogului Slujirea Preotesei un gînd bun, așa cum ne obișnuiți de fiecare dată cînd ne întîlnim cu Dumneavoastră, fie față către față, fie în cărțile Cuvioșiei Voastre.

Părintele Teofil: Dragă, principiul  e acesta: întîi e Dumnezeu și apoi omul. Și asta înseamnă că să țină seama de Dumnezeu. Că, dacă nu țîi seama de Dumnezeu, degeaba vrei să țîi seama de om. E o transformare a vieții prin Dumnezeu. ”Nu vă asemănați chipului acestui veac, ci vă schimbați prin înnoirea minții”. Sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Tit: ”Cum să fie femeia? Curată, gospodină, să-și iubească bărbatul, să-și iubească copiii, cele bătrîne să le înțelepțească pe cele tinere”. Deci, nu există un ”regim” de preoteasă, ci există o „situație” de preoteasă. Și atuncea, ca să fii, de exemplu, un călugăr bun, trebuie să fii un om bun. Ca să fii un om bun, trebuie să fii un creștin bun. Tot așa-i și aicea. Vrei să fii soție de preot? Să știi că trebuie să fii cîștigată pentru Dumnezeu. Dacă ești cîștigată pentru Dumnezeu, ești cîștigată și pentru familie: pentru soț, pentru copii. Și dacă nu ești cîștigată pentru Dumnezeu, nu ești cîștigată pentru nimic. Trăiești o viață întîmplătoare, o viață fără consistență.

Preoteasa Eufemia: Vă mulțumesc, Părinte! Binecuvîntați!

Părintele Teofil: Dumnezeu să ne ajute să putem avea în față cît mai multe candidate pentru viața de familie cu un preot!

Preoteasa Eufemia: Amin!

Părintele Arsenie Papacioc: „În spatele marilor preoţi ai Bisericii Ortodoxe stă făptura modestă, smerită, plină de ospitalitate a preotesei“

În cuvântul deschiderii conferinţei de la Durău, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a subliniat faptul că „reuşita sau nereuşita pastorală în parohie depind, într-o mare măsură, de relaţia preotului cu soţia şi proprii copii“.

 

„Dacă familia preotului reprezintă acel loc care străluceşte prin înţelegere şi armonie, îmbogăţită prin prezenţa dumnezeiască, atunci oamenii din parohie «vor veni la preot ca nişte vârtelniţe la lumină», spunea mitropolitul Antonie de Suroj, în timp ce părintele Arsenie Papacioc sublinia faptul că «în spatele marilor preoţi ai Bisericii Ortodoxe, stă făptura modestă, smerită, candidă şi plină de ospitalitate a preotesei».

 

 

 

 

Şi trebuie să recunoaştem faptul că, despre preot, s-au scris foarte multe lucruri, dar despre preoteasă, foarte puţine. (...) S-a tot vorbit, în aceste zile ale întâlnirilor noastre, cât să dai parohiei şi cât să dai familiei? Preotul să nu sacrifice zilnic pe soţia sa şi pe copiii lui pentru că familia va ajunge obosită să fie mereu o jertfă. În acelaşi timp, preotul are datoria să menţină echilibrul între cele două, familie şi parohie, deoarece, dacă nu ai familia puternică, nici pastoraţia nu poate fi puternică“, a subliniat Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit, în cuvântul adresat preoţilor participanţi la conferinţă.

 

SursA: ziarulLumina

Matuska Raisa: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii”

Articol relizat de Maria Burlă

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

De la stânga la dreapta Maria, Sava, Pavel, Ștefănuț, Ciprian, Serafim și Nicolae (în brațele mamei).

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creștine de la porțile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului,trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc labiserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertați!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianții, pricepuți și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. „Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile .Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...”. „Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieții mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație. „Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!”

„Ne rugăm Cerului să-i putem crește în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

„Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult.”, apreciază dânsa.

Copiii odihnesc și refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.

SursA: doxologia.ro