“Ce-o vrea Dumnezeu, preoteasa mea. Sunt ei copiii noştri? Oricând doreşte, poate să ni-i ia.”

„Doamna M.H. este fiica unui preot paroh la o biserică în suburbiile Atenei şi al doilea din cei patru copii pe care acesta îi are. Învăţătoare de profesie, la vârsta de 27 de ani, fiind proaspăt căsătorită şi însărcinată, a trăit o mare suferinţă dar şi o mare minune săvârşită de Sfântul Partenie.
Doamna M., încă înainte să rămână gravidă, a simţit ceva, ca un nerv care zvâcnea la gât şi, căutând, a descoperit o mică tumoare, cât o migdală. Pe dată s-au dus la doctor, la o cunoştinţă a lor, doctor cunoscut la Centrul Medical din Atena. Aceasta i-a îndrumat spre un medic oncolog, care le-a spus că nu este nimic. Dar o dată cu sarcina, micul ganglion a început să crească. M. a constatat acest lucru în a treia lună de sarcină. La cinci luni, întrucât continua să crească şi pentru că doctorii îl găseau diferit la palpare, au recomandat să se facă o biopsie. A avut loc biopsia şi peste trei zile au primit rezultatele: tumoare malignă. Mica tumoare de la început, ce părea inofensivă, s-a transformat, în termeni medicali, în boala Hadgkin’s.

În zilele acelea se căsătorea fiul mai mare al familiei, preot şi el în Patmos. Mama şi fiica au ţinut secret faţă de toţi rezultatele! Nu au vrut să le strice bucuria căsătoriei, la care luau parte şi ele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. S-au distrat laolaltă cu toţi şi, după ce s-a terminat nunta, au trecut pe la toate locurile de închinăciune din Patmos, unde a crescut preoteasa, şi s-au rugat fierbinte la sfinţi şi la Maica Domnului să le miluiască. La sfârşit s-au întors în Atena pentru a urca marea Golgotă.
Au făcut o vizită directorului secţiei de hematologie de la Spitalul Popular, împreună cu soţul ei, care abia atunci a aflat noutăţile ce l-au cutremurat. Doctorul a văzut biopsia şi i-a consolat spunându-le că este vorba de o formă uşoară de cancer, vindecabilă. Le-a vorbit şi despre şansele de 95% de viaţă şi, după ce s-a înţeles cu ginecologul lui M., au recomandat să se facă avort şi să înceapă chimioterapia, întrucât hormonii din timpul sarcinii contribuie la extinderea mai rapidă a tumorii maligne în organismul femeii.

Se aflau într-o mare dilemă; mare însă a fost şi credinţa acestei familii binecuvântate. Părinţii ei au declarat un nu categoric doctorilor, un nu categoric au spus şi cei doi soţi. Au lăsat totul în mâinile lui Dumnezeu. Tatăl ei, preotul, a spus: «Ce-o vrea Dumnezeu, preoteasa mea. Sunt ei copiii noştri? Oricând doreşte, poate să ni-i ia. Şi ce-o să câştigăm dacă cu propriile noastre mâini o să ne ucidem nepoţelul în efortul nostru de a salva fata? Nu, o să lăsăm totul în seama lui Dumnezeu». Aşa hotărâră cu toţii: «În voia Domnului… Dacă Dumnezeu vrea, să ni-i dăruiască pe amândoi copiii noştri, dacă nu, să ni-i ia pe amândoi!».

M. a fost supravegheată în continuare de medici, care exprimau mari temeri din cauza sarcinii şi insistau cel puţin să scoată copilul îndată ce se vor fi împlinit şapte luni. Mama ei, însă, preoteasa, a sfătuit-o că nici aceasta nu trebuia să se întâmple, pentru că era spre binele copilului să se nască la soroc.
Mare a fost credinţa lui M., mare şi încrederea ei în Dumnezeu, de aceea a acceptat şi a declarat medicilor că va aştepta până ce va intra în luna a noua. Credinţa şi încrederea în Dumnezeu erau mari, mare însă şi emoţia pe care o trăia întreaga familie.

Bucuria venirii pe lume a unui copil se amesteca cu tristeţe şi teamă, cu marea tristeţe şi cu marea spaimă a morţii. Însă Marele nostru Dumnezeu e mai mare decât toate. Dumnezeul nostru Cel plin de iubire a avut multă grijă şi, mai înainte de a îngădui ca această povară să devină grea şi de neridicat, a făcut-o uşoară. Cum s-a întâmplat aceasta? L-a trimis pe Sfântul Partenie să şadă alături de ei, alături de preoteasă. Pe când M. se afla încă la începutul sarcinii, mama ei a văzut în somn un vis plin de viaţă. Se afla, spunea ea, la fundaţia Lyrios, pe care o ştia, întrucât acolo slujea adesea soţul ei, servind nevoile mănăstirii. Aşadar, acolo avea loc o mare sărbătoare în «satul de copii», la casa copiilor uneia dintre maicile surori. La masa care s-a pus, preoteasa s-a nimerit să şadă în capul mesei, între doi călugări necunoscuţi pentru ea. Stătea cu mare atenţie şi reţinută de nedumerire şi respect. La un moment dat s-a întors spre stânga şi a întrebat: «Părinte, cu tot respectul ce vi-l port, cine sunteţi, de unde sunteţi?». Călugărul i-a răspuns în puţine cuvinte, cu autoritate în glas, dar nu răstit, arătând cu mâna stângă spre bisericuţa Sfântului Partenie: «Uite aici, sus». Preoteasa nu a înţeles atunci visul, nici nu i-a dat importanţă. L-a considerat ca pe un vis obişnuit.

Însă lucrurile s-au schimbat peste câteva zile, când de la Lyrios i-au cerut părintelui M. să slujească la Sfântul Partenie, deoarece preotul care trebuia să vină la slujbă, în cele din urmă, nu a mai putut.
Deci, preoteasa lui s-a dus acolo sus pentru prima dată. Trebuie aici să menţionăm că preoteasa ştia de numele Sfântului Partenie, ştia că bisericuţa care domina la Fundaţie aparţine Sfântului, dar niciodată nu a urcat acolo sus şi niciodată nu a văzut vreo icoană de-a lui.
Aşadar, când a intrat în bisericuţă şi a văzut prima icoană a lui în pronaos, de îndată aceasta i-a amintit ceva, însă după ce a înaintat şi a văzut icoana cea mare la altar, atunci pe dată s-a tulburat, şi-a amintit, a simţit frică şi s-a simţit nevrednică, a îngenuncheat în faţa ei lăcrimând. Şi toate acestea pentru că chipul sfântului din icoană era chipul călugărului pe care l-a văzut în visul ei. S-a emoţionat tare mult şi totodată nu a priceput de ce să-i apară ei, nevrednicei, cum se numea ea pe sine însăşi, un sfânt viu. Oare ce să vrea de la ea?

De atunci, acest chip se afla în faţa ochilor ei în fiecare zi şi teama pe care a simţit-o în prima clipă s-a cuibărit în sufletul ei. De aceea, de îndată ce a aflat de boala tinerei sale fiice, degrabă l-a chemat într-ajutor pe Sfântul Partenie, după ce l-a văzut viu în faţa ei şi după ce a aflat şi despre harul lui deosebit pe care-l are de a vindeca cancerul. Toată familia se ruga la el şi-l implora să-i miluiască, să fie milostiv cu două fiinţe deodată, cu tânăra mamă şi cu copilul ei care încă se afla în pântecele ei. Cum să nu se înduioşeze prea viul şi milostivul Sfânt Partenie?
Au început degrabă slujbele, Sfintele Liturghii şi Paraclise în cinstea Sfântului Partenie, preotul tată şi fratele lui M., preot şi el, dar şi întreaga familie. La timpul potrivit, în ciuda temerilor doctorilor, s-a născut o fetiţă plină de sănătate, drăgălaşă şi binecuvântată.

Îl preaslăviră cu toţii pe Dumnezeu, că nu au cedat în faţa doctorilor să omoare această creatură drăgălaşă a Lui. Bucuria era însă din nou amestecată cu tristeţe. M. a născut, dar a început pentru ea marea Golgotă. Lehuza a început imediat şedinţele de chimioterapie, în loc să şadă lângă pruncul ei, să se bucure de el, să-l ţină în braţe, să-l hrănească, să aibă grijă de el. Aşa a alergat timp de doi ani la Spitalul Popular la tratament, cu credinţă, dar şi cu emoţie în suflet; se va învrednici să-şi crească copilul pe care cu sacrificiul propriei sale vieţi l-a adus pe lume? Era sigură de acum că sfântul o ajutase până în clipa aceea, aşa încât spera că şi de acum încolo nu o va abandona. De altfel, directorul secţiei de hematologie, mare medic şi cunoscut la Spitalul Popular, îi dăduse 95% şanse de viaţă. Când s-au împlinit însă doi ani, a oprit chimioterapia, pentru că situaţia devenea tot mai dificilă. În loc ca sănătatea ei să se amelioreze, s-a înrăutăţit mult, iar cancerul s-a extins.
Doctorul a chemat-o pe ea şi pe mama ei, pentru că aceasta avea curajul cel mai mare în familie, şi aceasta alerga într-una împreună cu copilul ei peste tot. Le-a chemat deci şi le-a comunicat vestea cea proastă. Le-a spus că nu pot să-i mai ofere nimic ca medicaţie. Evoluţia sănătăţii lui M. luase o altă întorsătură. Acum îi dădeau şanse de viaţă numai 5%. Cei 95% deveniseră numai 5%.
M. s-a simţit pierdută, a fost lovită adânc de modul rece şi dur cu care a întâmpinat-o medicul şi l-a întrebat: «Şi ce se va întâmpla acum?». Răspunsul lui a dezamăgit-o: «Nimic nu mai poţi să faci decât să aştepţi fatalitatea…».

Ce clipă dură şi neomenească! Ieşiră afară din cabinet cu răsuflarea întretăiată, cu paşi greoi şi cu inima la fel de grea. Mama ei găsi din nou putere şi îi spuse: «Nu te descuraja, M. a mea. Lasă-l să vorbească. Hai, să mergem la Sănătatea». Şi se întrebă ea: «Cine mă lumina şi mă îndruma în fiecare clipă grea nu numai să găsesc curajul să mă port cu calm, dar să fac şi alegeri bune? Eu nu am fost niciodată la Sănătatea, ceva însă am auzit cândva vorbindu-se».
Acolo o luă în primire echipa de la serviciul hematologic al domnului P., cerând numai diagnosticul de la Spitalul Popular, pe care l-a primit cu dificultate. A făcut analizele şi a văzut că măduva oaselor încă nu fusese atinsă, şi imediat a început procesul atât de dificil şi periculos al autotransplantului. Nu cunoşteau deloc termenul acesta medical, dar (de parcă-l cunoşteau) au înţeles că era şi acesta o mare cruce de sus.

Preoteasa, mama lui M., a comentat în legătură cu aceasta: «Eu, fata mea, care le-am trăit pe toate acestea de-aproape, doresc din adâncul sufletului meu ca niciodată, nu mamă de om de pe pământ, dar nici mamă de vreo vietate să nu se afle în locul meu şi să-şi vadă copilul aşa cum mi l-am văzut eu pe al meu». Şi a spus acestea o mamă puternică, o mamă care a găsit curajul să intre în salonul de terapie intensivă şi să-şi zărească copilul într-o stare de nedescris, şi nu numai să-l vadă aşa, dar şi să-i dea curaj, să-i vorbească surâzând, să o întărească, ca ea, plină de credinţă, să reziste. O aşa putere i-a dat sfântul mamei, încât a putut să stea alături de fiica sa şi în orele operaţiei duble, bineînţeles cu un permis special. Rugăciunea ei continuă a făcut atât de puternică prezenţa ei, încât doctorii au dorit-o lângă ei, pentru că, precum au fost de acord cu toţii, le-a dat putere să reziste şi ei şi să facă ceea ce trebuia.

Într-o primă fază, autotransplantul a durat 17 zile întregi, în timpul cărora a avut loc întâi micşorarea numărului globulelor albe, care a ajuns la numai 30. În continuare a avut loc colectarea noilor globule albe pe care le producea organismul lui M. Un proces care putea să o ducă la moarte (şi nu numai). Aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, apărarea organismului ei slăbi întru totul, încât M. ajunse o fiinţă demnă de plâns.
Într-o sală plină de aparate, plină ea însăşi de tuburi, s-a umplut de răni peste tot şi nu putea să mănânce. Şi-a pierdut părul de la chimioterapie şi îşi pierdea într-una cunoştinţa. Iar mama ei, alături de ea, se lupta să o ţină în viaţă, dându-i curaj, dându-i să mănânce puţină zeamă dintr-o mâncare simplă, rugându-se mereu la Maica Domnului şi la Sfântul Partenie. Şi însăşi M. a luptat să rămână în viaţă, pentru că ea însăşi avea mare credinţă şi încredere în Dumnezeu şi în Sfântul Partenie, pe care îl chema mereu într-ajutor. Îl chema şi în clipele de mare suferinţă, când îşi pierdea cunoştinţa. Mama o auzea şoptind cuvinte de rugăciune pe care ea însăşi acum nu şi le mai aminteşte deloc. «Dumnezeul meu, eu ştiu, Dumnezeule, ai să mă ajuţi…»

Aşadar, cu această puternică credinţă, împletită cu rugăciune şi cu marea încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Sfântul Partenie, pe care-l simţeau lângă ele, trecură la a doua fază periculoasă a autotransplantului, după o pauză de 10 zile. Pe parcursul ei a avut loc reaşezarea noilor globule albe care se păstraseră la temperatura de -170ºC.
Acolo şi-a văzut mama pe copilul ei cum iarăşi a păşit cu un picior în groapă. La un moment dat al reaşezării globulelor, pulsul a ajuns la 30 de bătăi, doctorii erau adânc îngrijoraţi, se priveau unul pe altul cu priviri rapide, dezamăgite. Nu a rezistat M., de-acum i se apropia sfârşitul. Mama ei, cu rugăciunea în suflet, cu rugăciunea pe buze, a ieşit discret afară. A vrut să nu mai vadă nimic, să-i lase singuri în clipa aceea pe doctori. Peste puţin ieşi unul din medicii cei mulţi şi îi spuse: «Vino înăuntru, hai să vezi… Pulsul i-a revenit la limitele normale…».

Luă sfârşit întreaga procedură chirurgicală. M. ieşi la liman cu credinţa şi convingerea că Sfântul Partenie a făcut o minune. Însă aceasta nu a ştiut-o numai familia, au înţeles-o şi doctorii, care au declarat clar că M. a scăpat cu viaţă, din câte s-au întâmplat, numai prin intervenţie dumnezeiască, printr-o minune. De aceea însă nu erau siguri că va fi salvată pe deplin; aşteptau o recădere şi, cu emoţia zugrăvită pe chipurile lor, o vedeau pe M. şi-i făceau la fiecare trei luni radiografie. De îndată însă ce se uitau la ea, se schimbau la faţă, se umpleau de bucurie, o îmbrăţişau pe M. şi o trimiteau acasă, la copilul ei.

Au trecut de atunci doi ani. Acum rareori mai stabilesc întâlniri cu ea pentru radiografie şi analize. Ultima dată, medicul ei curant de la Sănătatea i-a declarat: «Du-te, M., şi să nu te mai întorci. De-acum s-au terminat toate. Orice altceva ţi se poate întâmpla, numai asta nu!». Nu, nu o să mai păţească nimic. Sunt siguri toţi de aceasta, acum că au trecut aproape trei ani şi M. s-a întors la munca ei şi la copilaşul ei. A păşit cu un picior în mormânt şi a ieşit din nou afară. A ieşit la lumină şi Îl slăveşte pe Dumnezeu şi pe Sfântul Partenie, care a săvârşit marea lui minune de două ori; a salvat două vieţi deodată. Acesta a devenit ocrotitorul lor” [13; 96-105].

Întâmplarea aceasta nu are nevoie de comentarii. Iată o mamă care a preferat să moară decât să ucidă pruncul pe care îl purta în pântece. Iată o mamă care a iubit mai mult decât orice voia lui Dumnezeu.
Exemplul ei este zguduitor. Durere, durere şi iar durere… Cei mai mulţi ar fi cedat la o asemenea încercare. Şi totuşi, ea a rezistat până la capăt.

Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi

„Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!”

Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

„Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

- În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie.
Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane.
…Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

- V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap?
- Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

- …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui?
- Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

- Şi Ionuţ, copilul cel mai mic?
- Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

- Au fost momente în care v-aţi simţit singură?
- Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat…
Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

- Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă?
- Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

- Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult?
- Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

- Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate?
- Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

- Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile?
- Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

- De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc?
- Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

- Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi?
- În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

- Sunt oameni care v-au necăjit?
- Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

- Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă?
- Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei…
Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică.
În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.
Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

- Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor?
- Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale.
Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

- Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?
- L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

- Ce înseamnă fericirea?
- Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da.

SursA: familiaortodoxa

Legăturile sacramentale dintre preot şi preoteasă

Două evenimente din viaţa unei preotese se disting clar: ziua nunţii şi ziua hirotonirii soţului ei. Aceste două evenimente din Biserică formează legăturile sacramentale (de Taină), între preot şi preoteasa lui.

În primul rând, în Taina Cununiei, cei doi îşi fac reciproc un angajament pe viaţă. Unul îl împlineşte pe celălalt: „Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul” (I Cor. 11, 11). De asemenea, îşi iau un angajament necondiţionat de a sluji Domnului pe viaţă. Acest legământ formează un triunghi:

Dumnezeu – Soţul – Soţia

În al doilea rând, în Taina Hirotoniei, preotul este gata să-i slujească lui Dumnezeu. Iar preoteasa este prezentă pentru a participa la slujirea lui preoţească după hirotonie.

Aceste legături sacramentale pot ajuta familia preotului să treacă prin perioadele grele. Dar adesea preotesele uită că sunt căsătorite cu un preot. Sau uită că au făcut un legământ, în primul rând faţă de Dumnezeu şi în al doilea rând faţă de soţii lor, să ia parte la misiunea lor preoţească. Când dau de perioade grele, unele preotese simt că este imposibil să continue căsnicia lor sau să mai ia parte la slujire. Zilele grele sunt ca o mare agitată, dar apele furtunoase se vor linişti în cele din urmă. Pentru că Dumnezeu este parte din legăturile sacramentale care îi ţin împreună pe preot şi preoteasă, Dumnezeu va trimite Duhul Sfânt pentru a le da înţelepciune şi putere pentru a birui greutăţile. Ei trebuie să aibă răbdare şi să nu înceteze să ceară ajutor de la Dumnezeu: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 6). Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple în viaţa noastră din motive numai de El ştiute. Tot ce trebuie să facem este să ne rugăm şi să spunem: „Facă-se voia Ta.”

Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission,
and Service of the Priest's Wife,
traducere de pzb.N.

De aceeaşi autoare:
Calităţile unei preotese
Pregătirea (educatia) preotesei

Chipuri de preotese: Eugenia Stoicescu (5): "are Dumnezeu grijă!"

"Mi-aduc aminte de o întâmplare minunată. Eram pe la început, când ne-am dus acolo. Aveam o căsuţă foarte modesta, care avea în faţă un pridvor. Şi stăteam într-o zi acolo, pe pridvorul ăla, îngrijorată de starea financiara în care ne aflam în momentul acela. Situaţia noastră, în general, nu era prea grozava. Salariul lui era foarte mic, venituri, ca diacon, nu avea. Daca veneau credincioşi la mănăstire, dădeau preoţilor sau maicilor, nu diaconului. Diaconul îşi avea salariul pe care îl avea. Dar, tot atunci, se înfiinţase o şcoală de misionare, de Cruce Rosie, unde l-au încadrat, şi pe el, ca profesor. Mai primea şi de acolo ceva. Totuşi, banii nu ne ajungeau, ce mai! Era destul de grea situaţia şi, la un moment dat, n-am mai avut bani deloc. Liana era mică...
- Ce facem, Iulian, acum - i-am zis - chiar aşa, fără nici un ban, fără nimic în casă?
Că nu aveam nici de pâine.
- Lasă, dragă, că are Dumnezeu grijă.
Şi nu ştiu ce mi-a mai spus el, acolo. Mă uitam la el cu destula neîncredere, dar n-aveam ce să fac. Apoi el a plecat la biserică, iar eu am rămas pe pridvorul ala - era un pridvor înalt. Purtam un şorţ, căci curăţam nişte zarzavaturi. Eu nici nu fusesem obişnuită cu situaţii din astea, la limita.
La un moment dat am auzit că l-a strigat o maica:
- Părinte Iulian, poftiţi încoace!
Cum stam aşa, îngândurată, îl văd, după un timp, venind de la Biserică foarte bine dispus. S-a apropiat de mine şi mi-a umplut poala sortului de bani. Maica Teodora, iconoama, ii dăduse salariul restant pe patru luni. Atunci erau bani de metal mulţi, de hârtie, nici nu ştiu dacă aveam. Bineînţeles, mi-a mai spus ceva în sensul că să nu-mi pierd nădejdea niciodată:
- Pai nu ţi-am spus că Dumnezeu are grija? Uite că a avut!"

(Eugenia Stoicescu)

Fragment din cartea "Un preot de foc – Parintele Iulian" – Costion Nicolescu

A consemnat: Andreea-Tatiana