Cătălina Dănilă Buzățelu - preoteasa poet

Postez mai jos un mesaj de suflet pentru cele dintre voi care vreți să citiți pagini pline de gingășie, scrise de un suflet nobil de preoteasă, doamna preoteasă Cătălina Dănilă Buzățelu:

Dragi prieteni,

Vă anunț cu bucurie că a apărut mult așteptatul volum de poezii "Muguri de lumină", lucrare finalizată cu ajutorul unui om extraordinar de talentat, doamna Luca Ana. Sunt poeziile scrise în ultimii 5 ani, un volum în care am picurat tot ce-am avut mai bun în suflet.
De asemenea, voi face o bucurie și acelora care așteaptă de ani de zile să citească primul meu roman publicat, "Lacrima sufletului", cu stocul epuizat de mai bine de 7 ani.
A avut parte de a treia ediție și mult îndrăgitul roman "Mi-e dor de Tine, Doamne" vândut până acum în peste 4000 de exemplare și cu stocul epuizat de aproximativ 2 ani.
Prețul fiecărui volum în parte este de 25 de lei, iar un pachet cu toate cele trei cărți va fi 70 de lei. Pentru comenzi, aștept mesaj în privat. Doresc să vă spun și că tirajul este foarte mic, drept pentru care voi onora comenzile în ordinea sosirii lor.

Le mulțumesc tuturor acelora care m-au încurajat și m-au ajutat la îndeplinirea acestui vis. Mulțumesc, dragul meu soț, mulțumesc părinte Marius Buzatelu!

SurSa: pagina fb

Mai postez o poezie minunată despre un copil minunat.

Minune - Cătălina Dănilă Buzățelu

Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.

Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.

Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.

Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.

Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.

Și știi prea bine… Semăna cu Tine!

SurSa: catalinadanila

Cum trebuie să fie soția preotului și cum putem să știm dacă viitoarea preoteasă este vrednică pentru această postură?

Apoi, soția preotului trebuie să fie preoteasă. E musai. Altfel, nu se poate. Și, de vrednică, nimeni nu e vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea poruncilor… Altă vrednicie nu există. Și, când Sfânta Biserică îl învrednicește pe soțul ei răspunzând „Axios!“ la hirotonie, o învrednicește și pe ea pentru că e acolo, una cu el prin Taina Cununiei, și ajutor pe măsură în slujirea preoțească. Dar nu avem cum să știm, cum să „ghicim“ vrednicia cuiva fără semnul iubirii poruncilor lui Dumnezeu. Vrednicia noastră nu este așa cum e culoarea ochilor. Ce simplu ar fi! Ne-am orienta cu siguranță, deși există și aici pericolul acelor lentile de contact de altă culoare. Dar nu, vrednicia este o lucrare divino-umană: noi suntem harnici în împlinirea poruncilor, și Dumnezeu ne învrednicește pentru misiunea pe care ne-o încredințează! Așadar, fii cu ochii pe ea, pe cea pe care o dorești ca preoteasă, întreab-o dacă și ea dorește acest lucru și apoi, stai așa vreun an, și urmărește-o cum se poartă cu Domnul și cu familia ei și cu prietenii ei și cu aproapele ei și vezi… Vezi ceea ce ea nu știe și nu poate să-ți spună pentru că nu știe…

Apoi să probați să vedeți dacă puteți face împreună, în parc, Paraclisul Maicii Domnului, așa, stând pe o bancă printre cei care fac altceva acolo! Dacă ați pricepe asta! Eu cunosc o familie, un părinte și o preoteasă dragi sufletului meu, care-mi povesteau că făceau asta când erau prieteni și nu la propunerea viitorului preot!

Greu cuvânt, îmi dau seama… Dumneavoastră vă lăsați purtați de dorința erotică numind-o iubire și nu știți că ea e este o putere omenească puternic parazitată de puteri vrăjmașe. Și dacă pe vremea lui Topârceanu „fiicele Evei dădeau buzna-n livadă, din merele oprite să facă marmeladă“, acum ce să mai spunem? Nu ne rămâne decât să îndrăznim să fim martori vii și plini de Bucurie ai lui Hristos, Cel Ce ne-a adus Puterea să transformăm această putere sălbatică și, de multe ori, îndrăcită, în tandrețe și iubire!

Asta este vocația iubirii creștine dintre bărbat și femeie! Vei spune, poate, „nu se poate!“ Așa este, îți voi răspunde, nu este omenește posibil, dar pentru aceasta S-a făcut Om Fiul lui Dumnezeu, ca tu să poți asta! Dacă vrei! Te înfioară prezența unei fete? O dorești? Să te bucuri că nu ești nesimțitor! Că te-nfiori. E minunat! Și ca fată, la fel, ferească Dumnezeu să pună un băiat mâna așa, pe mânuța ta și tu să nu deosebești cu simțirea această atingere de atingerea unei muște! Să ziceți: „Suntem vii! Mulțumim, Doamne!“ și, cu harul Lui, să transformați acest impuls, acest cântec al sângelui, al cărnii, în cântec de slavă către Dumnezeu și să ziceți: „Doamne, vezi Tu ce simt eu?“. Și zice Domnul: „Bine, fiule! Fii viteaz, că mai avem zece ani până la nuntă!“. Dacă suntem în clasa a X-a, nu? Și bucuria acea nu o va lua nimeni de la voi! M-aș bucura mult dacă măcar câțiva dintre dumneavoastră ați încerca să probați dacă ce spun eu e adevărat și concret și viabil astăzi, aici și acum, în chiar această lume!

Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, vol. II

Preoteasa. Foto: Oana Nechifor

Matuska Raisa: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii”

Articol relizat de Maria Burlă

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

De la stânga la dreapta Maria, Sava, Pavel, Ștefănuț, Ciprian, Serafim și Nicolae (în brațele mamei).

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creștine de la porțile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului,trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc labiserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertați!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianții, pricepuți și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. „Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile .Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...”. „Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieții mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație. „Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!”

„Ne rugăm Cerului să-i putem crește în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

„Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult.”, apreciază dânsa.

Copiii odihnesc și refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.

SursA: doxologia.ro

Despre preoteasă...

 "Preoteasa trebuie să fie o soţie pe deplin ascultătoare întru toate, supusă, smerită, evlavioasă, să-l respecte pe soţ ca şi femeile din sat să ia exemplul ei şi să le îndemne ca să-şi iubească soţii; să fie respectuoasă şi să-i caute cinste întotdeauna preotului. Nici un fel de ieşire să nu aibă, mai ales fiind de faţă cineva străin, chiar şi servitorul din casă. Preoteasa trebuie să aibă de exemplu pe Sarra, care pe soţul ei îl numea „Domnul meu”. Să aibă de exemplu pe Rebeca şi Rahila şi pe Sfânta Ana, care au fost ascultătoare întru toate soţilor şi numai aşa au putut dobândi de la Dumnezeu binecuvântarea de naştere de prunci.

Preoteasa trebuie să-şi dea seama întotdeauna că preotul este slujitorul lui Dumnezeu şi are de dus la mântuire toate sufletele din enoria sa precum şi sufletul ei şi al copiilor.

Preoteasa nu trebuie să-l supere pe preot cu diferite ambiţii personale atunci când se pun în calea lui obligaţii parohiale care privesc sufletele credincioşilor, Biserica şi Persoana Dumnezeirii. La astfel de ocazii, preotul trebuie să fie ajutat de către ea, şi nu împiedicat, şi nici supărat.

Preoteasa trebuie să fie convinsă religios, ca să poată convinge pe cei reci în credinţă şi să dea exemplu tuturor prin faptele credinţei: prin post, prin rugăciune, prin participare la biserică în fiecare duminică.       

           
Preoteasa trebuie să fie o bună mamă şi cu dragoste de a avea prunci, pe cât îi este dată binecuvântarea de sus, şi astfel va putea da sfaturi celor tinere de a fi mame bune, de a naşte şi de a creşte prunci, iar celor bătrâne dacă au ucis prunci şi nu s-au căit pentru acest mare păcat, să le arate greşeala şi ce pedepse le aşteaptă.

Preoteasa poate să fie o bună îndrumătoare a moaşelor, care adesea ucid copii, cât de mare păcat este şi să renunţe la astfel de păcate. Să întoarcă de la păcat pe femeile care practică: vrăjitoria, descântatul, ghicitul, arătându-le ce pedeapsă le aşteaptă. Stârpirea acestor păcate ar aduce foloase nespus de mari, în munca şi misiunea preotului.

Preoteasa trebuie să ştie cum să-şi educe şi cum să îndrume pe copiii pe care-i are: de a fi respectuoşi cu toată lumea, de a fi smeriţi şi cuminţi, dând exemplul cel bun copiilor din parohie.

Preoteasa trebuie să ştie rugăciunile ce trebuie să le zică copiii şi să-i înveţe a se închina seara şi dimineaţa, de a mulţumi la masă, de a-i pregăti să meargă în sărbători şi duminici la biserică. Să-i înveţe să postească, să se spovedească şi să se împărtăşească în posturi.

Preoteasa trebuie să fie o grabnică ajutătoare a celor sărmani, orfani, văduve, cerşetori. În casa ei să stea la masă împreună cu preotul şi copiii ei şi aceşti oameni, ori de câte ori vor veni. Atunci va arăta adevărata dragoste faţă de ei. Să nu se îngreţoşeze de nimeni, căci aceştia vor fi arătătorii faptelor noastre la judecata de apoi, şi plată potrivită după faptă vom lua (Matei 24.)

Preoteasa trebuie să îngrijească de curăţenia Sfântului Locaş, a lucrurilor Sfinte şi de starea veşmintelor. Odată pe săptămână să aibă în program aşa ceva antrenând şi pe femeile din sat. Iar cele ce lipsesc prin femeile de bine, să le procure. Şi astfel să facă din Sfântul Locaş un loc sfânt şi frumos împodobit, la care cu drag să vină poporul la slujbă. De asemenea şi de cimitir să se îngrijească, de florile dimprejurul bisericii şi de pe morminte să fie tot în grija ei.

Preoteasa trebuie să se facă cunoscută ca fiind o femeie harnică şi o bună gospodină. Să fie model de curăţenie, de hărnicie şi de dăruire pentru învăţarea tuturor. Căci învăţând lucrul, poate învăţa şi pe cele religioase şi astfel va ajuta pe preot în misiunea sa.

Preoteasa se poate informa de la femeile din sat despre abaterile de la credinţă, despre trecerea enoriaşilor la alte secte, despre săvârşirea unor păcate mari şi grele: desfrânarea, furtul, vrăjitoria, uciderea pruncilor, trăirea în concubinaj, divorţuri, şi să caute să îndrepte, să anunţe şi pe preot de a lua măsuri din vreme pentru a nu se înmulţi răul.

Preoteasa să caute să cunune şi să boteze la oamenii săraci dând daruri şi mai ales, să fie prezentă între cei necăjiţi cu ajutorul şi între cei avuţi cu sfatul, de a fi pe această cale de ajutor şi curăţenie sufletească.

Preotul să-i dea preotesei cinstea cuvenită, s-o apere, s-o îmbrace, s-o hrănească, s-o ajute în munca ei, s-o îndrume ca pe o fiinţă mai slabă şi să-i dea întotdeauna atenţie. Astfel făcând şi unul şi altul, rodul muncii va fi cel aşteptat de pe urma unei astfel de familii."

din Pr. Ioan V. Argatu  - "Ne vorbește părintele Ilarion Argatu - PE TREPTELE SUIRII CĂTRE CER", tipărită cu binecuvantarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Editia a 3-a, Editura "Mila Crestina", 2011 

Sursa: http://www.parinteleilarionargatu.ro


(Notă)

Cuvântul "trebuie" mi se pare inutil împovărător în ceea ce priveşte slujirea preotesei, mai ales că această slujire nu este primită printr-un act liturgic, cum este hirotonia preotului. Poate ar fi mai degrabă potrivit un "ar putea să...". De exemplu, în cazul: "Preoteasa trebuie să îngrijească de curăţenia Sfântului Locaş...". Eu nu cred că "trebuie". Poţi să faci asta şi e foarte bine dacă poţi. Poţi să încerci să împlineşti acest lucru renunţând la alte lucruri nefolositoare. Dar dacă ai 6 copii pe care îi creşti singură sau un serviciu care abia îţi lasă timp pentru îngrijirea casei, nu cred că trebuie să ai coşmaruri că nu dai tu cu aspiratorul prin biserică. Curăţenia în biserică poate fi rodul colaborării femeilor din parohie sau se poate găsi o altă soluţie, în funcţie de situaţia din fiecare parohie.

Ca să împlineşti TOATE cele scrise mai sus ca obligaţie mi se pare că nu este posibil decât dacă eşti casnică şi nu ai foarte mulţi copii. Or, astăzi, majoritatea preoteselor au serviciu; dacă nu au, au destul de mulţi copii; multe sunt departe de părinţi sau socrii şi nu au ajutor în creşterea copiilor. Etc.
E nevoie să discernem între moralitatea cerută preotesei, care este aceeaşi cu cea cerută oricărei femei creştine (şi ţine de iubirea de Dumnezeu cu tot ceea ce decurge din aceasta), şi diversele activităţi pe care preoteasa le poate întreprinde în parohie.
Preoteasa Natalia

„Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!”

Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

„Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

- În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie.
Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane.
…Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

- V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap?
- Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

- …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui?
- Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

- Şi Ionuţ, copilul cel mai mic?
- Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

- Au fost momente în care v-aţi simţit singură?
- Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat…
Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

- Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă?
- Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

- Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult?
- Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

- Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate?
- Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

- Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile?
- Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

- De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc?
- Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

- Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi?
- În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

- Sunt oameni care v-au necăjit?
- Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

- Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă?
- Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei…
Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică.
În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.
Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

- Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor?
- Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale.
Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

- Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?
- L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

- Ce înseamnă fericirea?
- Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da.

SursA: familiaortodoxa

Întrebări şi răspunsuri: avem sau nu chemare?

Am primit un comentariu de la Denisa:

"Stiu prea bine că pentru a fi o preoteasă vrednică (deşi toate se învrednicesc la afierosirea preotului) e nevoie de o chemare lăuntrică... De unde să ne dăm noi seama că această chemare (sau chemările din noi, pe care le simţim adeseori) e una potrivită pentru o astfel de misiune, de apostolat creştin, sau e doar o chemare normală de ajutorare a aproapelui? Mari sunt Tainele Domnului şi greu foarte de înţeles... Mă gândeam că poate mă lamuriţi cu câte ceva... Vă mulţumesc anticipat!"

Vă invit să răspundeţi la comentarii, e un subiect ce merită discutat!
Pzb. Natalia

Preoteasa Elena Streza: trăsături lăuntrice

„Preoteasa Elena predispunea la seriozitate, la cumpătarea în vorbire, în purtare, influențând și pe celelalte.

Una din calitățile preotesei Elena era modestia și seriozitatea. Nu râdea niciodată în hohote. Cuvintele sale erau cumpătate și folosea totdeauna un limbaj plăcut.

Nu era pretențioasă la îmbrăcăminte și nici cu gândul la lux. Era îmbrăcată decent, curat și niciodată nu depășea pe alte femei credincioase din biserică, fiind un model de modestie. Nu a fost preocupată de modă, de umblat la cumpărături prin magazine. Adeseori, pentru că nu putea suferi înghesuiala și gălăgia și aerul de prin magazine, mă ruga să-i cumpăr eu acele lucruri care nu trebuiau încercate.

Citind din Noul Testament, adeseori amintea de ce spune Sfântul Apostol Petru în prima sa scrisoare, despre femei: „podoaba voastră să fie nu cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcămintea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Că așa se împodobeau odinioară și sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaților lor; precum Sarra asculta de Avraam și-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteți, dacă faceți ce e bine și nu vă temeți de nimic” (I Petru 3, 3-6).

În tinerețe mi se adresa pe numele de botez, dar mai apoi și în familie și în fața altora îmi zicea: „Părinte!”.

Bunătatea și sfiala erau apoi caracteristici ale caracterului său. Bunătate către copii, pe care-i învăța cele bune, dar le era și iertătoare. Bunătate pentru nepoți, pe care pe unii i-a îngrijit când erau mici, la Târgu Mureș, și-i învăța credința și se ruga cu ei.

Sfiala o oprea de la orice discuție păcătoasă, smerenia o făcea să nu-și atribuie merite mai mari față de alții, când era vreo discuție.

Despre suflet spunea adesea că trebuie „păstrat ca lacrima de curat”, cum se va exprima într-o poezie dedicată tinerelor fecioare.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: îngrijirea gospodăriei

„Preoteasa Elena o fost și o bună gospodină. Cu toate că a trebuit să se ocupe de creșterea, îngrijirea și educația celor trei copii, precum și de serviciile sale (la Sibiu, la Banca Națională din Sighișoara, și apoi până la pensionarea pe motiv de boală la Banca Națională din Târgu Mureș [...]), ea s-a îngrijit de gospodăria casei noastre: de curățenie, de haine, de pregătirile pentru sărbători. Mai târziu, când am rămas singuri la Târgu Mureș, copiii căsătorindu-se, adeseori la masa noastră erau invitate unele studente la medicină și Lucia, fiica unui preot. (...) Toate aceste invitate la masa noastră apreciau aranjarea mesei, mâncarea, discuțiile ce le purtam și care se refereau totdeauna la viața duhovnicească, la personalitatea părintelui Arsenie Boca sau la Părintele Cleopa, sau la cărți de interes duhovnicesc. La aceste mese nu se vorbea de rău, nu se făceau glume proaste și altele de acest fel. [...]

[Preoteasa Elena] ținea casa curată, ordonată, de bun gust și fără lux. Casa era a unei familii preoțești. Tablourile erau sfințitele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, ale unor sfinți etc., în fața cărora se închina. În casa ei ardeau totdeauna două candele: una pentru vii și una pentru morți, mai ales când am fost la Târgu Mureș; și cu toate lipsurile din vremea regimului comunist de atunci, din casa noastră n-a lipsit niciodată untdelemnul necesar pentru candele, având convingerea că prin ele se lucrează la rugăciune și jertfă pentru vii și morți. Și deși nu era cu noi Proorocul Ilie, pe care-l va cânta într-un cântec, mai apoi, cum a fost acesta cu văduva din Sarepta Sidonului, Dumnezeu ne purta de grijă să ne procurăm untdelemnul necesar, pentru ca să ardă permanent candelele pe care le îngrijea personal. [...]

În grădina parohiei, atât la Albești, cât și la Târgu Mureș, știa să folosească sapa și grebla, și mătura.

Mai ales îi plăcea când se schimbau anotimpurile, fiind o iubitoare a naturii, creația lui Dumnezeu, despre care va scrie și o poezie.

Îi plăcea iarna, cu zăpada sa. Dar, la Târgu Mureș, îi plăcea să se scoale de dimineață și împreună, cu lopeți și mături, curățam zăpada din jurul casei parohiale, și erau cam 70 de metri, și apoi la biserică, unde plecam apoi, mai ales când ieșise la pensie, la sfintele slujbe. [...]

Cei care treceau prin fața casei parohiale s-au obișnuit să vadă totdeauna deschisă ușa casei parohiale, să o vadă pe preoteasa Elena, căreia îi dădeau binețe, și ea adeseori ieșea la portița străzii, discutând cu cei care treceau, mai ales vecinii de pe strada Mitropolit Andrei Șaguna, cum se numea strada pe care erau cele două biserici (de piatră și de lemn), cele două case parohiale și clădirea protopopiatului, numire obținută la cererea noastră către Primăria municipiului Târgu Mureș.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: lucrarea pentru biserică

„ Corala se instalase în cafasul bisericii, spre care am construit o scră în spirală, care nu mai făcea zgomot când se suiau coristele acolo. Dirjorul Anton Muscă, fiind puțin bolnav, nu a putut să vină regulat la biserică și atunci a învățat pe preoteasa Elena să conducă Corala, la Sfânta Liturghie.

Astfel, încetul cu încetul, a învățat să conducă bine Corala. A condus-o cu însuflețire, cu evlavie și cu duh, până la plecarea din Târgu Mureș, la pensie. Între ea și coriste s-a stbilit o frăție duhovnicească, o relație deosebită. Aceste femei înfrumusețau slujba Sfintei Liturghii și nu primeau în schimb decât câteva prescuri, drept „anafură”. Apoi au învățat concerte de colinde, concert de Înviere, pe care-l cântau în noaptea Învierii. [...]

Văzând-o pe soția preotului conducând corala, în mijlocul credincioșilor, cu luminile aprinse, erau îmbărbătați toți la cântarea „Hristos a înviat!”, pe care o cânta toată mulțimea. [...]

Preoteasa Elena a ajutat mult, cu alte femei din Comitetul Parohial, la organizarea Pomului și darurilor de Crăciun pentru copiii care participau la catehizația din biserică. Acestora, cu bani acordați de Consiliul Parohial, li se pregăteau pachete cu daruri de Crăciun, la aproape 150-180 de copii.

După 1990, când s-a înființat Liga Tineretului Ortodox, sdeseori participa și dânsa la întâlnirile cu ei. Aceștia îi acordau o cinste deosebită, căci adeseori le vorbea și le da sfaturi ca o mamă. [...]

Am amintit că adeseori, fiind căutat la casa parohială și lipsind din motive obiective, preoteasa Elena stătea de vorbă cu cei veniți și încerca să le dea sfaturi pentru problemele lor. Astfel mulți au cunoscut-o și sub acest aspect. [...]

Parohia avea în administrație cimitirul parohial și capela mortuară. Adeseori, când familiile veneau să rezolve probleme cu locul de mormânt, cu formalitățile depunerii în capela mortuară, preoteasa Elena, în lipsa mea, le rezolva problemele. Adeseori eram căutat pentru depunerea morților în capelă și dacă nu eram eu sau omul de serviciu, preoteasa Elena se ducea la capela mortuară și o deschidea sau o închidea când plecau.

Adeseori, când lipsea îngrijitorul să tragă clopotele pentru morți, dacă nu eram eu, preoteasa Elena se ducea și trăgea ea clopotele, din care două erau electrificate și se trăgeau din biserică, numai prin spăsarea unui buton, astfel clopotele erau trase după rânduială, pentru morți. [...]

Și încă o lucrare a preotesei Elena pentru biserică. După trecerea anilor, la maturitate, părintele Arsenie i-a dat binecuvântarea să facă prescuri pentru Sfânta Liturghie. Avusesem două credincioase văduve, care făceau prescuri, dar acestea au murit și atunci preoteasa Elena s-a hotărât să facă ea prescuri, acum fiind și pensionată. Odată, când am fost la mănăstirea Sihăstria ne-am interesat de monahul care făcea prescuri; ne-am dus la dânsul și acesta a învățat-o cum să pregătească făina, aluatul și cum să facă prescuri, procurându-ne și un așa-zis „pistolnic”, bine sculptat, încât săse poată vedea pecetea IS.HS.Ni.Ka. Își începea acest lucru de vineri seara, cu rugăciunea cuvenită, iar sâmbătă dimineața lucra la facerea și coacerea prescurilor – cam 30 de bucăți, de o singură pecete – timp de aproape 2 ore. Duminica dimineața erau duse la biserică și puse în vânzarea credincioșilor. Totdeauna erau bine lucrate, cu pecetea vizibilă, frumoase la culoare și bune la gust.

De asemenea, preoteasa Elena pregătea cele cinci pâini pentru Litia, spre Sărbători (la Vecernie) și grâul, vinul și untdelemnul necesar. Și apoi tot în cinstrea Sfinților pregătea colive, lucru cam necunoscut la Târgu Mureș, închipuind chiar fața sfinților pe colivă și care era împărțită apoi credincioșilor prezenți. De la dânsa au învățat apoi și alte credincioase să aducă cele necesare pentru litie și au învățat cum să facă și colivă, fie la sărbători, fie pentru parastase pentru cei morți.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: viața religioasă (II)

„A avut totdeauna o evlavie şi un cult deosebit pentru prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Se ruga ei regulat, pentru ea, pentru familie și pentru alții.

Ne-a spus uneori următoarele: „Când am fost în chinurile naşterii cu fiul nostru Nicolae, m-am rugat Maicii Domnului să-mi ajute, că-l voi închina lui Dumnezeu”. Și aşa s-a întâmplat: acesta, fără să fie îndemnat, în cele din urmă a urmat teologia şi este preot, deşi a trebuit să treacă şi el prin multe încercări.

La fel s-a rugat şi pentru fiul Mihai şi fiica Tatiana, şi la naștere şi în tot timpul vieţii lor. Rugăciunea, citirea Psaltirii şi postul, precum şi educaţia religioasă a copiilor, au fost preocupări primordiale ale vieţii sale de familie. Instrucţia şi căsătoria lor, de asemenea.

A trebuit să treacă prin trei operaţii: prima, scoaterea amigdalelor, făcută de un chirurg orelist, la Sighişoara. Când s-a dus la control acesta a constatat că nu a tăiat bine şi i-a tăiat pe viu acel rest. A suferit îngrozitor.

Mai târziu, când eram încă la Albeşti, a trebuit să facă operaţia de Basedow. Aceasta, cu greutăţile inerente, a avut loc la București. În timp ce era pe masa de operație – operaţie delicată și dificilă – s-a rugat Maicii Domnului aşa: „Maica Domnului, ajută-mă să scap cu bine şi îţi voi cânta toată viața”.

Cântase şi până aici, în cinstea Maicii Domnului, dar de atunci a cântat mereu, în Biserică, în casă, în pelerinaje şi mai târziu chiar şi în cântări, izvorâte din evlavia faţă de Fecioara Maria, care a ajutat-o şi ocrotit-o toată viaţa. Dar nu s-a mulţumit cu acestea, ci a îndemnat mereu şi pe credincioase şi mai ales coristele de la Biserica de Piatră, să aibă mare evlavie faţă de Maica Domnului. Şi pe cei care veneau la casa parohială, pentru probleme duhovniceşti, stând de vorbă cu ei, îi îndemna la credinţa în Dumnezeu, la rugăciune, post şi milostenie, la îndreptarea vieţii, fapt pentru care mulţi o aveau în dragostea lor.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: viața religioasă (I)

„Trăsătura principală a preotesei Elena a fost religiozitatea și evlavia. Cunoștea, din citit, din predicile ascultate, din îndrumarea marilor duhovnici pe care i-a cunoscut, elementele de bază ale credinței noastre.

Credința și adorarea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, îi erau principiile de bază și izvorul credinței totale și neîndoielnice.

Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, viața Sa, faptele Sale, minunile Sale, învățătura Sa, jertfa Sa, Învierea și toate momentele însemnate îi erau foarte bine cunoscute și crezute; citea, mai ales după pensionare, regulat Sfânta Scriptură, atât a Vechiului, cât și a Noului Testament.Cercetarea Sfintei Biserici, în duminici, în sărbători, la aproape toate slujbele, a fost una din caracteristicile sale. Nu știu să fi lipsit vreodată de la Sfânta Liturghie, decât când a fost poate legată de vreo suferință, cum a fost când a fost operată.

Când era tânără și copiii mai mici, mergea cu ei la biserică, la slujbe. Mai târziu, când au fost mari, la fel, îi îndemna să fie în biserică, să cânte și să dea dovadă de o viață demnă, cinstită și cu credință în Dumnezeu și în cele sfinte. Se îngrijea să-i aducă la Sfântul Potir, iar mai apoi să se spovedească și împărtășească în cele patru posturi.

Miercurea și vinerea era post pentru toată familia, după ce au crescut mai mari. Posturile Mari erau respectate cât se putea mai bine. [...]

După ce am împlinit 74 de ani și 51 de ani de activitate, am cerut pensionarea și ne-am mutat înapoi la Sibiu, cu familia fiicei noastre Tatiana. [...]

Aici preoteasa Elena și-a aranjat în dormitorul nostru un mic altar, cu icoane, cruci și lumânări, în fața căruia își relua acum în liniște rânduiala ei de rugăciuni zilnic, dimineața și seara. Citea din Biblie în fiecare seară, citea viața și minunile Maicii Domnului și alte carți de zidire duhovnicească.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice și o preoteasă model” , Editura „Credința strămoșească”)

Preoteasa Elena Streza: contribuția în misiunea preoțească

„De la început subliniem că preoteasa Elena nu s-a amestecat niciodată în problemele de învățătură ale Bisericii, dogmatice, morale și altele pe care ca preot le-am propovăduit credincioșilor.

Ea a fost de-a lungul anilor primul critic al felului cum îmi îndeplineam îndatoririle sacerdotale:

a) Un program riguros în cultul divin; afișarea acestui program la loc vizibil, să poată fi cunoscut de credincioși; programul și orele Sfintei Liturghii, în duminici și sărbători; punctualitatea la toate serviciile religioase; respectarea rânduielilor la Sfânta Liturghie, Utrenie, Vecernie și alte servicii religioase.

b) Era primul critic și a fost mereu, al predicilor mele: rostire, conținut, ținută și durată. Adeseori, când depășeam timpul rânduit pentru posibilitatea asacultării cu atenție a predicilor, îmi semnala discret la ceas terminarea predicii.

c) Ținea și la ținuta mea exterioară. Înainte de a pleca la serviciile religioase îmi făcea o inspecție a ținutei: hainele curate, în bună rânduială, la fel și fața, barba; în biserică, dacă observa o neglijență în îmbrăcarea veșmintelor preoțești, foarte discret îmi atrăgea atenția.

Acest lucru mă făcea să am mereu în atenție și aceste aspecte al misiunii preoțești. Un preot care se prezintă într-o ținută neglijentă, lipsit de punctualitate, sau chiar murdar, va displace credincioșilor. Aceștia vor ca preotul, și mai ales parohul lor, să se prezinte totdeauna într-o ținută impecabilă, demnă de misiunea lui, de serviciul divin pe care îl execută, fie în biserică, fie în alte împrejurări.

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice și o preoteasă model” , Editura „Credința strămoșească”)