Femeia, înainte de a se căsători cu un viitor preot, trebuie să fie conștientă de responsabilitatea pe care o va avea ca preoteasă

 

Ce influență exercită căsătoria cu un viitor preot asupra vieții duhovnicești a femeii?

Cred că acest lucru depinde mult de modul în care viitoarea soție a putut să fie asociată pregătirii soțului său pentru preoție. Acest lucru este foarte important. Eu cunosc o familie în care soția nu a devenit conștientă niciodată de responsabilitatea ei de preoteasă, adică înțelege rolul ei de soție de preot ca pe o realitate străină, exterioară, necrezând cu adevărat în ceea ce soțul ei a fost ales a învăța.

În cazul în care cuplul are conștiința că slujește Bisericii, aceasta poate fi pentru soția preotului un lucru extraordinar, pentru că toți cei botezați sunt deja slujitori ai lui Hristos, bărbați și femei.

În familia unui preot există deja un sacerdoțiu comun prin Botez. Prin urmare, este deja un cuplu sacerdotal, înainte chiar ca bărbatul să devină preot. Iar după ce el a fost hirotonit, această viață comună, care este deja o viață sacerdotală, se va concentra în slujirea altarului și-n slujirea comunității. Iar sotia își va găsi locul său aproape în mod natural, mai ales dacă oamenii din comunitate îi vor susține și le vor fi aproape cu încrederea lor.

Am observat în România o frumoasă expresie care se referă la soția preotului: „Coana preoteasă”. Este semnul că poporul are conștiinta locului pe care această femeie îl ocupă în comunitate, căci are nevoie de multă abnegatie, de multă răbdare pentru a trăi această viață de sacrificiu.

(Pr. Prof. Dr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Tineretul ortodox și societatea modernă, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 35-36)

Întâlnirea soțiilor de preot din Episcopia Hușilor

https://www.trinitas.tv/intalnirea-sotiilor-de-preot-din-episcopia-husilor/

“Jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa”

(interviu realizat de Sanda Nicola cu Gabriela Mavrichi, fiica Părintelui Nicoale Tănase şi soţie de absolvent de teologie)


Gabriela Mavrichi este o tânără de 27 de ani care a înţeles devreme ce presupune vocaţia de preoteasă şi a îmbrăţişat-o fără reserve. Cunoaşte toate nuanţele unei “meserii” la care puţine femei s-ar înhăma, pentru că soţiile de preoţi trăiesc după o deontologie a lor care, nu odată, implică multe renunţări. O are drept exemplu pe mama ei, preoteasă, şi aşteaptă momentul în care soţul va începe să slujească.



Nu-mi amintesc de nicio prietenă din copilărie care, atunci când ne întrebam ce-o să fim când vom creşte mari, să răspundă: “eu vreau să mă fac preoteasă”. Cele mai multe dintre fete se visează doctoriţe, profesoare sau, mai nou, prezentatoare de televiziune. Şi totuşi, peste cinsprezece mii de femei din România au căpătat acest statut şi responsabilităţile ce derivă din acesta, prin căsătoria cu un teolog.
Gabriela Mavrichi este fiica preotului Nicolae Tănase, cel care a creat în Valea Screzii din judeţul Prahova, un asezământ pentru copiii pe care mamele consiliate de el au ales să nu-i avorteze ci să-i aducă pe lume şi să-i lase în grija Asociaţiei Pro Vita.


Gabriela a studiat limbi străine la Sibiu unde l-a cunoscut pe Ionuţ Mavrichi, student la teologie, pe care l-a luat de soţ imediat după absolvire. Fără să-şi fi propus asta, Gabriela calcă pe urmele mamei sale şi duce mai departe munca tatălui său.

- Ţi-ai dorit dintotdeauna să urmezi modelul mamei tale, preoteasă, şi să-ţi întemeiezi o familie cum e cea din care provii tu?

- Mi-am dorit întotdeauna o familie cu mulţi copii dar nu mi-am dorit neapărat să fiu preoteasă. Asta nu-i o hotărâre care-ţi vine într-un moment în care zici “gata, îmi place coliva, hai să mă fac preoteasă” sau ca să-ţi zică femeile “sărumâna”. Abia când te îndrăgosteşti de un teolog întrezăreşti posibilitatea. Apoi înveţi, te modelezi. În cazul meu a fost mai simplu pentru că o aveam pe mama drept exemplu. Ea l-a susţinut foarte mult pe tata în tot ce a făcut deşi poate că el şi-ar fi dorit şi mai mult. Tata ar fi vrut ca mama să renunţe la serviciu.

- Ce serviciu are mama ta?


- Educatoare. Pe lângă vocaţia de preoteasă, mama a avut şi o ambiţie profesională, ăsta nu-i un lucru rău.

- Ce presupune vocaţia de preoteasă?

- Înainte de toate, trebuie să faci toţi copiii pe care ţi-i dă Dumnezeu. Nu se pune problema reţinerii de la naştere. Trebuie să fii un model de virtute, de moralitate. Sunt canoane care spun că o virtuală preoteasă trebuie să fie fecioară când se mărită. Asta e cam delicat în ziua de azi.

- Eşti pregătită să ai oricât de mulţi copii îţi va dărui Dumnezeu?

- Asta da. Deocamdată am unul şi îmi doresc să vină şi alţii

- Ce privaţiuni implică statutul de preoteasă?

- Ca soţie a preotului, tu trebuie să duci o viaţă în conformitate cu ceea ce predică el. Dacă tu ieşi din cuvântul lui, atunci ce aşteptări să ai de la ceilalţi enoriaşi. Apoi, e foarte important să nu îl presezi cu solictări care să-l abată de la treburile lui şi să-l îndepărteze de la menirea lui.

- BOR are de gând să înterzică divorţul preoţilor. Tu ce părere ai? Practic dacă tu ai o toană şi nu mai vrei să fii soţia lui Ionuţ îi distrugi întreaga carieră.

- Cred că este bine că Biserica s-a ponunţat în sfârşit în privinţa divorţurilor la preoţi dar mai cred că se pune o presiune foarte mare pe tânărul teolog când se însoară. Adică el trebuie să ştie foarte bine ce fel de femeie îşi ia de soţie.

- Ce schimbă asta?

- Schimbă un pic dimensiunea sacrificiului…

- Nu simţi că ai fi într-o competiţie cu Dumnezeu pentru dragostea soţului tău? O competiţie pe care tu o pierzi, pentru că îndatoririle lui faţă de Biserică vor prima întotdeauna.

- Nu neapărat. Este o vorbă din popor care zice că jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa. Nu e o concurenţă. Te dăruieşti cuiva. Dacă o luăm ca pe o altă profesie, sigur că are deontologia ei. Faci ce trebuie să faci ca să îndeplineşti ce ţi se cere şi pentru ce te-ai dedicat. Statutul de preoteasă nu e o povară, e o dragoste pe care trebuie ţi-o asumi. Adică este dragostea pentru soţul tău şi a soţului tău pentru biserică. Implicit şi a ta pentru biserică. O fi prea mult?

- Eşti împotriva contracepţiei?

- Total împotrivă. Timpul nostru şi ştiinţa a progresat atât de mult încât rămâi uimit câte se mai pot face ca să te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să fii femeie, şi ca femeie să te măriţi şi să ai copii, cine eşti tu să spui nu?

- Femeia de azi îşi inventează propria viaţă şi lasă prea puţin “în voia Domnului”. Ea îşi duce viaţa încercând să atingă nişte obiective pe care ea singură şi le fixează. Copiii nu mai vin pe lume în mod surprinzător ci programat de mamă, în funcţie de propriul plan de viaţă. Cum vezi tu toate astea?

- Când îţi faci tu asemenea planuri şi proiecţii despre tine, există posibilitatea ca, la un moment dat, Dumnezeu să intervină şi nu pe placul tău. El intervine spre binele tău sigur dar nu şi pe placul tău. De ce ar trebui să fie neapărat doi copii. De ce nu trei? Sau poate că tu îţi propui să ai doi copii şi, Doamne fereşte, nu poţi să ai. Şi planul tău se dă peste cap. Adică proiecţia din capul tău ar trebui să se limiteze la altfel de dorinţe.

- Din ce în ce mai multe femei tinere sunt infertile, şi când se hotărăsc în sfârşit să aibă un copil, nu mai pot. De ce crezi că se întâmplă asta?

- Poate fi o consecinţă a faptului că aunci când Dumnezeu a vrut să-ţi dăruiască, tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putere să te împotriveşti prin contracepţie. Când Dumnezeu a dorit pentru tine să fii mamă şi soţie, tu ai găsit că e mai important să faci carieră şi să câştigi mulţi bani decât să alăptezi şi să schimbi scutece. Mai e desigur si s6tresul la care fem6eia modernă se supune. Nu ne mai hrănim cum trebuie, nu ne mai pregătim organisnul pentru o sarcină. Ne preocupă doar să arătăm cât mai bine. Condiţia de femeie presupune să fii, înainte de toate, soţie şi mamă…

- Într-o epocă în care femeia e din ce în ce mai emancipată, puţine se mai mulţumesc să mai fie doar soţii şi mame. Multe femei muncesc azi mai mult decât soţul, câştigă mai bine decât el, asta a modificat raporturile dintre ei.

- Da. Revoluţia sexuală şi feminismul au învins şi au început să-şi arate deja roadele. Nu toate sunt sănătoase. Un prim efect este o populaţie foarte îmbătrânită în vestul Europei dovadă că atunci când creşte nivelul de trai, nu creşte şi natalitatea, aşa cum ar fi de aşteptat.

- Tu ai o ambiţie profesională?

- Da, o urmez pe mama şi în acest exemplu. M-am pregătit pentru meseria de traducător şi aş vrea să traduc cărţi religioase. Însă deocamdată, atât eu cât şi soţul meu ne străduim să continuăm munca pe care a început-o tatăl meu aici, la PRO VITA. Încercăm să oferim tinerelor care consideră că nu-şi permit să aibă un copil, fie din motive financiare, fie de teama părinţilor, o alternativă la avort. Le convingem să păstreze sarcina, să aducă pe lume copilul şi să-l lase în grija noastră. Iar dacă la un moment dat lucrurile se schimbă în viaţa ei, se poate întoarce după copil.

- Altfel spus, daţi unei tinere femei şansa să-i vină mintea la cap …

- …si să îndrepte o greşeală din tinereţe. Încercăm să apărăm dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi iar pe mame le sprijinim în aşa fel încât să nu fie nevoie să săvârşească cel mai mare păcat, sa-şi ucidă pruncii.

- Câţi copii au fos salvaţi de la avort de PRO VITA până acum?

- Din 1994 până acum, peste o mie de suflete. Cea mai mare are acum 19 ani, i-am făcut zestre pentru căsătorie şi ne lăudăm că avem deja şi primul student. Un băiat care a intrat la facultatea de geodezie. Meritul n-aş spune că este numai al familiei noastre, ci mai degrabă al enoriaşilor din sat pentru că tata n-ar fi putut face niciodată atâta fără oameni care să-l susţină. Mulţi copii au fost daţi în plasament în sat şi oamenii îi tratează pe copiii de la Asociaţia Pro Vita ca pe copiii lor.

- Câte mame s-au întors după copiii lor când le-a venit mintea la cap?

- Câteva sute.

- Cum se comportă atunci când vin, vă arată recunoştinţa lor?

- Sigur că da. Sunt momente emoţionante în care se reuneşte o familie, mama îşi ţine copilul în braţe şi e fericită că i se mai acordă o şansă.

- Ce se întâmplă cu cei după care nu se întoarce nimeni?

- Îşi găsesc aici familia, alături de ceilalţi, de noi şi de oamenii din sat, cresc, iar atunci când se însoară fetelor le facem zestre iar băieţilor încercăm să le facem case.

- Rămân în zonă?

- Da, cei mai mulţi.

- Din ce bani trăieşte Asociaţia Pro Vita?

- Din donaţii. Oameni cu stare care ne ajută cu bani ca să mai construim câte ceva. Aşa am ridicat toate casele, dispensarul, biblioteca şi bisericuţa copiilor. Iar ajutorul de bază vine de la credincioşii de rând care aud despre noi din presă, la predică, din vorbă în vorbă… De la ei primim alimentele pentru hrana zilnică, vin la sfârşit de săptămână cu ulei, cartofi, fructe, ce poate şi vrea să doneze fiecare.

- V-aţi îngrijorat vreodată că săptămâna viitoare nu mai vine nimeni să vă ajute?

- Mereu există stresul ăsta. Mai puţin acum, de Paşti, şi la Crăciun. Acum avem din abundenţă şi împărţim adesea şi oamenilor din sat pentru că e păcat să se priseze alimentele. Dar în restul anului ne e foarte greu să hrănim zilnic două sute de copii în creştere.

- Ai studiat limbi moderne aplicate la Sibiu. Ai trăit viaţa de student, în cămin, cu sesiune grea şi chefuri deopotrivă?

- Nu chiar… Am trăit viaţa de student intens, eram fericită pentru că l-am cunoscut pe soţul meu, eram prieteni şi petreceam mult timp împreună. Însă noi mergeam la cinema, în excursii la mânăstiri, nu ieşeam prin cluburi.

- Viaţa de cămin aduce cu ea toată gama de ispite posibile, de la beţii, parteneri multipli, până la consum de droguri uneori. Tu cum ai reuşit să te ţii departe de toate lucrurile rele, de “anturaj”?

- Am nimerit şi în anturaj dar nu pot spune că am făcut eforturi să mă integrez sau că anturajul a pus presiune pe mine să mă corupă. Faptul că eu nu fumam, nu ieşeam în discoteci, nu mă îmbrăcam foarte “la modă” a făcut să fiu dată un pic la o parte. Ţin minte că la şcoală rămâneam mereu singură cu o fată protestantă în sala de curs. Restul erau la fumoar sau prin baruri. (râde) Am căutat să-mi fac prieteni la teologie, cu care să merg la capelă, şi n-am râvnit niciodată la viaţa “cealaltă”. M-am întrebat adesea cum ar fi, am fost să văd cum e într-o discotecă dar nu mi-am dorit niciodată un alt stil de viaţă.

- N-am înţeles niciodată de ce un păcat să dansezi?

- Sfinţii părinţi îl consideră un păcat pentru că dansul duce la mişcări lascive şi induce bărbatul în tentaţie….

- Deci discoteca e loc al pierzaniei?

- Nu discoteca în sine trebuie demonizată. Problema e că acolo totul converge spre sex. De la ritm, vestimentaţie, siluete, alcool. Totul converge spre un exces al simţurilor. Dacă tu crezi că te poţi controla, şi că nu e vreun pericol să cedezi, nu este neapărat o problemă. Dansul are ceva sacru în el. Spre exemplu, la cununie şi la hirotonie, se intră într-un dans la care participă şi sacerdotul. Adică există şi valenţe sacre ale dansului, numai că există şi valenţe desacralizate total.

- Îţi mulţumesc mult, Gabriela, pentru discuţia asta. Şi-ţi urez un Paşte Fericit în mijlocul copiilor de care aveţi grijă la Pro Vita!

- Multumesc! Paşte Fericit şi ţie! Şi sper să ne mai întâlnim. Dumnezeu nu vrea de la noi toţi, şi preoţi şi preotese, să fim nişte baticoşi, retraşi, cocoţaţi într-un vârf de munte cu relaţii exclusive în mediile creştine. (râde) Dumnezeu vrea să ne bucurăm de viaţă, binecuvântează asta, avem libertatea să facem tot ceea ce ne dorim. Însă nu tot ceea ce facem ne şi foloseşte.



Sursa: www.cotidianul.ro

Umbra preotului

M-am intrebat timp de mai multă vreme dacă să public articolul care urmează. Principala mea obiecţie este faptul că perspectiva din care este scris mi se pare pur omenească, iar slujirea preotesei fără Dumnezeu este un non-sens. Cu toate acestea, la încurajările prietenei care a făcut traducerea, am optat până la urmă pentru publicare, considerând că problemele ridicate sunt realităţi bune de pus în atenţie, mai ales pentru cele care nu sunt încă preotese, dar îşi doresc să fie, cât şi pentru enoriaşii care pot cădea uşor în ispita judecării preotesei. În plus, comentariul final, care este adăugat de cei care au publicat articolul, vine să echilibreze perspectiva.

Pzb. Natalia

Iată şi articolul:

<<În urmă cu câţiva ani, unul dintre cititorii noştri ne-a trimis articolul care urmează. De atunci a rămas în dosarele noastre, suferind de obişnuita neglijare a subiectelor aflate „la îndemână". Nici sursa articolului, nici autorul nu sunt menţionate pe copia noastră, deci suntem în imposibilitatea de a cere permisiunea să-l retipărim. Totuşi, articolul atrage atenţia asupra unei probleme importante, vizând bunăstarea enoriaşilor noştri şi ne luăm îndrăzneala de a-l oferi cititorilor.

"Când o femeie se căsătoreşte cu un viitor preot, ea se căsătoreşte, dinainte, cu viitoarea lui parohie şi preoţie. După ce el este hirotonit, soţia lui poate fi, deseori, sortită unei vieţi de izolare, neglijare şi supusă unor continue priviri cercetătoare.
Fie că o numim "papadia" sau "matuşka" sau "prezbitera", numele însuşi ne spune o parte din povestea ei. Soţia preotului devine o prelungire a lui. Femeile care cred că acesta va fi un simbol al statutului înalt şi al consideraţiei, se înşeală. Deseori, nu face decât să le transforme în ţinte, iar soţia preotului suferă mai mult stres decât preotul însuşi.
Când Alban Research Institute a condus un program despre stres în rândul clerului, a descoperit că stresul în cazul soţiilor de preot este mult mai ridicat decât în cazul reprezentanţilor clerului în sine. O listă de factori de stres în cazul preoteselor pune în evidenţă următoarele probleme :
1. izolarea
2. lipsa de sprijin din partea comunităţii, care de obicei o vede pe soţia preotului ca pe un model mai degrabă decât ca pe o persoană
3. supoziţia că atunci când un episcop numeşte un preot într-o parohie, şi soţia lui este numită şi este, într-un fel, responsabilă faţă de parohie
4. povara de a conduce casa parohială dintr-un buget insuficient, deseori sub ochii critici şi neîndurători ai congregaţiei
5. dificultatea de a creşte copii şi a conduce o gospodărie dintr-un salariu de preot.
Această situaţie problematică este întreţinută de realitatea că un preot este mai întâi căsătorit cu parohia sa şi abia în plan secund, cu soţia.

Matuşka Alexandra ştia că a fi soţie de preot nu este o garanţie împotriva problemelor maritale. Tatăl ei fusese preot şi ea o văzuse pe mama ei luptând cu neglijarea şi izolarea. Dar când l-a întâlnit pe Serge ca seminarist şi au decis să se căsătorească, era convinsă că mariajul lor va fi diferit. «Aveam să reuşesc, să fac lucrurile cum trebuie », spune ea cu un râs cam cinic în prezent, după douăzeci de ani de când este preoteasă. «Aveam această reprezentare frumoasă, idilică despre căsătorie, că noi doi vom fi ca o echipă. Îi vom iubi pe toţi şi toţi ne vor iubi.»
Nu i-a luat mult Alexandrei să descopere că, asemenea mamei sale, se va afla singură în cea mai mare parte a timpului şi că se va confrunta cu mulţi enoriaşi neiubitori, uneori rău-intenţionaţi şi maliţioşi.
La prima parohie în care au fost trimişi aveau un apartament de 4 camere ataşat bisericii. Matuşka nu putea găti niciodată sau spăla sau împlini alte treburi gospodăreşti în timp ce enoriaşii erau la biserică pentru întâlniri sau alte activităţi; sunetele şi mirosurile din apartament se puteau simţi din biserică sau din sala de la subsol. Mai mult, când au apărut şi copiii, ei trebuiau ţinuţi în linişte când avea loc vreo întâlnire de orice fel sau când cineva venea să-l caute pe Părintele Serge. Când copiii se jucau în curte, comună cu a bisericii, cineva găsea întotdeauna motiv să se plângă de ei.
Enoriaşii în mod obişnuit veneau fără să se anunţe, deseori aruncând priviri critice la gospodăria matuşkăi Alexandra.

Tatăl papadiei Maria a murit la numai o săptămână după ce ea şi-a pierdut primul copil. A devenit foarte deprimată şi a intrat în spital pentru tratament. Unii membri ai congregaţiei l-au sunat pe episcop şi i-au spus: «Noi nu vrem un preot a cărui preoteasă are probleme emoţionale».
Când popadia s-a întors acasă, a fost şocată de lipsa de compasiune. O femeie i-a spus tăios: «Cred că ţi-ar fi mai bine dacă nu te-ai gândi atât la problemele tale». A primit foarte puţin sprijin din partea comunităţii parohiale, iar soţul ei era atât de ocupat cu munca în parohie încât s-a trezit singură cu problemele ei, în timp ce preotul avea timp pentru oricine altcineva: «Nevoile oricui altcuiva treceau înaintea alor mele».

Divorţul este dificil pentru orice familie, dar pune probleme speciale în cazul clerului. Să ocupe mereu locul al doilea, după parohie, trebuind să-şi abandoneze propriile planuri, în mod repetat, pentru grijile uneori neîntemeiate ale altora şi avându-şi copiii veşnic judecaţi şi acuzaţi, este o situaţie care creează mai mult stres decât pot suporta unele soţii.
Prezbitera Iuliana era plină de zel când s-a măritat cu Nicolae, care urma să termine facultatea în Boston. Soţul ei era foarte zelos şi s-a îngropat, practic, în munca lui. Curând, preoteasa lui s-a trezit mergând la galeriile de artă, la expoziţii şi chiar la plimbare singură. «Aş fi putut fi la fel de bine văduvă. Aveam o fiică şi îmi doream încă un copil, dar nu era timp nici pentru asta. Soţul meu era mereu cu câte un enoriaş, la un spital sau acasa la ei, sau în atelierul său tipografic. Îi admiram munca, dar sunt şi eu o fiinţă omenească, o femeie şi o soţie. Dacă aş fi fost doar una dintre enoriaşe, aş fi primit mai mult din timpul său şi mai multă atenţie decât în calitate de soţie a lui». Părintele Nicolae a devenit din ce în ce mai neînţelegător faţă de nemulţumirile soţiei şi ea a descoperit că viaţa i s-a scufundat în singurătate şi pustietate. În cele din urmă, n-a mai putut suporta şi a divorţat ca să-şi poată clădi un fel de viaţă şi pentru ea.

Una dintre principalele probleme cu care se confruntă o soţie de preot este faptul că oamenii încearcă să ajungă la soţul ei prin ea. Mulţi oameni îşi aduc nemulţumirile legate de preot, care sunt deseori imaginare sau doar egoiste, la soţia preotului, şi o hărţuiesc cu ele, aşteptându-se ca ea să-şi schimbe soţul sau să-l influenţeze în favoarea dorinţelor lor. Alţii sunt ostili soţiei şi copiilor preotului, ca să-şi arate astfel dezaprobarea faţă de preotul însuşi.

Când viaţa de familie a preotului este astfel perturbată, el nu poate îndeplini slujirea preoţească în mod adecvat. O soţie de preot suferă deseori crud şi inutil din cauza nechibzuinţei enoriaşilor şi neglijenţei soţului ei. Uneori nu i se acordă nici respectul datorat oricărei făpturi omeneşti.
Enoriaşii ar trebui să ia în considerare aceste aspecte. În loc să comenteze mereu comportamentul preotesei, să o judece şi s-o tragă la răspundere, de ce să nu se scruteze pe ei înşişi cu un ochi critic şi să-şi corecteze propria atitudine faţă de ea? Cu cât este mai bună şi mai liniştită viaţa de familie a preotului, cu atât va fi mai bună şi viaţa parohiei.
Iubirea, înţelegerea şi compasiunea sunt cerinţe ale credinţei noastre ortodoxe.


Comentariu: A fi o adevărată preoteasă implică să mergi pe o cale dificilă şi e important să fii conştientă de “riscurile meseriei”. Dar dacă potenţiala preoteasă nu se descurajează din cauza celor descrise mai sus, este cert că statutul ei poate oferi multă satisfacţie. Este o chemare înaltă, oferind multe şanse de creştere spirituală, iar femeia care este sârguincioasă în îndeplinirea diverselor responsabilităţi pe care le implică acest statut – nu doar cele exterioare, ci, mai important, şi cele interioare – va face progrese rapide în urcuşul duhovnicesc pe scara virtuţilor.>>

Sursa: The Shadow of a Priest , traducere de Iuliana Tenchiu

Pregătirea (educatia) preotesei

"În trecut, soţia preotului, ca şi celelalte femei, nu aveau acces la educaţie. În mod tradiţional, în multe culturi, căsătoria şi maternitatea erau considerate suficiente pentru ca o femeie să îşi găsească împlinirea. Astăzi educaţia este într-o mult mai mare măsură accesibilă femeilor. Cu toate acestea oamenii din societate şi parohie se aşteaptă ca preotesele şi celelalte femei cu studii să se ridice la înălţimea rolului şi obligaţiilor tradiţionale de soţii şi mame.
Preotesele îşi pot îndeplini mai bine rolul în slujirea soţilor lor dacă au studii. De exemplu, ele îşi pot folosi pregătirea religioasă pentru a se ocupa de educarea altora, în special femei, în credinţa Bisericii Ortodoxe. De asemenea, pot mărturisi credinţa ortodoxă în faţa grupurilor de tineri, în adunările femeilor, sau diferite tabere. Pot de asemenea participa şi contribui la asistenţa pastorală ca îndrumător pentru tineri sau consilier pastoral.
Chiar dacă nu are timpul şi posibilitatea de a urma o şcoală teologică, o preoteasă poate participa la ore de educaţie religioasă, pentru a se familiariza cu învăţăturile şi practicile credinţei ortodoxe. Ar fi de folos pentru slujirea preotului dacă ea ar şti îndeajuns pentru a putea răspunde unor întrebări de bază pe care le-ar avea enoriaşii. Pentru întrebările dificile poate recurge la preot sau la un alt teolog, dacă este cazul, mai ales dacă subiectul este controversat."

Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission, and Service of the Priest's Wife, traducere de N.C.