Sfântul Sfinţit Mucenic Ilie Cetveruhin şi preoteasa sa, Evghenia

+ 16 februarie 1934 

Prigoana dusă împotriva Bisericii în vremea de trsită amintire a stăpânirii comuniste a înmulţit ceata cerească a Sfinţilor mărturisitori şi mucenici. Astfel, deşi au căutat să nimicească însăşi credinţa, cei- fără- de- Dumnezeu n- au făcut decât să întărească Ortodoxia, căci “sângele mucenicilor este sămânţa Bisericii”. Unul dintre aceşti noi mucenici, la fel de slăviţi în pătimirile lor ca şi cei din vremea Romei păgâne este preotul rus Ilie Cetveruhin, care a dat mărturia cea bună pentru Hristos împreună cu soţia sa.

Viaţa Părintelui Ilie este strâns legată de viaţa virtuoasei sale soţii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu şi care a împărţit cu el toate mâhnirile şi bucuriile.
Evghenia era o tânără cu mare dragoste de Dumnezeu, care se gândea să se facă monahie, însă, la sfatul Stareţului Varnava de la Schitul Ghet­simani[1], a început să-şi caute un soţ evlavios.
Ilie era un student strălucit la Universitate, iar părinţii lui aveau mari planuri cu el. Dar atunci când a cunoscut-o pe Evghenia, a început să citească împreună cu ea, însetat, cărţi duhovniceşti. Apoi a părăsit universitatea şi cari­era strălucită, şi s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Serghie” de la Lavra Sfintei Treimi.
Familia Evgheniei trăia sub povăţuirea du­hov­nicească a sfinţilor Stareţi, pe care ma­ma ei îi cerceta adesea. Văzând această vie­ţuire înal­tă, tânărul Ilie şi-a dorit să aibă şi el un Stareţ care să-l povăţuiască. Evghenia l-a sfătuit să meargă la Schitul Ghetsimani, la Stareţul Varnava. A doua zi, tânărul seminarist a şi ajuns acolo. Stareţul l-a primit cu blândeţe, l-a poftit să şadă, i-a adus samovarul şi l-a servit cu ceai, în timp ce îi spunea mereu:
- Mucenicul meu! Mărturisitorul meu!
La sfârşit, i-a dat câteva sfaturi şi l-a lăsat să plece. Seminaristul s-a întors vesel la arhondaric. În sfârşit, găsise un povăţuitor duhovnicesc căruia îi putea încredinţa toată viaţa sa! Seara a mers la biserică şi, cu uimire, a auzit pomenindu-se numele Ieromonahului Varnava la morţi. Cât de mare i-a fost uimirea, dar şi mâhnirea, când a aflat că, la câteva ceasuri după plecarea sa, Stareţul Varnava murise! S-a întors tulburat acasă.
Dar Domnul nu i-a lăsat neîmplinită dorinţa adâncă a sufletului său plin de credinţă, căci, după puţină vreme, colegii i-au propus să meargă cu ei la Sihăstria Zosima, care nu era departe de Lavra Sfintei Treimi, ca să-l vadă pe pustnicul Alexie. Ilie a primit cu bucurie. Stareţul i-a primit cu inima deschisă şi, în scurtă vreme, a devenit povăţuitorul duhovnicesc al lui Ilie şi al logodnicii lui.
Când i-a văzut pentru prima oară împreună, Stareţul a exclamat: „Ce înalt este el şi ce mică este ea!”. Într-adevăr, Ilie era foarte înalt şi pu­ternic, un adevărat cavaler, în timp ce Evghenia era o fată mică şi sensibilă. Cu binecuvântarea Sta­reţului Alexie, se întâlneau de două ori pe lună la casa Evgheniei, şi tot de două ori pe lună, Ilie putea să-i scrie câte o scrisoare, pe care trebuia să o citească mai întâi mama Evgheniei. Astfel au trecut câţiva ani… Ilie a terminat cu succes Seminarul şi a început să studieze la Academia Teologică.
Pe atunci, Evghenia avea 25 de ani – nu prea tânără, potrivit concepţiilor acelei epoci. Familia Evgheniei trăia sub povăţuirea duhovnicească a unui Stareţ din Moscova, care recomanda gră­birea căsătoriei tinerilor. Ilie a ascultat de Stareţ şi a mers la părinţii Evgheniei, dar atunci s-a ivit o piedică neaşteptată: tatăl ei a refuzat categoric să i-o dea pe Evghenia de soţie, deoarece nu avea posibilitatea să o întreţină. Atunci Ilie s-a mâniat şi a plecat trântind uşa în urma lui. Însă mama Evgheniei l-a convins s-o ceară din nou de la tatăl acesteia, sfătuindu-l să accentueze de mai multe ori tatălui Evgheniei că vor putea să trăiască susţinându-se singuri. În realitate, însă, toţi banii pe care îi aveau erau o sumă mică, pe care o adunase Evghenia din lecţiile de muzică pe care le dădea unor copii şi pe care o pusese deoparte, cu binecuvântarea mamei sale, drept zestre. În cele din urmă, tatăl ei a fost de acord. Au făcut o cununie liniştită şi smerită, după care au plecat îndată în călătorie de nuntă. Au mers la Sihăstria Zosima ca să se pregătească pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, lângă iubitul lor Stareţ.
Toţi membrii familiei Evgheniei îl cinsteau mult pe Stareţul Alexie. Una din rudele ei, care mai târziu s-a făcut monah, mergea adeseori la Sihăstria Zosima şi acolo avea mereu acelaşi vis. Se făcea că era o sărbătoare mare, iar întemeietorul mă­năs­tirii de acolo, pustnicul Zosima, stătea în faţa uşilor împărăteşti şi miruia pe fie­care care venea. După miruire se întorcea şi, îmbrăcat în veş­minte de un alb strălucitor, in­tra în sfântul altar prin uşile împărăteşti. Visul acesta, mai ales că se repeta de atâtea ori şi pentru că intrau în sfântul altar şi femei, i-a pricinuit mare nedumerire acelui tânăr. În cele din urmă, după ce a văzut acest vis a şasea oară, a mers la Stareţul Alexie. Stareţul nu i-a descoperit tâlcuirea visului, ci numai a întrebat dacă au fost mulţi oameni.
- Erau mulţi, Părinte, o mare mulţime.
- Frumos... Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!, a repetat cu bucurie Stareţul.
Tinerii au rămas o lună la mă­năs­tire. Apoi s-au întors la Moscova şi au închiriat un apartament în Serghiev Po­sad, lângă Mănăstirea Sfân­tului Serghie. Trăiau foarte sărac – însă, aşa cum făgăduiseră tatălui Evgheniei, se întreţineau numai din banii lor. Evghenia spunea adeseori că în toată viaţa lor nu au fost datori nici măcar cu un ban.
Trăiau într-o asemenea sărăcie, încât Ev­ghenia era nevoită să pună în sobă numai şase lemne ca să încălzească apartamentul – care, desigur, nu erau suficiente. Când s-a născut primul lor copil, au trimis de îndată o telegramă sorei Evgheniei. Când a ajuns la ei, aceasta le-a spus că aflase de naşterea copilului înainte de a primi telegrama.
- Dar cum? au întrebat-o.
- Mi s-a arătat în vis Sfântul Serafim şi mi-a spus: „Du-te şi-i felicită! Au un băiat, iar numele lui va fi Serghie”.
Şi, într-adevăr, pe primul lor copil l-au numit Serghie, iar pe al doilea, Serafim.
Părintele Ilie a terminat Academia înainte de a izbucni Revoluţia (din 1917)[2]. După hirotonia sa, a slujit puţin timp la biserica unui aşezământ pentru săraci. Apoi a fost mutat la biserica Sfântului Nicolae din cartierul Tolmacev al Mosco­vei, unde a slujit până la ares­tarea sa din 1932.
Părintele Ilie era un preot ev­lavios. Niciodată nu a scur­­tat slujbele. Ţinea i­sonul la stihiri şi adeseori citea ca­noanele (care de obicei nu se citesc în bisericile ruseşti de mir). Preoteasa mergea în fie­care zi la biserică şi conducea corul. În acea vreme cumplită de după izbucnirea Revoluţiei, biserica Sfântului Nicolae din cartierul Tolmacev era un far duhovnicesc pentru mulţi credincioşi. O creştină din parohia Părintelui Ilie îşi aduce aminte:
- O, biserica noastră din Tolmacev strălucea de curăţenie! Dar era atât de frig în ea, încât îţi îngheţau picioarele pe pardoseală...
Însă preoteasa niciodată, în nici o împrejurare, nu-şi pierdea nădejdea în Dumnezeu!
Odată, în ziua de prăznuire a Sfântului Nicolae, Evghenia se întorcea de la biserică şi, băgând mâna în buzunar, a descoperit că era gol. În această zi, în fiecare an, cei doi obişnuiau să  întindă o masă săracă şi să-i cheme pe cei din parohie la ei acasă. Atunci preo­teasa s-a întors repede la biserică şi l-a întrebat pe Părintele Ilie dacă are ceva bani, însă el, cu o privire mâhnită, i-a întins numai câteva copeici. Nu putea face nimic cu ele. A pornit iarăşi spre casă şi pe drum se gândea ce frumos ar fi fost să fi avut măcar două ruble. Ar fi cumpărat destulă mazăre, puţin untdelemn şi încă ceva, iar toate acestea le-ar fi ajuns. Cu astfel de gânduri, mergea spre casă.
Era o zi călduţă şi înaintea casei lor se făcuseră nişte băltoace cu noroi. Picioarele îi erau înfăşurate cu fâşii de pânză, căci în acea vreme era cu ne­putinţă să se găsească încălţăminte şi, cu astfel de „pantofi”, mergea prin­tre băltoace. Deodată, vede înaintea ei două bancnote împăturite cu grijă, care pluteau pe apă ca două bărcuţe! Le-a luat, le-a despăturit şi... erau două ruble! A început să-i întrebe pe trecători dacă au pierdut cele două ruble, dar toţi au spus că nu. Atunci preoteasa a mulţumit lui Dumnezeu şi a rostit încă o dată cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu… şi toate celelalte se vor adăuga vouă”Matei 6:33. Şi îndată a început să pregătească masa.
Altădată, preoteasa şi Părintele Ilie au hotărât să meargă la Sihăstria Zosima. În acea vreme, mănăstirea nu putea da de mâncare închinătorilor, deoarece abia ajungeau alimentele pentru monahi. Deşi nu aveau atunci nici o copeică, totuşi preoteasa nu şi-a schimbat hotărârea de a porni spre sihăstrie. A mers la un citeţ bătrân şi l-au rugat să aibă grijă de copii câtă vreme aveau să lipsească. Pe drum, rostea aceste cuvinte: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni”Psalm 54:25. Aceasta era trăsătura caracteristică a preotesei – cuvintele Scripturii, care pentru cei mai mulţi oameni sunt nişte cuvinte simple, pe care le învaţă pe de rost din cărţi, pentru ea erau cuvinte vii şi adevărate.
Întorcându-se acasă, a văzut deodată un sac aruncat pe marginea drumului. Preoteasa s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă, crezând că e vreun cadavru. Apoi a luat aminte mai bine şi a observat că sacul nu era atât de mare şi, biruind frica, s-a întors. Gândindu-se că ar putea fi vreun copil părăsit, a privit în sac şi a rămas uimită de cele văzute. Sacul era plin cu diferite alimente, carne, untdelemn, pâine – adică exact ceea ce le trebuia pentru călătorie. Poate vreun ţăran le adusese ca să le vândă în oraş, dar, temându-se de patrula de pază, a aruncat sacul la marginea drumului.
Desigur, nu toate greutăţile preotesei aveau o astfel de încheiere fericită, dar, cu toate acestea, ea nu-şi pierdea trezvia duhovnicească. Odată a venit o necunoscută şi i-a propus să-i vândă o sacoşă cu zarzavaturi la un preţ destul de scăzut. Cu mare greutate, ea a adunat suma şi i-a dat-o femeii, care a adus-o până la gară, unde erau, chipurile, alimentele. Când au ajuns la gară, femeia i-a spus preotesei să aştepte, iar ea a intrat în sala de aşteptare. Preoteasa a aşteptat acolo câteva ceasuri, după care s-a dus la sala de aşteptare, dar a văzut că uşa era încuiată. Cât de greu îi era să se întoarcă acasă, unde o aşteptau cu atâta nerăbdare copiii ei flămânzi şi părintele... Pe drumul de întoarcere, preoteasa se gândea cum este cu putinţă să se roage cineva pentru astfel de oameni. Totuşi, aceşti oameni ne ajută la mântuirea sufletului nostru, dar îşi pierd mântuirea sufletului lor. Când a intrat în casă şi i-a văzut pe toţi cum o priveau cu nedumerire, ea le-a spus:
- Ridicaţi-vă să ne rugăm! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ne-au furat…
Dar toate aceste mâhniri erau neînsemnate faţă de durerea preotesei suferită la moartea fiu­lui ei mai mic, Vanea. Acesta se juca cu câţiva copii mai mari în stradă şi a răcit. Fiindcă preotea­sa nu a putut să-l îngrijească în permanenţă, răceala a dus la meningită. Tot atunci, ea şi-a rupt şi mâna… Nenorocirile au căzut asupra ei toate deodată: boala mortală a fiului ei, mâna ruptă, foametea… Cu toate acestea, reuşea să ia parte zilnic la slujbele bisericeşti, ca şi mai înainte.
Vanea suferea atât de mult, încât o întreba pe mama lui:
- Este adevărat, mamă, că sunt şi eu un mucenic?
A murit în aceeaşi zi în care a murit şi Stareţul Alexie. Monahia care slujea în biserică a mers la preoteasă şi i-a spus:
- Iubita mea preoteasă, te fericesc pentru că ai deja un fiu în Rai!
La sfârşitul vieţii ei, preoteasa nu mai ţinea minte ce se întâmplase cu Vanea. Obişnuia să spună: „Am avut cinci copii”. Dar apoi, cu un zâmbet amar, adăuga: „Nu-mi mai aduc aminte prin câte am trecut în viaţa mea. Domnul mi-a luat amintirele cele mai grele!”.
Părintele Ilie trăia o viaţă ascetică. Numai două săptămâni din întregul an le petre­cea împreună cu fa­milia la casa de la ţară, unde copiii se puteau o­dih­ni, pe durata re­paraţiilor necesare şi a cură­ţe­­niei făcute la bi­se­rică. Săvârşea în fiecare zi toa­te slujbele, fără să sară sau să scurteze ceva. Seara, după sfintele sluj­be, se ţineau convorbiri duhovniceşti.
Preoteasa se îngrijea ca părintele să poată cinà în fiecare zi înainte de miezul nopţii. Se întorcea acasă totdeauna după ora unsprezece. Uneori, veneau unii dis-de-dimineaţă să afle dacă părintele se sculase, pentru a-l întreba câte ceva. Preoteasa însă nu se supăra de aceste deranjuri în zorii zilei. Mai târziu, Episcopul Ioan i-a spus preotesei, care, după moartea Părintelui Ilie, mergea la biserica acestuia:
- Părintele Ilie a fost modelul meu, iar tu ai fost ajutorul lui credincios întru toate!
În acele vremuri grele de foamete, ei au reuşit să păstreze frumuseţea şi strălucirea bisericii, precum şi bogăţia veşmintelor. Cât de bucuroşi erau cei din parohie când îl vedeau pe preotul lor liturghisind sau când le citea şi le tâlcuia scrierile Sfinţilor Părinţi!
Era în anul 1932. Peste tot se făceau razii, arestări şi deportări. Câţiva enoriaşi de-ai lui, împreună cu multe rude, au fost arestaţi. Pe Părintele Ilie l-au chemat la NKVD[3] şi i-au promis că nu-i vor face nimic, numai să părăsească preoţia. Unii prieteni de-ai săi îi propuneau un post bun la Galeria de Artă Tretiakov, ca un cunoscător al artei ce era. Neştiind ce să facă, Părintele Ilie s-a întors acasă, unde preoteasa l-a întărit în nevoinţa mărturisirii.
După puţină vreme, de praznicul Sfântului Ilie, au venit la casa lor câţiva oaspeţi. Părintele îşi regăsise pacea sufletească şi era vesel. Oaspeţii au plecat noaptea târziu. Peste câteva minute, o copilă s-a întors la uşa lor şi i-a şoptit preotesei că miliţia le supraveghea îndeaproape casa. Preoteasa i-a mulţumit copilei şi a ieşit afară. Un grup de trei bărbaţi s-a apropiat de ea şi a întrebat-o unde locuieşte familia Cetveruhin. Preoteasa le-a arătat casa, le-a spus numărul apar­tamentului şi a alergat îndată înăuntru.
- Părinte, au venit pentru tine! a spus ea de îndată ce-a ajuns.
Părintele Ilie şi-a pus epitrahilul Stareţului Alexie şi a citit „Rugăciunea pentru începutul a tot lucrul bun”. Nu a apucat să rostească ultimele cuvinte, că s-a auzit o bătaie violentă în uşă. Preoteasa a deschis şi i-a primit cu o uşo ară plecăciune: „Poftiţi!”. Bărbaţii păreau grăbiţi şi au întrebat descumpăniţi:
- Nu tu erai cea  care ne-ai arătat drumul?
- Ba da!
- Pregăt eşte-i lucrurile!
În timp c e preoteasa îi pregătea în grabă tot ceea ce-i era absolut necesar, cei trei au făcut un control rapid. În  general, erau foarte politicoşi şi le-au îngăduit să-şi ia rămas bun. Plecând, unul dintre ei i-a spus preo tesei:
- De acum,  poţi dormi liniştită, căci nu te va mai deranja.
- Cum aş pu tea eu să dorm liniştită?! a răs­puns preoteasa.
Şi, într-adev ăr, toată noaptea aceea nu a dormit, ci a petrecut-o în rugăciuni şi lacrimi. Spre dimineaţă a adormit puţi n şi a văzut în vis o femeie de o măreţie nespusă, care i-a spus: „Nu te teme! Nu va păţi nimic Părinte le în închisoare. Eu voi mijloci pentru el”. Atunci preoteasa a întrebat-o cu uimire: „Ai cu adevărat stăp  ânire în închisoare?”. „Eu am peste tot stăpânire. Nu te teme! Nu va păţi nimic în închisoare. Tu însă să te rogi Sfinţilor Adrian şi Natalia”. Şi, cu aceste cuvinte, Doamna cea minunată a dispărut. Atun c i, preoteasa s-a trezit cu o mare nedumerire: de ce Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu i-a  dat poruncă  să se roage Sfinţilor Adrian şi Natalia? Dar citind viaţa lor (26 august), a aflat că Adrian a fos t mucenic, iar Natalia suferea împreună cu el datorită dragostei pe care i-o purta şi îl întărea în muce nicie. Atunci a înţeles de ce Maica Domnului i-a spus să se roage acestor Sfinţi.
După arestarea  Părintelui Ilie, şi alte necazuri au aflat-o pe preo­teasă. Au fost alungaţi din apartament şi, pentru o vrem e, au rătăcit de ici-colo, până când o familie i-a luat la ei. Copiii au fost daţi afară de la şcoală, iar apoi le -a fost furată uriaşa lor bibliotecă. Totuşi, cea mai mare încercare pentru ea a fost moartea singurei  fiice. Maşenka era cel mai mic copil al familiei. Fata a murit de o boală de copii obişnuită. Organis mul ei bolnăvicios (era de numai de cinci ani) nu fusese în stare să suporte în acelaşi timp şi foamea, şi f rigul, şi boala. În aceste condiţii (atunci murise şi mama ei), pe Evghenia o în­tă­rea un singur lucru: rugăci unea Sfântului Ioan Gură-de-Aur, pe care o repeta neîncetat: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Partea a II-a

Continuăm în acest număr viaţa preotului rus Ilie Cetveruhin, care a dat mărturia cea bună pentru Hristos în acele vremuri cumplite din anii 1930, când prigoanele împotriva iubitorilor de Dumnezeu le- au atins, ba chiar întrecut, pe cele din vechea şi păgâna Romă….Absolvent strălucit al Academiei  Teologice şi ucenic al Stareţului Alexie de la Sihăstria Zosima, Părintele Ilie a trăit o viaţă evanghelicească deplină, urmând cu neclintire poruncilor lui Hristos. Alături de soţia sa, ne stă pildă de tărie, nouă celor de astăzi, înaintea năvalei duhului acestui veac înşelător. Să avem parte de rugăciunile lor!

Din pricina acestor încercări, abia după doi ani a putut preoteasa să ajungă la soţul ei, care era deportat pe atunci în regi unea râului Krasnaia Visera. Era foarte greu să mergi în acel îndepărtat ţinut nordic pe timpul primăveri i, când este mult noroi, dar, în cele din urmă, a ajuns la destinaţie. I-a dus Părintelui Ilie o Evanghelie şi o  sticluţă cu aghiasmă. Evanghelia au luat-o imediat gardienii, iar despre sticlă au întrebat:
- Ce-i asta?
- Pentru voi este o simplă apă, însă pentru mine este ceva sfânt. Este medicamentul meu, a răspuns preoteasa.
În cele din urmă, i-au îngăduit să i-o dea.
Dintr-o privire, Evghenia şi-a dat seama că Pă­rintele Ilie este foarte schimbat. Se vedea că fusese chinuit şi că ajunsese la istovire. Întâlnirea a durat mult, şi Părintele Ilie a putut să-i spună totul. După arestarea sa, l-au dus la închisoare, unde l-au băgat într-o „celulă specială”. Celula era plină şi, de la prima privire, a văzut că nu mai era nici un loc liber. Părintele Ilie nu ştia ce să facă, iar cineva i-a strigat:
- Bagă-te sub pat!
Dar asta nu era aşa de uşor pentru el, care era atât de înalt! În cele din urmă, s-a strecurat sub paturile de lemn, întinzându-se pe duşumeaua murdară, plină de scuipat. Era cu neputinţă să doarmă în aceste condiţii – de altfel, nu-l lăsau nici strigătele şi înjurăturile care se auzeau. Şi-a adus aminte de fiii săi duhovniceşti, care îl cins­teau atât de mult, şi a izbucnit în plâns.
I-a spus apoi Evgheniei cum au fost aduşi în ţinutul Krasnaia Visera. I-au silit să meargă pe jos prin zăpadă, care era îngheţată numai la suprafaţă. Stratul subţire de gheaţă se spărgea sub picioarele lor şi cei osândiţi, la fiecare pas, se afundau în omăt până la brâu. Cineva care mergea în urma Părintelui Ilie spuse: „Am iubit întotdeauna pădurea, acum însă o urăsc!” – şi ridică ameninţător pumnul spre pădure. Uzi până la oase, fără să fi mâncat sau băut ceva toată ziua, au fost nevoiţi să înnopteze într-o colibă. Bărbaţii epuizaţi au căzut îndată pe pardoseală şi au adormit ca morţi.
Numai Părintele Ilie a rămas treaz. În întunericul adânc al nopţii, un suspin a ieşit din adâncul inimii sale: „O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit? Ţi-am slujit cu atâta credinţă... Toată viaţa mea am închinat-o Ţie... Cu câtă evlavie am slujit în biserică... Pentru ce m-ai părăsit, pentru ce sufăr atât de mult? O, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, Sfinte Ierarhe Nicolae, Sfinte Serafime şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu, după atâtea rugăciuni ce vi le-am înălţat, de ce mă chinuiesc acum atât de mult?!...” Toată noap­tea a strigat aşa către Domnul. Deodată, o cercetare dumnezeiască, ca o flacără, a atins sufletul său îndurerat şi l-a umplut de o mângâiere mai presus de lume. Lumina credinţei i-a luminat tainic inima şi a aprins înlăuntrul său o nespusă şi nebiruită dragoste pentru Hristos – acele taine despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „pe care nu este cu putinţă omului să le grăiască”2 Cor. 12:4.
Când s-a făcut ziuă, era un om nou, renăscut, ca şi cum fusese „botezat cu foc”Matei 3:11. După această noapte, nu a mai putut trăi o viaţă obiş­nuită. El însuşi i-a spus preotesei:
- Chiar dacă mă vor lăsa liber, să nu crezi că voi mai liturghisi vreodată ca mai înainte! Lumea cea veche a plecat pentru totdeauna, şi nu se va mai putea întoarce…
Lumea în care se obişnuise să trăiască a dis­părut pe veci pentru el, fiindcă îi fusese dăruită o trăire mai presus de lume, prin mijlocirea Prea­sfintei Născătoare-de-Dumnezeu. Prin urmare, avea de ales: fie să cedeze şi să devină un obişnuit cetăţean-sclav sovietic, fie să moară cu totul fa­ţă de această lume. Caracterul său onest nu-i în­găduia, în condiţiile constrângerii ateiste, să „ri­dice jugul” preoţiei. A conştientizat aceasta şi a ales moartea în unire cu Domnul nostru, Hristos de-viaţă-Dătătorul.
În timp ce-şi lua rămas bun de la preoteasa sa, Părintele Ilie i-a spus:
- Ştii, inima mea arde de dragoste pentru Hristos! Mi se pare că am venit aici ca să înţeleg că nu există absolut nimic mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş vrea să mor pentru El.
După ce şi-au luat rămas-bun unul de la altul, preoteasa a pornit pe lungul şi greul drum al întoarcerii. Când a ajuns acasă, o aştepta o telegramă: „În lagărul de concentrare a izbucnit un incendiu şi Părintele Ilie a fost mistuit de foc, împreună cu alţi unsprezece”! Cât de potrivit a fost numele său, atât în viaţa, cât şi în moartea sa – căci Ilie înseamnă tocmai „de foc”[4]...

După moartea tragică a Părintelui Ilie, preo­teasa a căzut bolnavă şi a zăcut multă vreme. Când s-a făcut bine, a început să-şi scrie amintirile. În acea vreme, a avut un vis: i s-a arătat Părintele Petru Lankov (un preot care fusese împuşcat cu câţiva ani mai înainte) şi i-a spus: „Buna mea preoteasă, trebuie să te rogi Sfântului Serghie, Sfântului Serafim şi Sfântului sfinţi­t-mucenic Pamfil. Hai să ne rugăm împreună: Sfinte Părinte Serghie, roagă-te pentru noi! Sfin­te Părinte Serafime, roagă-te pentru noi! Sfinte sfinţit-mucenice Pamfile, roagă-te pentru noi!”. Când s-a deşteptat, Evghenia a cugetat în sine că familia sa îi cinstise dintotdeauna pe Sfinţii Serghie şi Serafim, ba chiar botezase doi din băieţi cu numele lor. Dar despre Mucenicul Pamfil nu auzise nimic! Când a mers la biserică şi a deschis Mineiul, a descoperit că tocmai în acea zi era prăznuit Sfântul sfinţit-mucenic Pamfil (16 februarie). Citind Sinaxarul Sfântului, a aflat că Sfântul Pamfil fusese un preot foarte învăţat, cu o bibliotecă uriaşă, care a murit muceniceşte împreună cu alţi unsprezece mucenici, dintre care unii „prin foc s-au săvârşit”.
Viaţa ce-a urmat a preotesei nu a fost uşoară. Rămăsese singură, cu un copil în braţe. Dar, cu toate acestea, îşi urma rânduiala de mai înainte, cântând şi dirijând corul bisericii. După moar­tea Părintelui Ilie, preoteasa cânta la biserica Sfântului Grigorie al Neocezareei, unde liturghisea un episcop pe nume Ioan – destul de tânăr, nu avea nici patruzeci de ani. Fiind un el însuşi un aspru nevoitor, pretindea de la cântăreţi res­pectarea exactă a tipicului. Însă slujbele lungi, mănăstireşti, şi viaţa duhovnicească intensă a parohiei nu erau pe placul mai-marilor vremii. În timpul Postului Mare din 1937, au venit să-l ares­teze pe episcop. Cineva îl înştiinţase deja, aşa că acesta se pregătise pentru arestare. Când oamenii ordinii publice l-au chemat afară „pentru câteva minute”, i-a spus preotesei:
- Dacă nu mă întorc în cincisprezece minute, să începeţi Pavecerniţa fără mine.
…Şi, desigur, nu s-a mai întors niciodată.
Preoteasa îşi aducea aminte cu multă evlavie de Episcopul Ioan. Niciodată nu lăsa din mâini metania pe care i-o dăduse acesta – care, datorită multei folosinţe, devenise gri (din albă, aşa cum sunt metaniile ruseşti). A fost pusă împreună cu ea în mormânt, atunci când a murit.
Când a început al Doilea Război Mondial, preo­tea­sa a avut de înfruntat noi încercări. Unul din fiii ei a fost arestat, ceilalţi doi au fost trimişi pe front, iar cel mai mare nu s-a mai întors niciodată. Suferea ea însăşi din pricina foametei, dar rămânea neclintită – aceeaşi preoteasă lin­i­ş­tită, care nădăjduia întotdeauna în Dumnezeu.
De la o vreme, însă, a început să aibă îndoieli, văzând atât de multe nenorociri venind peste credincioşi. Se întreba dacă nu cumva venise sfârşitul credinţei creştine pentru Rusia. Adormind cu aceste gânduri, a avut un vis. I s-a arătat Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu şi i-a spus: „Câtă vreme va arde candela înaintea raclei moaştelor Sfântului Serghie, Biserica Rusiei va dăinui”. Dar preoteasa continua să aibă gânduri de îndoială şi, de aceea, se ruga: „O, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, dacă ai fost tu cu adevărat, fă să mai văd încă o dată acelaşi vis!” Şi, într-adevăr, în noaptea următoare a avut din nou acelaşi vis. Când povestea acestea, preoteasa nu uita să adauge: „Şi candela este încă aprinsă!”…
Anii treceau, iar preoteasa ducea acelaşi fel de viaţă ca mai înainte. Totdeauna era înconjurată de mulţi oameni, deoarece, după moartea Părintelui Ilie, şi-a asumat povăţuirea fiilor lui duhovniceşti, aşa cum el însuşi i-o ceruse. În aceste condiţii atât de vitrege, în care şi mulţi dintre clerici au fost siliţi să se lepede de credinţă, ea ţinea lângă Biserică un mare număr de oameni.
Îndată după încheierea Războiului, preoteasa a primit o scrisoare de la fiul ei cel mic – îi scria că se întoarce de pe front. Toate ferestrele casei erau sparte şi Evghenia a vrut să le repare înainte de venirea fiului ei. Pentru aceasta, îi trebuiau cel pu­ţin o sută de ruble, pe când ea nu avea nici măcar o copeică. Ca de obicei, s-a zorit spre rugăciune. A doua zi, a venit la ea o fată tânără şi i-a dat o sută de ruble. Cum era şi firesc, preoteasa a rămas mută de uimire, văzând că primeşte un astfel de dar de la o fată necunoscută! Atunci tânăra i-a explicat că noaptea trecută o văzuse în vis pe mama ei, o credincioasă din parohia Părintelui Ilie, care murise de multă vreme, şi îi spusese: „Vrei să dai Matiuşkăi Evghenia o sută de ruble pentru pomenirea sufletului meu?” Şi astfel Domnul, pentru încă o dată, a ajutat-o în chip minunat!
Spre sfârşitul vieţii sale, preoteasa a primit de la Domnul harisma străvederii. Odată, mergea la biserică împreună cu o fiică duhovnicească de-a sa. Cum mergea ea ca de obicei, cu pas grăbit, a ajuns din urmă doi copii de ţăran, pe care îi vedea pentru prima oară. Preoteasa, fără să se oprească, a atins copiii uşor pe creştet şi a rostit: „Nicolae şi Serghie”. Atunci însoţitoarea ei a vrut să verifice dacă sunt adevărate cele spuse. S-a oprit şi i-a întrebat pe băieţi cum îi cheamă. „Nicolae şi Serghie”, a fost răspunsul lor.
Preoteasa Evghenia, din îngăduinţa lui Dumnezeu, suferise foarte multe ispite şi încercări, însă Domnul voia să-i încerce credinţa până în sfârşit – şi, într-un anumit fel, să propovăduiască şi să arate toate virtuţile roabei Sale unei lumi ce înne­bunise. La vârsta de 80 de ani, ea a căzut şi şi-a frânt coastele. Din pricina unui tratament greşit, muşchii i s-au atrofiat şi astfel, până la sfârşitul vieţii, nu s-a mai putut ridica din pat. Vreme de zece ani a zăcut, timp în care s-a îndeletnicit cu cititul, rugăciunea şi hrănirea duhovnicească a multora. La vârsta de 90 de ani, din pricina multei şederi, trupul i s-a umplut de răni şi a devenit atât de slab, încât femeile care o îngrijeau îi puteau vedea vertebrele. Suferea foarte mult. Nora ei, soţia fiului celui mic, o lua adeseori în râs, ba chiar i-a spus odată:
- Iată, le-ai dăruit pe toate lui Dumnezeu – şi pe bărbatul tău, şi pe fiii tăi. Dar cum de-ţi răsplăteşte El în felul acesta?
- „Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă”Pilde 3:12, i-a răspuns preoteasa.
- Atunci, de ce mă ceartă şi pe mine din pri­cina ta?
- Asta înseamnă că te iubeşte şi pe tine, a zis bătrâna, zâmbind.
În ultimii ani ai vieţii sale, bătrâna preoteasă s-a ocupat în mod serios de scrierea amintirilor sale. Se pare că-şi dăduse seama de ma­rea însemnătate a evenimentelor din via­ţa sa şi a altor oameni care trăiseră în preaj­ma ei. Îi plăcea să amintească că a fost martor ocular la proslăvirea multor Sfinţi şi, mai ales, la cea a Sfântului Serafim şi a Sfântului Ermoghen din Moscova. Adeseori spunea: „Voi muri când se va face o canonizare”. N-a precizat care sfânt avea să fie canonizat, dar se pare că se referea la Noii-mucenici, căci, cu o lună înainte de moartea ei, a spus:
Îl cunoaşteţi bine pe Părintele meu, pe Episcopul Ioan, pe Părintele Petru Lankov şi pe toţi ceilalţi – toţi sunt Sfinţi Mucenici.
Cu câteva zile înainte de adormirea ei, a fost chemat preotul să o împăr­tă­şească. De îndată ce a primit Sfintele Taine, această femeie foarte bătrână, aproape moartă, a rostit deodată cu glas limpede:
- Iubitul meu părinte! Doamne mi­lu­ieşte! Ce fericire!
Atunci preotul a îngenuncheat înaintea patului ei şi a rugat-o:
- Buna mea preoteasă, când te vei întâlni cu Domnul, adu-ţi aminte şi de mine, păcătosul!
După câteva zile, preoteasa a plecat din această lume. Copiii ei şi noi toţi stăteam în jurul său. Deodată, am văzut ceva ce n-am mai văzut niciodată – şi cred că nici nu vom mai vedea vreodată! Chipul a început să i se schimbe şi, dintr-o bătrână obişnuită, simplă şi smerită, aşa cum o vedeam totdeauna, s-a preschimbat într-o femeie strălucitoare, neobişnuit de frumoasă. Unul dintre fiii ei a spus:
- Poate că acum l-a întâlnit pe Părintele!
Un minut mai târziu, toate trecuseră. Sufletul îi ieşise din trup şi preoteasa arăta ca un mort obişnuit[5]…
Preoteasa Evghenia a trăit o viaţă lungă şi deo­sebit de grea. Dar niciodată nu a ridicat glasul, cu nimeni nu a făcut pe dascălul, ci tocmai acest chip de femeie bătrână, smerită şi liniştită, a fost şi este cea mai bună învăţătură a evlaviei creştine pentru cei ce vor, în vremea noastră ateistă, să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos. Întocmai ca şi Sfânta Natalia, care a trăit după mucenicia Sfântului Adrian şi „în pace s-a săvârşit”, tot astfel şi Preoteasa Evghenia a fost şi ea muceniţă împreună cu cel ce „prin mucenicie s-a săvârşit” – soţul ei, Părintele Ilie.
Monahia Maria (Ghierastova)
(Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu - Athos, din Russia’s Catacomb Saints. Lives of the new Martyrs, Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982)

Sursa:  Revista Familia Ortodoxa – februarie si martie 2012

---

[1] Aparţinător de Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie, de la Serghiev Posad, cea mai însemnată mănăstire rusească

[2] Este vorba de şirul de mişcări revoluţionare din Rusia, declanşate în 1917, care au dus la distrugerea ocârmuirii Ţarului şi la întemeierea Uniunii Sovietice

[3] Organul reprezentativ sovietic, care a purtat de-a lungul timpului diferite nume: GRU, NKVD, Ceka, MVD şi, în cele din urmă, KGB. 

[4] După o altă etimologie, Ilie înseamnă: “Domnul (Iahve) este Dumnezeul meu”.

[5] O minune asemănătoare se menţionează în viaţa Sfintei Theodora din Thessalonic (29 august şi 5 aprilie)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (2)

„De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?”

Îmi amintesc de o lecţie pe care tata mi-a dat-o şi mi-a rămas întipărită în minte pentru tot restul vieţii. Când eram mici – eu aveam 11 ani, iar fratele meu 9 – oboseam repede. Una era în biserică – acolo nu ne permiteam vreun lucru ieşit din comun, şi alta aici, ni se părea că suntem acasă. Noi – nu pot spune că întotdeauna – dar totuşi ne permiteam să ieşim din când în când afară. Ba ni se făcea sete, ba, iertaţi-mi expresia, aveam nevoie să mergem la toaletă. Se întâmpla să inventăm tot felul de motive care să ne permită să ieşim. Şi iată că o dată tata ne-a chemat pe mine şi pe fratele meu la el şi ne-a spus: „Ce se întâmplă dacă directorul şcolii te cheamă la el în birou? Îţi vei permite şi atunci să pleci când îţi abate?” „În niciun caz. Nu se poate să fac una ca asta.” „Bine. Iartă-mă că sunt nevoit să te mai întreb, îţi vei permite să te ceri în faţa lui să mergi la toaletă?” „Nu, tata, nu voi face aceasta.” „Atunci de ce îţi permiţi în biserică? Dumnezeu este aici prezent! Poate fi El oare comparat cu directorul şcolii? De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?” Aceasta este lecţia pe care mi-a dat-o tata. De abia atunci am înţeles ce avea tata în vedere. Într-adevăr îmi era greu să stau în picioare toată slujba, dar înţelegeam întotdeauna ce ne spunea tata. Îmi dădeam seama de anumite lucruri, dar a existat mereu un fel de libertate. Iar tata m-a dezvăţat pentru tot restul vieţii să mai plec în timpul slujbei. El avea un sentiment adânc de evlavie şi se străduia să ni-l împărtăşească şi nouă şi tuturor fiilor lui duhovniceşti.

Noi trăiam cu viaţa Bisericii în sensul deplin al acestui cuvânt. Acasă se ţineau slujbe, deşi acestea nu erau singurele la care participam. Noi mergeam întotdeauna la Biserica Sfântul Ilie din Obândensk, la Vecernii tata era prezent acolo. Când am mai crescut puţin, plecam uneori la Biserică ca să ascultăm Sfânta Liturghie şi să participăm la Sfintele Taine. Toţi aveam un singur părinte duhovnic la care ne spovedeam şi ne împărtăşeam. La fel, toţi fraţii mei s-au cununat pe faţă. Slavă lui Dumnezeu, noi nu ne-am abătut niciodată cu nimic de la credinţa în Biserica Ortodoxă Rusă.

Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică

În familia noastră copiii şi-au împărţit profesiile în medici şi geologi. Tata a fost geolog, iar mama a visat în tinereţe să devină medic, dar a început războiul. Institutul de medicină a fost evacuat în alt oraş, iar mama a intrat la institutul pedagogic, la facultatea de chimie şi biologie. Un timp ea a lucrat ca zoolog, dar când ne-am născut noi ea s-a dedicat în întregime educaţiei noastre, deşi dorinţa de a deveni medic i-a rămas până la moarte. Noi am transpus în viaţă dorinţele părinţilor noştri. Fratele cel mai mare a devenit geolog, al doilea frate este medic, sora mea este şi ea medic, cel de-al treilea frate este geolog, eu şi fratele meu mai mic suntem de profesie medici. Toţi fraţii mei au studii superioare, afară de mine. Eu am absolvit doar liceul, iar Dumnezeu a binevoit să nu termin institutul – m-a adus la Mănăstirea Zaciatievsk.

Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică, aşa cum am apucat încă din copilărie. Fratele meu cel mai mare, care este geolog, este membru al comitetului parohial la Biserica Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din Butova, unde în 1937 au fost condamnate prin împuşcare 23 de persoane, printre care se număra şi bunicul nostru – părintele Vladimir Ambramţurov. Cel de-al doilea frate a devenit preot. Acum el este parohul Bisericii Sfânta Treime din Greaseh şi preot la penitenciarul de pe Krasnopresensk. El are patru copii, care îl ajută mult în activitatea lui. Sora mea s-a căsătorit cu un preot şi împreună cu el participă activ la viaţa Bisericii. Ea are cinci copii care îi ajută în toate: ajută în altar, citesc şi cântă la strană. Cel de-al treilea frate, doctor în geologie, nu demult a fost ridicat la treapta preoţiei şi a fost numit paroh la Biserica din Butov. Fratele mai mic lucrează la spitalul de psihiatrie şi participă şi el activ la viaţa Bisericii. El a organizat la Moscova prima bibliotecă pe lângă Biserica Sfântul Ilie din Obâdensk, tot el conduce editura Mănăstirii Zaciatievsk, şi ajută financiar biserica din Butov.

Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată

Tata i-a botezat şi i-a cununat pe mulţi chiar la noi acasă, în mica noastră biserică. Treptat, numărul enoriaşilor lui a crescut şi se pare că, la începutul anilor ’90, tata nu putea să se mai ascundă în apartamentul nostru. Aşa cum grindina nu se poate ascunde pe vârful muntelui, tot aşa şi tata nu putea să rămână neobservat şi neştiut de nimeni în micul nostru apartament. Se pare că Dumnezeu l-a descoperit lumii ca să slujească deschis. În optsprezece ani cât a slujit ca preot clandestin, el a continuat să se ocupe mai departe de activitatea lui ştiinţifică, şi-a susţinut doctoratul şi a fost numit profesor. El considera aceasta ca o ascultare şi îşi împlinea sârguincios activitatea. Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată, el era mereu preocupat de ceva: de cercetări ştiinţifice sau învăţa ceva nou. Neavând studii teologice, el a fost teolog prin excelenţă.

Când tata a devenit preot, treptat, relaţiile lui cu colegii de la serviciu s-au schimbat. Până a deveni preot, el era iubit de toată lumea. A fost invitat la un alt institut pe post de director, ceea ce desigur nu s-a întâmplat, deoarece el nu era membru de partid. După hirotonirea sa, el a fost destituit din postul de şef de secţie şi transferat la un alt sector. Tata înţelegea că duşmanul neamului omenesc nu-l va lăsa în pace, pentru că slujeşte ca preot clandestin, pentru că are grijă de fiii lui duhovniceşti.

Iar numărul ucenicilor lui creştea în fiecare zi. Îmi amintesc de perioada Postului cel Mare sau a Postului Crăciunului. Tata se întorcea de la serviciu foarte obosit. Uneori se întâmpla să vină la noi una din fiicele lui duhovniceşti. El stătea cu ea până târziu. O spovedea, discuta cu ea, uneori chiar şi până după miezul nopţii. Atunci ea rămânea la noi peste noapte. Dimineaţa tata pleca la serviciu. Mama ne spunea deseori că preotul obişnuit are numai crucea preoţiei. La timpul cuvenit el spovedeşte, împărtăşeşte, pe când tatăl nostru întâi de toate este la serviciu, şi numai după aceea, când toţi se odihnesc, se ocupă de activitatea pastorală. Tata obişnuia să ne spună că uşa preotului este ca şi cea a medicului. Ea trebuie să fie deschisă pentru oricine care îi trece pragul. Fără să se cruţe, el continua să spovedească, să împărtăşească şi să-i scoată pe fiii săi duhovniceşti din mulţimea păcatelor.

În 1990 tata s-a pensionat, deşi a rămas în continuare profesor-consultant. În acelaşi an el s-a adresat Prea Fericirii Sale Patriarhul Alexie II cu rugămintea să-i permită să slujească deschis. Înainte de moartea sa, mitropolitul Ioan Vendland i-a dat părintelui Gleb un act prin care se dovedea că a primit harul preoţiei şi fără de care el nu ar fi putut sluji niciodată deschis. Prea Fericitul i-a dat aprobarea. La început, el a slujit în Biserica Sfântul Ilie de pe Obâdensk, al cărei enoriaş a fost mulţi ani. Tot în aceeaşi perioadă, tata conducea secţia învăţământului religios şi de catehizare la Patriarhia Moscovei.

Dragoste pentru deţinuţi

În 1991 tata a fost primul preot care a venit la închisoare din Butârsk. Prima întâlnire cu deţinuţii a fost emoţionantă: părintele Gleb a venit acolo cu unul din fii lui duhovniceşti, care, după aceea, ne-a povestit că au fost întâmpinaţi de un zid, în spatele căruia se zăreau doar feţe posomorâte şi împietrite. Dintr-o dată preotul a început să vorbească. După nici cinci minute aceste feţe impenetrabile s-au aprins de viaţă, aceste feţe robite de păcate ale unor oameni rătăciţi. Tata mergea acolo des. Prin străduinţele lui în închisoarea din Butârsk a fost înfiinţată o biserică în cinstea Acoperământului Maicii Domnului; peste un timp închisoarea a început să fie vizitată de încă câţiva preoţi şi mireni. Preoţii nu reuşeau să facă faţă la toate, pentru că în rândul deţinuţilor au apărut foarte mulţi doritori să primească Botezul, să se spovedească sau pur şi simplu să stea de vorbă. Înainte de a fi botezaţi, ei trebuiau să fie catehizaţi. De această latură se ocupau şi continuă să se ocupe mirenii-catehizatori. Ei vin în închisori, discută cu deţinuţii, îi convertesc şi îi pregătesc pentru primirea Tainei Botezului. Numai după aceea ei sunt preluaţi mai departe de preoţi care au datoria să-i spovedească şi să-i împărtăşească. De câteva ori tata a avut ocazia să cunune în închisoare. Nu o dată a intrat în celulele celor condamnaţi la moarte. Una din aceste persoane a rămas zguduită, când tata s-a aşezat lângă el. „Cum, părinte, nu vă temeţi să staţi lângă mine?” „Nu, nu mi-e frică” „Ca să vezi”, a continuat condamnatul, „este uimitor!”. Condamnaţii şi deţinuţii au avut o atitudine omenească faţă de propria lor persoană. Ei au putut simţi ce înseamnă dragostea preoţească.

Tata spunea că cei din închisoare se spovedesc cu adevărat, că nicăieri el nu a întâlnit o spovedanie atât de sinceră ca în închisoare. Pentru că acolo trăirile sunt cu adevărat intense, iar conştientizarea păcatului săvârşit este atât de bine realizată, încât de cele mai multe ori căinţa şi venirea lor la Hristos poate fi comparată cu căinţa tâlharului de pe cruce.

Părintele Gleb se străduia întotdeauna să găsească o soluţie pentru ca să se interzică condamnările la moarte. A încercat să convoace câteva şedinţe, cu scopul ca guvernul să hotărască interzicerea condamnărilor la moarte. Obişnuia să spună că noi de multe ori condamnăm un om la moarte şi omorâm pe altul.

Tata a fost un om energic, care nu ştia ce înseamnă liniştea. El aproape că nu stătea acasă, iar multor preoţi nici nu le venea să creadă când auzeau că tata are 70 de ani. El îi vizita pe deţinuţi, se ocupa de organizarea simpozioanelor, conferinţelor, congreselor care aveau ca temă învăţământul religios. Tata era foarte îngrijorat de starea poporului nostru. El spunea că oamenii sunt într-o stare de letargie duhovnicească şi depunea eforturi considerabile pentru deschiderea şcolilor duminicale, a gimnaziilor şi a liceelor. El a fost unul din fondatorii institutului teologic Sfântul Tihon, conceput la început pentru cursuri de catehizare (tata a fost primul rector), cu anii el transformându-se în Institut Teologic.

S-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică

Tata s-a dedicat în întregime slujirii Bisericii. Într-o vreme îl supăra inima. A stat chiar şi la secţia de reanimare, suferise un preinfarct. Toţi îl sfătuiau să se îngrijească, dar foarte curând tata s-a externat şi şi-a reînceput activitatea, ignorând în totalitate starea sănătăţii. Mama a spus odată: „Va sluji cât îl vor ţine puterile. Ce e de făcut? Cine ştie cât ne-a mai rămas de trăit? Trebuie până la urmă să ne dedicăm Bisericii”. Tata a slujit Biserica până aproape de ceasul morţii.

Boala a venit pe neaşteptate. Medicii au dat verdictul: cancer la intestinul gros. La început, ne-au spus că nu este metastază. S-a hotărât ca operaţia să decurgă în două etape. S-a făcut prima operaţie. Peste trei săptămâni tata a fost externat. El a început din nou să slujească, să meargă la biserică. Era foarte slăbit. Slujea tot mai rar. La început, unul din noi îl însoţea pretutindeni, dar treptat puterile au început să-i revină, se simţea din ce în ce mai bine. Toţi credeam că el se va însănătoşi în curând. Într-adevăr, el se simţea tot mai bine şi se pregătea pentru a doua operaţie. Tata era nerăbdător: în noiembrie 1994 se preconiza un Sinod, care se convocase pentru probleme legate de învăţământul religios, iar el se pregătea să ţină un discurs. În august el îşi punea problema dacă va reuşi să fie în formă până în noiembrie. A început să adune actele necesare înainte de a fi din nou internat la spital.

Chiar şi acolo el nu a încetat să se ocupe de activitatea lui. Vecinii lui de salon ne spunea că părintele nu a încetat să lucreze până în ultima clipă. El repeta întruna: „Trebuie să fac cât mai multe şi mă tem că nu voi reuşi”. Avea foarte multe idei legate de Biserică, pe care încerca să le transpună în viaţă.

În tot acest timp, a îndeplinit încă o misiune, cea de scriitor bisericesc.

Scria de mult timp şi mult. Dar revenea la unele din articolele sale, adăuga sau scotea câte ceva. Manuscrisele lui alcătuiesc o arhivă voluminoasă, fiecare text este scris în câteva variante. Tata a binecuvântat-o pe M.A. Jurinskaia să-i pregătească textele pentru a fi publicate. De ce anume a ales-o tocmai pe ea, vă voi spune mai departe.

Toţi credeam că este vorba de o simplă operaţie, că ea va trece cu bine şi nu trebuie decât să avem răbdare. Nimeni nu credea că poate să fie şi altfel. Iar mie mi se părea că tata era foarte optimist. Numai mama simţea altceva şi ne spunea: „În timpul operaţiei orice se poate întâmpla. Mai bine să nu ne facem niciun plan despre ce va fi după operaţie. Să aşteptăm.” Peste o săptămână de la operaţie au apărut fistule, boala a trecut în metastază. Pântecele lui era numai răni. Aceste chinuri erau îngrozitoare, deşi tata se străduia să nu arate. Eu sunt de profesie medic şi treizeci de ani i-am petrecut în spitalul de copii, la secţia de reanimare. În toţi aceşti ani am văzut multe, dar recunosc că îmi era greu când trebuia să îngrijesc aceste răni. Făceam eforturi disperate ca tata să nu poată ghici starea mea după expresia feţei. Chinurile erau mari, dar în ciuda lor, el s-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică. După doua-trei săptămâni slăbise mult, nu mai putea nici să scrie, aproape că nu mai vorbea. Când venea la el cel de-al doilea frate al meu (care este acum preot), tata îi transmitea în şoaptă toate gândurile sale.

„Transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai”

De aceste ultime zile din viaţa lui se leagă următorul episod. Când tata era deja bolnav, i s-a propus să publice un articol despre giulgiul din Torino în revista „Alfa şi Omega”. Aceasta era una dintre temele lui preferate, la care a lucrat cel mai mult, reuşind să publice câteva articole. Aşa cum el era foarte slăbit, i s-a propus să facă o listă a tuturor publicaţiilor lui, urmând ca mai târziu să finiseze manuscrisul. Tata a acceptat şi a colaborat foarte activ cu redacţia. Manuscrisul circula din mână în mână şi noi nu o dată ne întrebam de ce cheltuieşte el atâta timp şi puteri. El însă a luat în serios toată această muncă şi se pare că era foarte mulţumit.

Articolul a fost propus pentru publicare („Alfa şi Omega”, nr. 2, 1994). Tata îşi trăia ultimele zile şi revista încă nu ieşise din tipografie. El i-a rugat pe redactori să-i dea câteva exemplare. În general, ele nu se fac decât pentru o sumă colosală, dar când la tipografie s-a aflat pentru cine, nu au întârziat să facă câteva exemplare gratuite. Tata le împărţea cu cea mai mare dragoste rudelor şi prietenilor, deşi nu ştiu de unde lua atâtea puteri. Redactorului care a pregătit acest articol pentru publicare, tata i-a încredinţat şi publicarea celorlalte cărţi ale lui.

Soarta de mai departe a acestui articol a fost următoarea: în următorul an, de Paşte, Editura „Mănăstirea Zaciatievsk” l-a publicat separat, cu titlul „Giulgiul Domnului nostru Iisus Hristos. Până în prezent a apărut a doua şi a treia ediţie, îmbunătăţite cu ilustraţii noi. Unele reviste şi ziare o publicau în întregime sau doar câteva fragmente, aşa încât tirajul acestei lucrări numără peste 150.000 de exemplare.

Încă înainte de a fi internat, tata a pregătit o mapă care conţinea numeroase documente despre închisoare, care urma să ajungă prin mine la Prea Fericirea Sa. Eu am transmis-o mitropolitului Arsenie, iar vlădica mi-a promis că o va duce personal Patriarhului. Şi acum parcă îl văd pe tata cum mă întreba de fiecare dată când veneam la el la spital: „Ai fost la Patriarhie? Ce au spus?” Din păcate nu reuşeam nicidecum să ajung la mitropolitul Arsenie. Ba era plecat, ba interveneau nişte probleme. Când veneam la tata mă străduiam să ocolesc acest subiect, dar de fiecare dată el mă întreba „Ce se mai aude? Ce ţi-a spus mitropolitul? Ce mai fac deţinuţii mei?” Iar eu răspundeam „Nu reuşesc nicidecum să stau cu el de vorbă. I-am dat mapa şi aştept răspunsul Patriarhului, dar nu reuşesc să stau de vorbă cu mitropolitul”. Tata ofta din greu şi se întrista. Eram conştientă că această problemă nu-i dă pace. Era atât de îngrijorat încât nici nu putea să-şi suporte boala în linişte. Am hotărât să merg eu singură la Patriarhie. Ştiam că mitropolitul lipseşte din oraş, dar speram să aflu câte ceva. În aceeaşi zi Patriarhul a sosit exact când mă aflam şi eu acolo şi astfel am putut să-i spun problema mea. Prea Fericitul m-a ascultat cu atenţie, iar la urmă mi-a spus: „Spune-i tatei că noi nu vom lăsa închisoarea în voia sorţii. Şi mai transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai.” Erau zilele în care tata se simţea tot mai rău. I-am spus patriarhului că tata este pe patul de moarte. El însă, Dumnezeu să-l miluiască, a rămas atât de mişcat de această noutate, încât... i-a scris câteva cuvinte, mi-a dat o prescură mare, o iconiţă şi un mare buchet de flori... Toate acestea trebuia să i le transmit tatei. Imediat ce i-am povestit despre vizita mea la Patriarhie, el s-a liniştit. Aveam impresia că i s-a luat o piatră de pe inimă. Am înţeles cât de mult îl frământa pe tata această problemă şi nu-i permitea să moară împăcat.

Îl mai preocupa şi activitatea de mai departe a sectorului de catehizare şi a învăţământului religios. Despre această problemă el îmi vorbea puţin pentru că ştia că nu prea am legătură cu ea, dar înţelegeam că şi această problemă îi dădea multă bătaie de cap. Pentru a-i uşura întrucâtva grijile, am venit la părintele Ioan Economţev, care era şeful tatei. L-am rugat dacă poate să vină la părintele Gleb. Părintele Ioan nu a întârziat să vină. Nici nu ştiu de unde a strâns tata atâtea puteri – timp de o oră şi jumătate el a vorbit într-una. „A vorbit” este prea mult spus, tata mai mult şoptea. Cu toate acestea, în tot acest timp el i-a expus părintelui Ioan teoriile sale. Aceasta s-a întâmplat tot în perioada când a primit şi binecuvântarea patriarhului. Se părea că tata a dus la bun sfârşit tot ce avea în gând să facă şi s-a liniştit. Aceasta am realizat nu numai eu, ci şi întreaga familie.

Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii

Aceste ultime zile din viaţa lui au fost cu totul deosebite. Tata era atât de vesel, iar faţa lui strălucea de bucurie. Deşi era foarte slăbit, până în ultima clipă s-a străduit să ne liniştească, toţi ştiam că în curând el nu va mai fi printre noi. Tata înţelegea şi el acest lucru, dar îi era milă de noi. Când, cu două săptămâni înainte să moară, el i-a spus fratelui meu mai mic ce să facă atunci când va muri, acela a izbucnit în plâns. Se vedea că tatei îi era milă de noi, de aceea a evitat de fiecare dată să mai vorbească despre moarte în prezenţa noastră. Le spunea numai preoţilor care veneau la el. Preotului care a venit la el înainte de moarte, tata i-a spus „Eu mor. Ne despărţim până la Învierea cea de obşte. Hristos a înviat!” Acestea au fost aproape ultimele lui cuvinte.

Tata îşi făcea multe probleme pentru mănăstire, mai ales în ultimele zile, se interesa de toate evenimentele, greutăţile cu care mă confruntam şi se străduia să mă ajute în orice chip. Cu trei zile înainte de moarte am venit la el la spital împreună cu părintele Nicolae. Tata era foarte slăbit şi nu mai putea vorbi. În glumă părintele i-a zis: „Părinte Gleb, fiica dumneavoastră a hotărât să pună totul la punct. Surorile au greşit cu ceva şi ea a hotărât să le înveţe minte”. Tata m-a privit insistent şi a şoptit: „Este bine să le înveţi minte, dar nu uita, s-o faci cu dragoste.” Mi-am amintit de anii de copilărie cânt tata mă dojenea, dar cu dragoste.

Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Până în prezent menţin legătura cu surorile medicale din spitalul în care a fost internat tata şi de fiecare dată mă minunez de urma pe care a lăsat-o el în inimile şi sufletele acestor persoane. Şeful secţiei, medicii şi surorile medicale îl pomenesc pe tata la rugăciuni. Datorită lui mulţi din ei au început să frecventeze bisericile şi mănăstirile. Vin şi aici la mănăstire şi mă ajută în multe.

În ultimele zile el era foarte calm, vesel, luminos. Era plăcut să stai lângă el. Aproape nu mai vorbea, dar în toate se simţea că nu era nevoie de cuvinte. Tata stătea culcat cu ochii deschişi. Noi ştiam că el nu doarme, ci se roagă sau se gândeşte, trece prin prisma inimii întreaga sa viaţă. Numai câteva clipe petrecute lângă el te făceau să înţelegi multe. Sufletul ţi se umplea de linişte şi pace, deşi toţi ştiam că în curând el va muri. De fiecare dată când veneam la el la spital, ne întrebam: „Îl vom mai găsi oare în viaţă?”

A doua zi tata urma să fie operat din nou. Toţi eram îngrijoraţi ca tata să nu moară în timpul operaţiei. Pentru mine acesta era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla. În dimineaţa acelei zile, în timp ce ieşeam pe poarta mănăstirii ca să ajung la el la spital, mă frământa gândul: „Cum se simte oare tata? Trebuie să-l pregătesc cât mai repede pentru operaţie.” Când am intrat în salon, am rămas zguduită: tata stătea culcat şi dormea ca un copilaş. Îţi dădea impresia că îi era indiferent de ce urma să i se întâmple. Avea atâta smerenie şi lepădare în voia lui Dumnezeu! A venit una din surorile medicale şi mi-a spus: „Cât este de liniştit înainte de operaţie. De obicei, pacienţii sunt foarte neliniştiţi şi nu pot dormi. Treziţi-l, trebuie să-l pregătim pentru operaţie.” Noi l-am trezit, dar el ne-a întrebat: „Trebuie să mă duceţi în sala de operaţii? Ei bine, atunci să mergem.” Mă minunam cât de liniştit putea fi.

Părintele Gleb Kaleda, portret realizat de Linda-Saskia Menczel  

Se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ

De abia cu câteva zile înainte de moarte, am realizat că el moare cu adevărat. În acea zi m-a întrebat pe neaşteptate: „Ştii cine sunt?” L-am privit uluită şi i-am spus: „Cine?” Cu smerenie adâncă şi cu un sentiment de bucurie el a răspuns: „Eu sunt un preot păcătos, care se târăşte în propria lui mizerie.” Ştim că se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ. Aceasta era nu numai smerenie, ci şi o împăcare cu Pronia Dumnezeiască, acceptarea planului lui Dumnezeu. El ne spunea că trebuie să suferim, pentru că, spovedind condamnaţi la moarte, criminali, el îi dezlega de păcate grele, prin urmare, trebuia să se cureţe şi el de păcatele pe care le luase asupra sa. Tata şi-a asumat pe deplin crucea şi L-a urmat pe Hristos.

Slavă lui Dumnezeu! Tata nu a murit pe masa de operaţie. El a fost transferat la secţia de reanimare. La scurt timp, el şi-a revenit, a stat de vorbă cu medicii şi chiar a glumit cu ei. Dintr-o dată starea lui s-a agravat brusc şi, deşi medicii au încercat să facă tot posibilul, el a murit. „Nu vă faceţi griji. Eu mă simt bine!”, acestea au fost ultimele lui cuvinte.

Slujba de înmormântare a avut loc la Mănăstirea Vâsoko-Petrovsk, unde tata slujise în ultima vreme. Cu binecuvântarea Prea Fericirii Sale, a slujit Prea Sfinţitul Serghie, arhiepiscop de Solnecinogorsk, iar Patriarhul ne-a transmis condoleanţe. Aceasta era în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Kazan. Patriarhul îl aprecia şi îl respecta foarte mult pe tata, iar el, la rândul lui, nu numai că îl respecta ca pe Întâi Stătătorul Bisericii Ruse, dar îl iubea mult pentru virtuţile lui creştineşti.

La mănăstire s-au adunat peste 50 de preoţi. Slujba a fost solemnă. Adevărul e că am participat pentru prima dată în viaţă la o astfel de slujbă. Niciodată nu m-am gândit că o înmormântare se poate transforma într-o solemnitate. Mi se părea că este o mare sărbătoare şi toţi aceşti preoţi s-au adunat ca să-l conducă pe tata spre împărăţia Cerurilor. Desigur, era şi o mare durere. Acest lucru nu-l voi nega, dar totodată simţeam şi un fel de bucurie.

Când m-am întors la mănăstire după înmormântare, am început să citesc predicile tatei care fuseseră publicate de fiii lui duhovniceşti chiar cu câteva zile înainte de moartea lui. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost explicarea ecteniei care se rosteşte pentru cei morţi. Noi ne rugăm pentru sfârşit bun creştinesc şi pentru ca să ne învrednicim prin pocăinţă să încredinţăm sufletul nostru lui Dumnezeu, pentru că, atunci când moare un om drept, în faţa noastră se deschide Împărăţia Cerurilor şi astfel înţelegem că Biserica este formată din credincioşii de pe pământ şi din cei din sălaşurile raiului. Când am citit aceste cuvinte, am înţeles cine a fost tata. Datorită morţii lui în faţa mea s-a deschis Împărăţia Cerurilor. Am căpătat astfel nu numai credinţă, ci şi experienţa vieţii de după moarte. Dacă înainte credeam că există o altă viaţă, o altă lume şi că viaţa noastră aici pe pământ este trecătoare, prin experienţa căpătată am înţeles că moartea nu este decât o trecere din această viaţă la cea veşnică. În primele zile, când cineva îmi spunea: „Tatăl tău a decedat”, simţeam că aceste cuvinte nu se potrivesc pentru a defini trecerea lui în viaţa veşnică. Nu întâmplător la înmormântarea lui, mulţi cântau „Hristos a înviat!”. Aceasta este o mărturie că există şi o altă viaţă.

Toţi suntem călători pe acest pământ. Viaţa de aici este temporară. Pentru a moşteni viaţa veşnică trebuie să depunem mult efort. Tata şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu, Bisericii şi ţării. Oricare au fost funcţiile la care a fost înaintat, el se considera întotdeauna un om de rând – soldat de rând, preot de rând, savant de rând, om de rând. Dar eu ştiu că el nu a fost aşa...

Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996

În limba română a fost publicat în volumul Pr. Prof. Gleb Kaleda – „Biserica din casă”

Transcriere de Andreea Tatiana

(subtitlurile aparţin SP)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (1)