Părintele TEOFIL: ”fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt”

Am realizat acest interviu cu Părintele Teofil în 15 martie 2009, a doua duminică din Postul Mare al acelui an. Pentru că Părintele a plecat către ”ziua cea neînserată” a Împărăției Domnului în luna octombrie a aceluiași an, postez sfaturile ”Sfinției Sale”, ale Părintelui ”bucuriei”, la acest început de octombrie. Îmi cer iertare că pînă acum nu am reușit să îl extrag de pe reportofon și să îl transcriu pe hîrtie. De asemenea, îmi cer iertare și pentru stîngăciile mele într-ale interviului. E primul meu interviu. Și, în același timp, e și una dintre bucuriile cele mai prețioase ale inimii mele.

Nădăjduiesc să fie și pentru voi un cuvînt bun, plin de lumină și de dragoste din parte Părintelui Teofil! Veșnică să-i fie pomenirea!

*****************************************************************************

Preoteasa Eufemia: Binecuvîntați, Părinte Teofil! La îndemnul maicii Siluana, împreună cu alte două preotese, am realizat un Blog ce se numește ”Slujirea Preotesei”, prin intermediul căruia încercăm să socializăm între noi, preotesele. Aceasta deoarece dorim să ne cunoaștem, să ne ajutăm, să ne îmbogățim din experiența celorlalte. Pentru început, am căutat texte despre preoteasă, dar nu am prea găsit.

Părintele Teofil: Păi, nu sunt. De aceea, ați găsit puține texte.

Preoteasa Eufemia: Exact. Și, de aceea, am îndrăznit să vă întreb pe D-voastră despre acest subiect, deoarece știu că sunteți Părintele duhovnic al mai multor familii de preot, atît al unor preoți, cît și al unor preotese …

Părintele Teofil: Daa, și sunt, și nu sunt …

Preoteasa Eufemia: Așadar, care este slujirea unei preotese?

Părintele Teofil: Ai aparatul să înregistrezi?

Preoteasa Eufemia: Da, îl am, Părinte.

Părintele Teofil: Da’ cum faci? Și vizual? Sau numai sonor?

Preoteasa Eufemia: Numai sonor, Părinte! Am un reportofon.

Părintele Teofil: Bine atunci. Să-mi scot și eu reportofonul.

Preoteasa Eufemia: Cred că maica Siluana a sesizat  foarte bine faptul că multe dintre soțiile de preot sau multe dintre cele care doresc să devină preotese nu știu ce este preoția. Aceasta deoarece o tînără ce se căsătorește cu un teolog și apoi devine preoteasă nu primește nici o pregătire – teoretică sau practică – despre cum ar trebui să fie ca preoteasă. Care este părerea D-voastră? Ce înseamnă să fii preoteasă?

Părintele Teofil: Ceea ce trebuie să aibă în vedere un candidat la preoție este să aibă o soție credincioasă. Adică, să știe soția lui că e un dar de la Dumnezeu și poate cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie: să fie soție de preot. În Biserica Ortodoxă femeile, în general, nu au un rol anume, dar unele dintre ele au posibilitatea să fie soții de preot. Și cred că ăsta-i e cel mai mare dar pe care îl poate avea o femeie. Asta înseamnă că trebuie să îl urmeze pe soțul ei și să îl prețuiască ca preot. Nu numai ca soț. Fiecare soție trebuie să-și prețuiască soțul, să-l aibă în vedere, să-l iubească, să-l urmeze, să-l ocrotească, să-l ajute, să facă tot ceea ce se așteaptă într-o familie. Adică, cineva care se angajează la o viață de familie (nu numai cînd îi vorba de preot), cînd îi vorba de orice angajare în familie, fiecare dintre cei doi – soț și soție – are datoria să-și găsească fericirea în fericirea celuilalt … În jurul tău să poți să-i fericești pe toți … În jurul tău să poți să-ți fericești soțul - soția, soția - soțul. Oricare dintre cei care se angajează la viața de familie are datoria să transfere bucuriile lui personale în cel cu care i-o rînduit Dumnezeu să se unească și să aducă copiii pe lume. Și asta se bazează totdeauna pe credința în Dumnezeu.

Preoteasa Eufemia: Deci, credința în Dumnezeu trebuie să fie calitatea de bază pentru o preoteasă.

Părintele Teofil: Da, neapărat credința în Dumnezeu și să știe că soțul ei nu e numai soțul ei, ci e și preotul care îi duce pe oameni spre Dumnezeu și Îl aduce pe Dumnezeu spre oameni… Lucrul acesta trebuie pus în atenție. Adică, o soție de preot trebuie să se gîndească, de exemplu, că are un soț preot și să se simtă cinstită de faptul că o ales-o Dumnezeu să fie lîngă soțul ei. Și atunci pornește bine și rămîne pe calea cea bună. Însă, în cazul în care pentru ea preotul îi doar soțul ei, atunci nu-i destul… Spunea cineva că a găsit niște scrisori scrise de preoți către copiii lor, care erau tot preoți, și se adresau, de exemplu, tatăl către fiul său: ”Sfinția Ta, fiul meu” sau soția: ”Sfinția Ta, soțul meu”.

Preoteasa Eufemia: Dar în vremurile noastre este foarte greu …

Părintele Teofil: Dragă, nu mă interesează ce e în vremurile noastre! Pe mine mă interesează cum trebuie să fie în vremurile noastre! Trebuie să aducem Tradiția în actualitate.

Preoteasa Eufemia: După credință, preoteasa trebuie să conștientizeze că soțul ei e preot.

Părintele Teofil: Da, nu-i un oarecare. E preot. Nu-i orice soț, ci e soț-preot, preot-soț.

Preoteasa Eufemia: Și de aici se presupune că nu trebuie să îi acorde doar dragoste – care e firească – ci și …

Părintele Teofil: Respect. Iar dragostea și respectul sînt elementele prieteniei. Ale oricărei prietenii adevărate. Adică, într-o prietenie fiecare se angajează față de celălalt cu iubire și cu respect. Nu numai cu respect, nu numai cu iubire. Ci cu iubire și cu respect. Și asta trebuie să se mențină și în viața de familie. Oricît ar fi de apropiați soții, trebuie să aibă în legătura lor iubire și respect. Să nu renunțe la respect pentru iubire, să nu renunțe la iubire pentru respect, ci iubire și respect. În satul meu se considera că preotul este un ”om legat”, adică îngrădit. Un om cu restrîngere a libertății. Și spunea bunica mea, – Dumnezeu s-o odihnească! –, spunea că o venit un candidat la preoție la o familie, ca să ceară pe fiica lor să-i fie soție. Și zice că tatăl fetei care era vizată să fie soție de preot o zîs: ”Domnule, eu spui drept că nu mi-aș da fata după om legat”.  (Rîdem amîndoi.)

Preoteasa Eufemia: Frumos, da!

Părintele Teofil: Și o adăugat. Zice: ”De vreo întîmplare că mori ”– se considera că preoteasa trebuie să rămînă și după moartea soțului tot soție de preot. Și atunci zice: ”De o întîmplare că dumneata mori, ea atuncea să nu să mai căsătorească?” Și zice teologul: ”Eu, să mor?” Era un om solid și nu se aștepta nimenea să moară. Și spunea buna că, după aceea, la scurtă vreme, el o murit …

Preoteasa Eufemia: Extraordinar!

Părintele Teofil: Da. Și … omul totuși o fost înduplecat și și-o dat fata după ”om legat”.

Preoteasa Eufemia: E greu să faci parte dintr-o familie de preot. Am vorbit zilele trecute cu o preoteasă care îmi spunea că fiica cea mai mare a spus că nu vrea să devină preoteasă. Pentru că asta înseamnă să faci mulți copiii și să nu te distrezi.

Părintele Teofil: Da… Bine, acuma și cu distracția… Există și o distracție faină, nevinovată, la drept vorbind. Da’ în sfîrșit, fiecare gîndește cum poate gîndi. Eu, de exemplu, nu consider că cineva care se veselește – într-o veselie din asta decentă, cum îmi plac și mie veseliile – greșește.

Preoteasa Eufemia: Totuși, există niște ”îngrădiri” …

Părintele Teofil: Da, sigur. Nu poate merge la bal, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Sau nu poate merge în discotecă, în baruri …

Părintele Teofil: Da, bineînțeles! Da’ nici să nu meargă! Da’ nu numai o soție de preot să nu meargă, nici o femeie și nici un bărbat! Nu există astfel de puncte care să-i adune pe oameni. Eu mai și spun oamenilor așa, că la Biserică îi ușa Raiului și la discotecă îi gura iadului.

Preoteasa Eufemia: Ce alte calități mai trebuie să aibă o preoteasă?

Părintele Teofil: Bine, acuma trebuie să le aibă pe toate bune, ca orice femeie. Să fie o bună gospodină, de exemplu. Să nu fie iubitoare de podoabe. Să aibă ținuta care se cere de la toate femeile. Mama mea, – Dumnezeu s-o odihnească! – , din clipa în care s-o căsătorit, o purtat batic pe cap. Și nu era preoteasă. Și preoteasa poate că nu purta batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Ei, dar acum este moda ca preotesele să poarte pălării pe cap, în locul baticului.

Părintele Teofil: Bine, acuma, asta depinde foarte mult și de concepția care există. Dacă o pălărie e tot un batic, atunci poate să fie și pălăria batic, nu?

Preoteasa Eufemia: Da, pentru că are același rol: de a acoperi capul.

Părintele Teofil: Exact. O acoperire a capului. Ei, la mine o venit odată o femeie la spovedit și i-am spus să aibă batic pe cap. Și s-o dus. Era de la Cluj. S-o dus acasă și o ascultat. Și s-o dus la Biserică cu batic pe cap. Și cînta la cor. Și la cor cînta și preoteasa, care n-avea batic pe cap. Și cînd o mai venit o dată la Mănăstire și o vorbit cu mine, zice: ”Părinte, să știți că eu v-am ascultat și m-am dus și am purtat batic. Pînă cînd am văzut că preoteasa nu poartă batic. Și atunci am zîs: D-apăi, dacă preoteasa nu poartă batic, eu di ce să port batic?”

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, este adevărat că, alături de preot, preoteasa este și ea …

Părintele Teofil: Un exemplu. Trebuie să fie un exemplu!

Preoteasa Eufemia: Din păcate, nu reușim să fim exemple atît de bune cum ar trebui să fim pentru credincioase.

Părintele Teofil: Da, dar vezi ce înseamnă o modă! Mama mea, - Dumnezeu s-o odihnească! - , purta batic. De ce? Nu numai ea purta batic. Toate femeile din sat purtau batic, de la căsătorie încolo. Și nu îl mai lăsau din cap.

Preoteasa Eufemia: Era o tradiție, de fapt.

Părintele Teofil: Da. Și dacă veneau, totuși, de la oraș, unele femei cu capul descoperit, zîceau: ”Apăi astea-s de la oraș, pot să meargă fără batic”. Da’ mama, ca femeie de la țară și care știa de rînduială, niciodată – nici prin curte, nici prin casă, nicăieri – nu era fără batic.

Preoteasa Eufemia: Cred că este foarte important ca femeile creștine - fie că sînt preotese, fie că sînt credincioase – să aibă un părinte duhovnic și să primească, să asculte cuvîntul lui.

Părintele Teofil: Da’ acuma, în general, femeile și bărbații nu au duhovnici. Duhovnicia este așa, un fel de improvizație. Păi, dacă e improvizație, atunci bineînțeles că nu contează. Dar, dacă se lasă îndrumată, atunci fără îndoială că duhovnicul îi spune că trebuie să poarte batic pe cap. Sau  Eu, de exemplu, măcar atîta zic: măcar la slujbă trebuie să poarte batic pe cap.

Preoteasa Eufemia: Duhovnicul ar putea să o modeleze pe preoteasă. Asta în cazul în care soțul preot nu poate să o ajute în acest sens. Duhovnicul ar reprezenta o soluție în cazul în care soțul ar eșua.

Părintele Teofil: Știi ce se poate întîmpla? Ca duhovnicul să zică să poarte batic și soțul să zică: ”A, lasă-l în pace, ce atîta batic?” Și atuncea este între două opinii. Păi da, dacă știi de Dumnezeu peste toate, țîi seama de Dumnezeu, știi că așa vrea Dumnezeu. Eu le mai spun și așa, cînd îi vorba de îmbrăcăminte: Uitați-vă la Maica Domnului pe icoană. Cum e? În pantaloni? Sau în pantaloni scurți? Sau uitați-vă la portul călugărițelor. Sau uitați-vă la portul popular.

Preoteasa Eufemia: Deci, avem trei repere:  Maica Domnului, portul monahiilor și portul popular, care ne pot ajuta să alegem ținuta adecvată unei femei creștine.

Părintele Teofil: Și atuncea, dacă se țîne seama de lucrul acesta, se țîne seama și de alte lucruri. Și dacă nu se țîne de ăsta, nu se țîne seama de nimic.

Preoteasa Eufemia: Mai doresc să Vă întreb în ce măsură o preoteasă se poate implica în activități sociale și filantropice în parohie.

Părintele Teofil: Poate să facă cum face orice femeie, cu binecuvîntarea soțului. Ajută unde e nevoie, unde poate. Pentru că, dacă soția preotului are copiii, pe care îi crește și pe care îi ajută, nu e disponibilă ca o persoană care n-are un angajament din ăsta în familie. Că n-are familie, de exemplu.

Preoteasa Eufemia: Există și credincioase care văd în preoteasă un model de viețuire creștină. Ele se raportează tot timpul la preoteasă. Zic: ”dacă preoteasa merge cu batic la Biserică, îmi iau și eu batic. Îmi schimb pălăria și îmi iau și eu batic”.

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: ”Dacă preoteasa poartă fustă lungă, port și eu”. Deci, au un reper…

Părintele Teofil: Da.

Preoteasa Eufemia: Cu alte cuvinte, există o legătură între credincioase și preoteasă. Din acest punct de vedere, mă gîndeam că preoteasa poate să se implice în activități sociale, alături de credincioase.

Părintele Teofil: Da, bineînțeles. Dragă, o soție de preot trebuie să fie o soție model, o femeie care poate fi luată drept reper. Și ea trebuie să știe lucrul acesta și să se încadreze în viața socială și în viața de zi cu zi, pentru a face ceea ce trebuie. De fapt, asta ar trebui să facă orice credincioasă, nu numai o preoteasă.

Preoteasa Eufemia: În legătură cu machiajul …

Părintele Teofil: Asta nici nu se discută!

Preoteasa Eufemia: De asemenea, există preotese care consideră că, de la o anumită vîrstă, trebuie să își ascundă firele albe din păr și se vopsesc.

Părintele Teofil: Da, să-și vopsească părul? Păi, eu trebuia să-mi vopsesc părul de la douăzeci și cinci de ani!

Preoteasa Eufemia: Dar dumneavoastră numai așa vă stă bine!

Părintele Teofil: Așa mă știi, de-aia!

Preoteasa Eufemia: Ce calități ar trebui să caute un teolog la o tînără, pentru ca aceasta să fie o bună preoteasă?

Părintele Teofil: Păi, mai întîi ar trebui să aibă credința în Dumnezeu, deoarece credința în Dumnezeu dirijează totul. Dacă are credință în Dumnezeu, e bine. Dar să nu fie una din asta care vrea să se căsătorească cu un teolog și face anumite lucruri, care să o pună în evidență. Asta să fie convingerea ei. Oriunde ar fi, și singură de ar fi, să se prezinte cum crede ea că vrea Dumnezeu să se prezinte o credincioasă.

Preoteasa Eufemia: Și dacă există cazuri în care tinerele au mimat buna cuviință, evlavia, s-au încadrat într-un tipar bine stabilit, s-au căsătorit cu teologi, au devenit preotese și acum se află în situația dramatică în care nu se mai regăsesc pe ele însele ca persoane, nu mai știu ce să facă deoarece ele s-au transformat în ceva ce nu erau, ce mai pot face?

Părintele Teofil: Da, pentru că nu au avut niciodată, de fapt, o ținută controlată mai presus de om, controlată de Dumnezeu, adică o raportare la Dumnezeu. Asta înseamnă să fii credincios: să te raportezi la Dumnezeu. Dacă nu te raportezi la Dumnezeu, nu ești credincios.

Preoteasa Eufemia: La finalul interviului, aș dori să Vă rog să transmiteți cititoarelor blogului Slujirea Preotesei un gînd bun, așa cum ne obișnuiți de fiecare dată cînd ne întîlnim cu Dumneavoastră, fie față către față, fie în cărțile Cuvioșiei Voastre.

Părintele Teofil: Dragă, principiul  e acesta: întîi e Dumnezeu și apoi omul. Și asta înseamnă că să țină seama de Dumnezeu. Că, dacă nu țîi seama de Dumnezeu, degeaba vrei să țîi seama de om. E o transformare a vieții prin Dumnezeu. ”Nu vă asemănați chipului acestui veac, ci vă schimbați prin înnoirea minții”. Sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Tit: ”Cum să fie femeia? Curată, gospodină, să-și iubească bărbatul, să-și iubească copiii, cele bătrîne să le înțelepțească pe cele tinere”. Deci, nu există un ”regim” de preoteasă, ci există o „situație” de preoteasă. Și atuncea, ca să fii, de exemplu, un călugăr bun, trebuie să fii un om bun. Ca să fii un om bun, trebuie să fii un creștin bun. Tot așa-i și aicea. Vrei să fii soție de preot? Să știi că trebuie să fii cîștigată pentru Dumnezeu. Dacă ești cîștigată pentru Dumnezeu, ești cîștigată și pentru familie: pentru soț, pentru copii. Și dacă nu ești cîștigată pentru Dumnezeu, nu ești cîștigată pentru nimic. Trăiești o viață întîmplătoare, o viață fără consistență.

Preoteasa Eufemia: Vă mulțumesc, Părinte! Binecuvîntați!

Părintele Teofil: Dumnezeu să ne ajute să putem avea în față cît mai multe candidate pentru viața de familie cu un preot!

Preoteasa Eufemia: Amin!

Fragment din Cuvîntul "Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii" rostit de părintele Teofil la Protopopiatul din Făgăraş, iunie 2003

…Cred că ar trebui avute în vedere două lucruri, în mod special. Să avem o elită preoţească adevărată. Adică nişte preoţi care să se intereseze şi să nu le pară rău că sunt preoţi, chiar dacă sînt mai săraci decît dacă ar fi ingineri, doctori etc. Aici, de exemplu, s-a spus cîndva că un preot nu are atîţia bani cîţi i-ar trebui să-şi crească copiii, să cumpere pampers – nici nu ştiu cum le zice - , nişte lucruri pe care, într-adevăr, oamenii de mai de mult nu le cumpărau, că se dădeau chinului şi spălau. Acuma e şi o modernitate dintr-asta. Nu am nimic împotrivă. Dacă are omul posibilitatea să trăiască mai bine, atunci să trăiască mai bine, dar să nu-i pară rău că-i preot şi nu are atîţia bani cîţi ar avea dacă ar fi altceva. El şi-a ales să fie preot.

După aceea, în ceea ce priveşte familia preotului... Sigur că preotul trebuie să fie, şi prin familia lui, reprezentativ. A venit cineva la mine la mănăstire, cîndva, s-a spovedit la mine, am constatat că era o femeie cînd i-am pus epitrahirul, că nu are batic pe cap şi am zis: „Dragă, îţi mai lipseşte ceva. Ar fi bine, totdeauna la slujbă, să ai batic pe cap.” Şi, mă rog, n-a zis nimic, dar a venit după vreo doi ani cu un grup, de la Cluj era grupul. Şi zice: „Părinte, eu, să ştiţi că atunci cînd mi-aţi spus dumneavoastră că să am un batic pe cap măcar la slujbă, mi-am luat batic pe cap. Dar, cînd m-am dus la biserică, şi m-am dus de mai multe ori, că-s în corul bisericii, este şi o preoteasă în corul bisericii, iar ea e fără batic. Şi atunci m-am gîndit: Dacă nu-i preoteasa cu batic, ce să-mi mai iau şi eu batic?”

Oamenii nu-s oameni de convingere. Dacă ar fi oameni de convingere nu s-ar uita la ăla de lîngă el, şi atunci ar trebui să-i dai şi posibilitatea să-şi formeze o convingere prin exemplul tău, prin exemplul familiei tale, prin exemplul copiilor tăi, că dacă nu-i dai, omul se clatină repede, renunţă. Mai demult oamenii mergeau la biserică, dar să ştiţi că nu ştiau şi nu trăiau religia pe linia slujbelor, ci o trăiau pe linia prezenţei...

(Din cartea Gîndiţi frumos. Cuvîntări la ocazii speciale – părintele Teofil Părăian, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2006)

O preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Părinte, cum ar trebui să fie o preoteasă?
Mă gândesc că în primul rând o preoteasă ar trebui să aibă o vocaţie de preoteasă, în sensul că dacă preotul trebuie să aibă vocaţie, şi preoteasa, soţia lui, ar trebui. De ce? Pentru că de cele mai multe ori viaţa părintelui nu e în familie cât e în parohie. Iar preoteasa trebuie să reuşească să înţeleagă aceasta, că preotul este şi al soţiei, dar şi al parohiei, poate mai mult al parohiei decât al soţiei. Viitoarea preoteasă se căsătoreşte cu un om care nu este un om obişnuit, ci un om ales de Dumnezeu nu atât pentru ea, cât pentru comunitatea în care vieţuiesc împreună.
Apoi bineînţeles că preoteasa trebuie să se deosebească, aşa cum şi părintele trebuie să se deosebească. Hai să începem de la port. Părintele trebuie să fie deosebit de oamenii obişnuiţi. De exemplu dacă nu este în reverendă, ci în pantaloni scurţi şi maieu sau tricou, printre oameni, în sat sau în oraş, nu ai de unde să îţi dai seama că acela este preotul, nu un om obişnuit din sat. Asta se întâmplă de exemplu şi când vin la mănăstire, iar noi de multe ori suntem puşi în dificultate dacă nu-i cunoaştem. Pentru că nu-i respectăm ca pe nişte preoţi, ci ne adresăm ca unor oameni obişnuiţi, care nu ţin cont că mănăstirea este un loc unde ar trebui să se umble altfel decât în casă, unde există mai multă intimitate. Dar nu aceasta este important… Important este faptul că dacă un preot nu-şi ţine vestimentaţia lui preoţească, atunci poţi să îl consideri un om obişnuit. Or un preot nu este un om obişnuit, nu este nici pentru lumea aceasta, nu este nici pentru lumea cealaltă un om obişnuit.
La fel şi preoteasa, şi mă gândesc la portul ei… Ar trebui să se orienteze după ce zice Sf. Apostol Pavel, să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I Timotei 2, 9). Iar aici, la port, se includ şi celelalte, de exemplu să fie curată, să nu folosească fel de fel de vopsele, pe unghii, pe ochi, pe buze, parfumată şi pudrată şi „cremată”.

Apoi, de la vestimentaţie, o preoteasă trebuie să se gândească că ea este ca şi preotul, în ochii tuturor. Asta este foarte important să ştie! Zice Sf. Apostol Pavel: NOI (nu zice neapărat noi apostolii, ci noi, cei care suntem puşi în slujba lui Hristos), deci noi (şi preoţii şi preotesele) ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor, şi oamenilor [I Cor. 4, 9]. Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta. Pentru că tot ce spune Sf. Apostol Pavel despre preot trebuie avut în vedere şi de către preoteasă şi întreaga familie.
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.

Trebuie să aibă, şi preotul şi preoteasa, mare grijă la comportament. Zice Sf. Apostol Pavel: să nu iasă din gura voastră vorbe de ruşine. Iar dacă acest lucru se întâmplă în cazul preotului şi preotesei, se ajunge la mari sminteli. Bineînţeles că şi ei sunt oameni, care provin din nişte familii, iar dacă în familia respectivă era obişnuit să se pomenească cel rău, şi preotul şi preoteasa pomenesc. Poate nu la orice vorbă, dar la necaz sau la vreo supărare pomenesc, pentru ei e ceva obişnuit. Şi atunci oamenii „învaţă” lucrul acesta. Noi suntem învăţători şi fără să ne dăm seama, şi dacă nu suntem atenţi la ce vorbim, la ce scoatem din gură, atunci s-ar putea să fim nişte învăţători spre pierzarea celorlalţi.

De aceea spun eu că ar trebui să existe o vocaţie, pentru că toate acestea intră în vocaţie. Bineînţeles că toate acestea poate să le urmărească şi un om obişnuit, care îşi orientează însă viaţa după Scriptură, care vrea să aibă o viaţă duhovnicească, să se ridice mai presus de firea căzută a omului. Şi atunci trebuie să fie cuviincios, să aibă o ţinută decentă, să fie curat, să nu scoată cuvinte nepotrivite din gură, dar de fapt trebuie să nu le mai aibă în minte ca să ajungă să nu le mai scoată pe gură.

Deci primul lucru pe care trebuie să îl ştie o preoteasă, sau o viitoare preoteasă, este că soţul ei nu este un om obişnuit, de pe lumea asta. Aşa încât nu se poate comporta cu el ca şi cu un om obişnuit, de asta trebuie să ţină cont cel mai mult. Dacă are în vedere lucrul acesta, celelalte pot să spun că se rânduiesc. Dar dacă crede că soţul ei este ca şi altul, care nu este preot, şi face comparaţie, că ăla aduce mai mulţi bani, că ăla câştigă mai bine, că celălalt nu ştiu ce… atunci toate se dărâmă. Îl dărâmi şi pe preot şi te dărâmi şi pe tine, ca şi preoteasă, dărâmi şi familia şi până la urmă şi parohia. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta, că preotul este un om afierosit, un om legat, adică un om care nu poate să îşi permită orice. La părintele Teofil în sat a venit un student teolog, să peţească o fată. Şi tatăl fetei a zis: „Eu nu-mi dau fata după un om legat! Că dacă se întâmplă ca tu să mori, ce face ea? Că ea, ca preoteasă, nu se mai poate recăsători!” Vedeţi, aşa a fost conştiinţa mai demult! „Ce face ea atunci? Rămâne o fată legată!” Bineînţeles că băiatul a zis: „Dar ce vă gândiţi la aşa ceva, Doamne fereşte etc”. Până la urmă se vede că tatăl n-a putut să se opună, le-a dat voie şi s-au căsătorit. Dar preotul, căci între timp se preoţise, a murit de tânăr, iar soţia lui, fata omului, a rămas văduvă, tânără. Şi a ajuns la vorba tatălui ei, că este un om legat, care nu mai poate să facă nimic decât să-şi ducă văduvia şi dacă vrea şi dacă nu vrea, adică şi dacă poate şi dacă nu poate. Aşa era pe vremea aceea, adică nu „Ei, dacă nu pot lasă, mă recăsătoresc”. Nu. Eşti un om legat şi nu mai poţi face altceva, asta e singura cale, pe care ai ales-o şi pe care trebuie să mergi.
Or acum nu se mai ţine cont, pentru că nici preoţii nu mai ţin cont. În general viitorii preoţi îşi caută fete frumoase, dacă se poate „miss” şi mai nu ştiu cum, cele mai subţirele şi trase prin inele…; iar când ajunge să fie preot, şi să se lovească de greutăţile parohiei, bagă de seamă că soţia nu-l ajută, ba mai mult, îl încurcă. Şi din pricina asta ies neajunsuri şi necazuri şi nemulţumiri şi se chinuie unul pe celălalt. Iar pentru preot căsătoria e unică, nu mai există o a doua variantă.

Părinte, ce trebuie să caute la o fată un teolog, atunci când vrea să se căsătorească?
Să fie o fată care poate să îl ajute în misiunea preoţească. O fată care ştie că viitorul ei soţ va fi preot. Nu inginer, nu patron, nu director sau altceva, ci preot, care nu este un om obişnuit, şi nici ea nu va fi un om obişnuit. Să nu ceară să o ducă la plimbări, să nu ceară să o scoată la restaurant sau nu ştiu unde, pentru că nu se potriveşte.
Numai că de multe ori acest lucru nu se întâmplă, pentru că la restaurant merge şi viitorul preot, şi poate chiar acolo se şi întâlnesc. Şi ajung apoi în parohie, el nu mai are timp şi ea cere, pentru că aşa a fost obişnuită, iar fiinţa omului este aşa cum a fost alcătuită în timp.
Zicea un părinte pensionar şi văduv că greul dintr-o parohie nu îl duce atât de mult preotul cât preoteasa. Pentru că şi ea participă la ceea ce are preotul de făcut. De exemplu faptul că lipseşte mult de acasă, acest greu îl simte mai mult preoteasa decât preotul, care în acest timp vorbeşte cu oamenii. Preoteasa însă stând acasă şi neştiind ce se întâmplă, îi este şi mai greu decât lui. Şi acesta este un greu pe care trebuie să îl ducă, şi tot ea trebuie să aibă înţelepciunea să primească toate acestea, să rabde, să aştepte, să accepte.

În concluzie, aşa cum spunea Părintele Teofil despre Părintele Arsenie, că avea o cultură perfectă şi încă ceva, cred că o preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva. Om obişnuit nu în sensul de om care s-a deformat, ci în sensul de om aşezat şi liniştit, care poate să fie cumsecade şi cum trebuie orice-ar fi şi s-ar întâmpla în societatea asta, dar şi încă ceva.

Interviu realizat de pzb. Natalia Corlean

 

Notă ulterioară: Din anul 2009, părintele Matei este starețul Mănăstirii Duminica Tuturor Sfiniților de la Șinca Nouă.