„Vocația de preoteasă ține foarte mult de relația noastră personală cu Dumnezeu”

Interviu cu preoteasa Cristina Iacob publicat de Basilica

 

Cristina Iacob este preoteasă în Salamanca, Spania, unde, alături de soțul ei, slujește comunitatea românească din diaspora. Departe de țară, într-un context marcat de diferite provocări și de o cultură secularizată, implicarea preotesei se împarte între viața de familie și responsabilitatea față de oameni.

 

Foto: Arhiva personală

Alexandra Nadane: Cum s-a conturat, în timp, pentru dumneavoastră vocația de preoteasă și ce a influențat cel mai mult felul în care o trăiți astăzi?

Cristina Iacob: Pentru mine, vocația de preoteasă s-a conturat în timp. Sinceră să fiu, nu am știut prea bine ce înseamnă a fi preoteasă, deoarece în România, în timpul copilăriei mele, figura care mi-a marcat cu adevărat viața a fost părintele din satul nostru.

El era și cel care ne preda religia și îmi amintesc cu foarte mult drag felul în care ne vorbea despre Dumnezeu. Eram, efectiv, fascinată de tot ceea ce ne spunea. Dacă ar fi fost după mine, nu aș fi vrut să mai plec acasă, aș fi vrut ca orele de religie să nu se mai termine, așa cum simțeam și la Sfânta Liturghie în fiecare duminică.

Când eram copil, mergeam la biserică dusă de bunici, mai târziu mergeam cu colegele și vecinii, în fiecare duminică, dar totul devenea mult mai intens și pătrunzător în Săptămâna Patimilor, la Denii. Îmi amintesc că părintele avea o grijă deosebită pentru noi, copiii. Femeile cântau într-o strană, bărbații în alta, iar părintele se îngrijea mereu de noi, copiii. Formam și noi o mică ceată în jurul Sfântului Epitaf. Nu știam atunci ce reprezintă, am înțeles mai târziu.

Ajunsă în diaspora, la început nici aici nu am avut o referință clară. Nu aveam biserică. Abia în 2008, când Preasfințitul Timotei a venit aici, au început să se înființeze parohii – inclusiv în orașul în care locuiau părinții mei și apoi în cel în care studiam. Eu sunt un caz fericit, deoarece am venit cu familia la vârsta de 15 ani aici, împreună cu părinții și cele două surori. În urmă cu 23 de ani când am ajuns noi, erau foarte puțini români.

Ceea ce am simțit pentru prima dată aici, în diaspora, a fost că oamenii au nevoie de om. După Sfânta Liturghie, mulți simțeau nevoia să mai rămână, să împărtășească un cuvânt, o trăire. Nu neapărat să li se rezolve problemele, ci să fie ascultați, să li se zâmbească, să fie îmbrățișați.

Îmi amintesc că, în parohia din Ávila, unde locuiau părinții mei, oamenii veneau adesea la mine și mă întrebau dacă sunt preoteasa. Nu eram.

Mai târziu, prin pronia lui Dumnezeu și cu binecuvântare, Preasfințitul Timotei, prin mijlocirea părintelui Nicodim, l-am cunoscut pe soțul meu, el studiase Teologia și Relații internaționale la București. După un timp, ne-am căsătorit și am plecat în România, iar când ne-am întors chemarea a venit într-un mod foarte clar. Când Preasfințitul a dorit să-l hirotonească, ne-a chemat pe amândoi și m-a întrebat și pe mine ce părere am.

Îmi amintesc că i-am spus că îl voi urma oriunde va merge. Nu știam ce mă așteaptă. Nu eram conștientă de ceea ce presupune acest drum. Aveam doar o mare dragoste pentru Dumnezeu și o deschidere sinceră. Am simțit atunci chemarea, asemenea apostolilor: „Veniți după Mine”. Și am urmat. Am lăsat tot. Locuiam în Ávila, aveam amândoi locuri de muncă bune, stabile, familiile noastre erau acolo, o aveam pe Sofia micuță, eram înconjurați de siguranță și dragoste. Dar la botezul Sofiei, moment în care soțul meu a fost și hirotonit, Preasfințitul ne-a spus să ne pregătim să mergem la Lugo.

Am luat câteva valize, copilul în brațe și, într-o valiză aparte, toate cele necesare slujirii: Sfântul Antimis, Evanghelia, Sfintele Vase, Sfântul Chivot, cădelnița… Și am plecat. Am ajuns într-un oraș numit Lugo, la aproape 500 de kilometri de tot ce cunoșteam. Acolo nu aveam nimic: nici casă, nici biserică, nici comunitate. Eram doar noi: soțul meu, eu, Sofia și Dumnezeu. Și Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată.

Îmi amintesc că, înainte de plecare, în miez de noapte, m-am așezat și i-am scris Maicii Domnului. Cu multe lacrimi i-am spus: „Nu știu unde mergem, nu știu ce ne așteaptă, dar Ție îți încredințez totul. Știi că mergem să-I slujim Fiului Tău. Fă Tu ceea ce știi că este de folos. Rânduiește-le și întocmește-le pe toate așa cum știi. Învață-ne, mergi înaintea noastră și ne ajută să fim unelte în mâinile Domnului.”

Am plecat cu această rugăciune în inimă. Acolo, la Lugo, am învățat ce înseamnă să fii preoteasă. Eram foarte tânără, aveam mult entuziasm și multă dragoste. Am înțeles că preoteasa este, în primul rând, omul de lângă soțul ei. Împreună, cu toată ființa, Îl iubesc pe Dumnezeu și Îl mărturisesc prin viața lor. Am înțeles că nu trebuie să așteptăm ca alții să facă, ci să ne suflecăm mânecile și să începem noi. Și asta am făcut.

 

A.N.: Ce modele de femei sau de familii v-au inspirat în parcursul dumneavoastră?

C.B.: Nu aș putea spune că am avut modele concrete care să ne inspire sau să ne arate exact ce și cum trebuie să facem. În diaspora, mai ales la început, parohiile erau foarte îndepărtate unele de altele, iar fiecare încerca să facă ceea ce Domnul îi insufla. Eu am descoperit că, la fel ca toate vocațiile, și vocația de preoteasă ține foarte mult de relația noastră personală cu Dumnezeu. Nu putem fi oamenii lui Dumnezeu dacă, înainte de hirotonia soțului, nu am avut deja o relație vie cu El. Pentru mine, relația cu Domnul a fost întotdeauna esențială. Am crescut în Biserică și nu aș putea să mă definesc ca persoană în afara lui Dumnezeu.

Cred că tocmai de aceea am avut puterea să urmez, să plec într-un loc absolut necunoscut. Acolo, Dumnezeu a avut o grijă minunată de noi. În mod surprinzător, cei care ne-au ieșit în întâmpinare a fost Biserica Catolică. Ei ne-au oferit o capelă pe care nu o mai foloseau, un spațiu generos în care puteam organiza nu doar slujbele, ci și școala parohială și agapele. Tot ei ne-au pus la dispoziție și un apartament, chiar pe aceeași stradă cu biserica.

A fost o purtare de grijă foarte concretă. Preotul catolic, Antonio, ne-a fost ca un tată, iar maica Teresa ne-a fost ca o mamă. Se îngrijeau ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Atunci am simțit foarte clar că Dumnezeu nu ne-a uitat nici măcar o clipă.

Lucrarea a început fără zgomot, cu inimile la vedere și mâinile suflecate. Am înțeles acolo un lucru esențial: nu putem cere oamenilor ceea ce noi nu dăruim. Dacă vrem respect, trebuie să oferim respect. Dacă vrem să fim primiți în inimile lor, trebuie mai întâi noi să ne deschidem inimile.

Trebuie să mărturisesc că începutul nu a fost ușor. Deși se ceruse înființarea parohiei, în realitate nu era o comunitate formată. Cei care făcuseră această cerere plecaseră deja în România. La început erau foarte puțini oameni.

Cum m-am implicat în mod concret? Ocupându-mă de strană, având grijă de copilașii și de tinerii din parohie, prin intermediul catehezei pe care o făceam la școala parohială, ocupându-mă de comitetul femeilor, de organizarea hramurilor și a evenimentelor, de curățenie… Cam de toate, practic. Și recunosc că, la început, i-am judecat. Mă durea și mă întrebam: unde sunt acești oameni? De ce nu vin? De ce nu-și aduc copiii la biserică?

Schimbarea a venit în momentul în care am început să mă rog pentru ei. Luam pomelnicele acasă și, împreună cu părintele, făceam Paraclisul Maicii Domnului în fiecare seară. După rugăciune, fiecare lua pomelnicele lor și, seară de seară, îi pomeneam pe toți.

Și, încet, încet ceva s-a schimbat în inima mea. Am început să înțeleg că fiecare om poartă o durere, o povară nevăzută. Și atunci am înțeles mai profund care este rolul nostru: să fim oamenii lui Dumnezeu, prezențe calde, deschise, primitoare. Să facem din biserică un loc în care fiecare om să se poată regăsi. Un loc unde să vină cu drag, să simtă pace, să simtă că este Domnul acolo. Nu să creăm un loc al dezbinării, al judecății, sau al „bisericuțelor” închise, ci o familie: o familie mare, în care fiecare să își găsească locul.

 

A.N.: Cum vedeți rolul preotesei astăzi, în relația cu familia, cu comunitatea și realitățile din jur?

C.B.: Acum, privind în urmă, văd rolul preotesei în relația cu familia, comunitatea și oamenii din jur poate în același fel ca odinioară, dar cu mai multă maturitate și, nădăjduiesc, cu mai mult discernământ. La început eram convinsă că trebuie să fiu trup și suflet în toate, să mă fac tuturor toate: să plâng cu cei ce plâng, să râd cu cei ce râd, să îmbrățișez pe cei care au nevoie de îmbrățișare. Și, într-un fel, asta am încercat să facem în cei zece ani petrecuți în prima parohie.

Acolo am descoperit că rolul preotesei este adesea foarte strâns legat de cel maternal. Înainte de toate, învățăm să fim părinți pentru copiii noștri, iar apoi, în chip tainic, așa cum părintele devine tată duhovnicesc pentru comunitate, preoteasa ajunge să fie o mamă pentru sufletele încredințate.

Am simțit foarte puternic că trebuie să punem un accent deosebit pe tineri. Ei sunt viitorul și, în diaspora, sunt poate cei mai vulnerabili. Nu mai au bunicii aproape, nu mai au biserica din sat, nu mai aud clopotul, nu mai au acel firesc al credinței pe care l-au avut generațiile dinaintea noastră. Părinții muncesc mult, bunicii nu sunt aproape, iar inimile lor au nevoie de grijă, de atenție, de prezență. De aceea, cred că Biserica trebuie să fie pentru ei un loc viu, cald, primitor.

Rolul preotesei astăzi îl înțeleg, mai degrabă, ca pe o mică punte între oameni și preot. Spunea Preasfințitul Teofil de Iberia că preoteasa trebuie să fie inima parohiei. Iar eu mi-am dorit să fiu o inimă caldă și primitoare, atât cât pot, cu neputințele mele. Dacă părintele, prin slujire, este mai mult în altar, preoteasa rămâne între oameni, încercând să fie aproape de ei: să asculte, să vadă, să simtă. Nu ca una care știe sau poate mai mult, ci ca o mamă care își dorește ca și fiii și fiicele ei să se apropie de Dumnezeu.

Dar, în același timp, ea trebuie să păstreze echilibrul în propria familie. În diaspora, realitatea este că preoții muncesc. Și soțul meu a lucrat încă de la început, atât în prima parohie, cât și acum. Nu toate parohiile pot susține preotul oferindu-i unui salariu și chiria locuințelor. Având trei copilași, amândoi am muncit, fiecare după putere și în funcție de etapa vieții.

În prima parohie, eu am ales să rămân acasă cât copiii au fost mici. Mai târziu, a trebuit să o iau de la capăt: să învăț o limbă nouă, o limbă co-oficială în acea regiune, să dau examen, pentru a putea profesa. Deși sunt profesor de limba spaniolă și engleză, iar facultățile le-am făcut în Spania, a trebuit să reîncep drumul în comunitatea respectivă. Nu a fost deloc ușor, dar când Domnul e împreună noi, nimic nu e imposibil.

Toate acestea m-au învățat că oamenii nu au nevoie de perfecțiune, ci de autenticitate. Au nevoie de oameni sinceri în fața lor. Dacă preotul și preoteasa se iubesc, se respectă și Îl iubesc pe Dumnezeu, oamenii simt. Dacă ceea ce propovăduim se regăsește în modul în care gândim și viețuim, oamenii simt. Cred că rolul nostru este să creăm punți, să încurajăm, să îmbrățișăm, să împuternicim și să reamintim cât de mult a iubit Mântuitorul lumea aceasta.

Ca preoteasă, simt o chemare aparte de a fi alături de femei. Să le ascult, să le înțeleg, să le sprijin. În diaspora, multe sunt singure, departe de familie și de tot ce au agonisit și au lăsat în urmă. Duc foarte multe pe umeri: muncă, copii, adaptare, limbă, dor.

Nu este deloc ușor să o iei de la zero într-o țară străină, de la limbă, la muncă, la viață. De aceea, cred că misiunea noastră este să facem locul în care suntem mai cald, mai primitor, mai așezat. Să fie un loc unde oamenii vin și simt pace. Dar să nu ne înșelăm vreo secundă crezând că noi dăm pacea. Nu noi o dăm. Hristos o dă. Iar noi, pentru a putea fi purtători ai acestei păci, trebuie, mai întâi, să ne trăim viața cu Dumnezeu și în Dumnezeu.

 

A.N.: Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, o familie așezată și cum încercați să construiți acest lucru, zi de zi?

C.B.: Pentru mine, o familie așezată este o familie care Îl trăiește pe Hristos și Îl iubește cu toată puterea inimii. O familie conștientă că nu poate exista fără Dumnezeu. Este un lucru pe care încercăm să-l construim zi de zi, în cele mai mici detalii. În primul rând, prin rugăciune. Încercăm să avem momente de rugăciune în familie, cu copiii, dar și în mod personal, și, bineînțeles, împreună, ca soț și soție.

Apoi, prin citirea Sfintei Scripturi. Încerc, în fiecare zi, să citesc un capitol din Sfânta Scriptură. Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, am această întâlnire cu Domnul: Îi mulțumesc pentru ziua pe care mi-a dăruit-o și citesc un capitol din Noul Testament. De cele mai multe ori, un verset îmi atinge în inima și cu acela merg mai departe toată ziua.

Încerc să citesc și din Sfinții Părinți. În perioada aceasta citesc din Sfântul Sofronie. Nu mult – uneori doar un paragraf, dar atât cât să pot purta acel cuvânt în mine întreaga zi. La serviciu, de exemplu, am mereu în gând tinerii. În fiecare an îmi fac un pomelnic cu numele lor. Sunt catolici, dar îi pomenesc în rugăciunea mea particulară și mă rog pentru ei, pentru familiile lor, dar și pentru colegii mei.

Participăm la fiecare Sfântă Liturghie, ne rugăm împreună și pomenim oamenii. Încercăm să avem și pe parcursul zilei momente de rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Uneori mintea fuge și trebuie să o aduc înapoi, cu un metanier, cu o alarmă la telefon, cu un mic semn care să-mi amintească.

În viața de zi cu zi, chiar și în drum spre activitățile copiilor, încerc să-i implic: îi întreb dacă ne rugăm împreună, îi încurajez. Nu reușim întotdeauna dimineața să ne rugăm cu toții acasă, dar în drum spre școală spunem împreună rugăciunile începătoare. Fiecare are și o rugăciune personală.

Am învățat și încercăm să ne folosim de puterea rugăciunii. Îi învăț pe copii să se roage pentru duhovnic, părinți, profesori, colegi. Să fie, cumva, mici făclii de lumină. Să înțeleagă că au un rost și că nu sunt aici întâmplător.

În comunitate, încercăm să-i apropiem pe oameni de Dumnezeu spunându-le un lucru simplu: fără Domnul nu putem face nimic. Psalmistul spune că „în zadar se ostenesc cei ce zidesc, dacă Domnul nu zidește casa”. Așa și noi – în zadar ne străduim dacă nu este Dumnezeu cu noi.

De multe ori ne zbatem, alergăm, încercăm să rezolvăm totul singuri. Dar am înțeles un lucru foarte profund, pe care mi l-a spus un duhovnic și care mi-a rămas în inimă: oamenii nu pleacă în diaspora ca să-L găsească pe Dumnezeu. Nimeni nu-și lasă țara pentru asta. Dar minunea este că, pe drum, Îl găsesc. Și atunci, rolul nostru este să ținem ușa deschisă. Deschisă pentru cei care vor să intre și să rămână, dar și pentru cei care, poate, vor pleca. Să nu-i constrângem, să nu-i judecăm, să nu-i amenințăm. Pentru că nici Dumnezeu nu face asta cu noi.

Dumnezeu nu ne forțează. Nu ne îngrădește. Ne așteaptă, cu răbdare, cu dragoste. Și cred că așa suntem chemați să fim și noi pentru cei din jurul nostru.

 

A.N.: Care sunt provocările cu care se confruntă românii din comunitatea dumneavoastră?

C.B.: Provocările cu care se confruntă românii din comunitățile noastre țin, cred, în primul rând, de menținerea unui echilibru între suflet și trup. De multe ori, accentul cade pe trup: pe muncă, pe supraviețuire, pe responsabilități, iar sufletul rămâne undeva în urmă, uneori chiar pe ultimul loc. Și totuși, noi știm că omul nu poate trăi cu adevărat fără Dumnezeu.

Încercăm să înțelegem și să le transmitem oamenilor că fiecare poartă în spate un „ghiozdan” nevăzut, plin de dureri, de griji, de lupte pe care ceilalți nu le cunosc. De aceea, dorința noastră este să-i apropiem de Domnul și să le reamintim că toți suntem mădulare vii ale lui Hristos și că doar în El și cu El putem ceea ce singuri nu vom putea niciodată.

Viața în diaspora nu este ușoară. Mulți dintre români ajung să facă muncile grele, uneori cele pe care spaniolii nu le mai doresc. Foarte mulți nu își pot echivala studiile, fie din cauza diferențelor de sistem, fie din lipsa posibilităților, și astfel sunt nevoiți să renunțe la profesia și demnitatea pe care o aveau acasă, pentru a putea susține familia.

Aceasta este o durere profundă. La aceasta se adaugă dorul de cei rămași în țară: părinți îmbătrâniți, pe care îi văd poate o dată pe an, în cele mai fericite cazuri. Este o ruptură care nu se vindecă ușor.

Sunt multe poveri pe care le duce omul român plecat departe de casă. De aceea, îi încurajez pe cei care sunt în România să prețuiască Ortodoxia, să o trăiască cu drag și recunoștință. Pentru că acolo bisericile sunt aproape, la fiecare colț. Aici, în diaspora, oamenii se trezesc duminica dimineața și fac mulți kilometri, stau cu orele în mașină, dus-întors, doar pentru a ajunge la Sfânta Liturghie. Și totuși, vin. Și ceea ce este minunat este că, odată ajunși, mulți dintre ei nu mai vor să plece. Simt pace, simt bucurie, simt că acolo este acasă.

După o săptămână grea, plină de muncă și alergătură, dacă reușim să ne adunăm în biserică și să înțelegem că fratele nostru este parte din viața noastră, atunci ceva se schimbă. Se schimbă dacă reușim să construim, în comunitatea în care suntem, o familie, una mică, pentru că nu numărul este important, ci calitatea. Cred că acolo unde există această unitate, această căldură, Dumnezeu Se odihnește și, împreună cu El, se odihnesc și oamenii. Iar viața capătă un alt sens, un alt făgaș.

Un gând de final pe care aș dori să-l împărtășesc este acesta: „Prin aceasta va cunoaște lumea că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (cf. Ioan 13, 35)

Mi-a rămas adânc în inimă un cuvânt rostit de Preasfințitul Timotei într-una dintre predicile sale. Spunea că, în pilda celor zece fecioare, atunci când Mântuitorul le spune celor neînțelepte: „Nu vă cunosc pe voi”, sensul ar fi: „Nu Mă recunosc în faptele voastre.”

Acest cuvânt m-a marcat profund și am înțeles că suntem chemați să ne trăim viața astfel încât, în tot ceea ce facem, Hristos să Se poată recunoaște. Iar la sfârșitul vieții noastre, la cea mai importantă întâlnire, Domnul să ne primească și să Se regăsească în ceea ce am trăit.

Cred că este esențial, înainte de toate, să fim oameni. Să nu ne considerăm cu nimic mai presus decât ceilalți. Pentru că, dacă privim cu sinceritate, tot ceea ce avem este dar. Nu ne alegem familia, nu ne alegem locul în care ne naștem, nici chipul, nici circumstanțele. Toate ne sunt date. Iar chemarea noastră este să scoatem la lumină binele pe care Dumnezeu l-a așezat în aceste daruri. Nu este întotdeauna ușor. Dar nici nu ni s-a promis că va fi ușor. Am înțeles însă că suntem chemați mai mult să dăruim decât să cerem. Să ne deschidem inimile, brațele, sufletele.

Să fim oameni prin care Hristos să poată lucra. Pentru că, în adevăr, noi nu facem nimic fără El. El este Cel ce lucrează, iar noi suntem doar slujitori care împlinesc ceea ce sunt datori să facă. Dar cât de frumos este atunci când facem toate acestea cu dragoste, cu bucurie, cu inimă bună. Pentru că, atunci, Domnul revarsă asupra noastră darurile Sale.

 

Interviul a fost publicat de Basilica vineri, 17 aprilie 2026

https://basilica.ro/cristina-iacob-preoteasa-in-spania/